Ravensca este satul așezat cel mai sus din toate satele cehe din Banat. Drumul către sat este dificil și niciunde nu auzi mai des propoziția emblema: mi-am rupt vana! Dar când treci prin pădure undeva sus, deasupra dealurilor, ești pe munți, într-o natura divină, într-un sat văzut de mulți oameni care îl vizitează ca un rai pe pământ. Iar când stai mai mult de câteva zile începi să te întrebi mai profund, cum e viața aici? Ce povești poartă fiecare casă, familie, șura, hausplatz cum zic localnici la grădinile lor, poiana, câmp. Și afli multe, o istorie de două sute de ani, care în zilele noastre continuă, altfel, dar continuă. Multe povești sunt deja uitate, altele așteaptă să fie trăite. Și limba principală care transmite mult mai mult dincolo de cuvinte, este cehă cu influențele romănești și cu elemente păstrate de când au venit cehiii în zona.
Cu Helena Pelnařová ne știm de ani de zile și nu o dată ne-am povestit despre viața ei și a saltului înconjurate de cutii de fotografii vechi și cele mai noi. Fiecare fotografie deschide un șir lung de amintiri, la unele afli despre obiceiurile locale, la altele povești din sat. Dar la aproape toate ea sau soțul ei scoate câte o glumă, râdem mult. Cum zice domnul Johan, soțul Helenei: Cine nu glumește, degeaba trăiește! Aceste călătorii în timp sunt cele mai intense iarna. Din primăvară până toamna târziu este multă munca și fiecare munca are exact timpul ei când trebuie făcută. Nu pierzi vremea cu vorbe, este timp de a-și asigura existența.
Cu toate acestea acum stăm la povești vara, așa că am deschis doar o cutie și din ea am ales doar câteva poze să vedem ce ne vor dezvălui. Vom continua iarna când se lasă ceață peste sat și nu vom vedea la câțiva metri în față, când zăpada ne va acoperi drumurile și sobele vechi vor încălzi casele.
PRIMUL CAPITOL – POZA CU CASA PĂRINTEASCĂ
Casa mea părintească pe care o vezi în poza, n-o mai recunoști acum. E schimbată mult. În camera din mijloc este baia, în camera dinapoi sunt paturi pentru turiști și în față iară. În casa inițială au fost trei camere. În camera dinapoi am dormit noi cu mama, în mijloc o fost bucătăria cu cuptor din ăsta zidit, acolo se făcea mâncare., mirosea frumos. La camera de la drum dormea tata, că el a fost oficiant sanitar și el își făcea lucrurile lui.
După ce m-am mutat și o murit părinții mei, soră-mea o stat acolo mulți ani. O avut deja fete mari, măritate și plecate în Cehia. De la un timp o început să fie bolnavă, și o plecat după ele. Când o murit sora mea, fetele or vândut casa, undeva prin 2000. În 2002, cam așa ceva.
Am trăit multe în casa noastră cu ai mei, cu mâncarea simpla făcută de mama. Vară când se duceau la muncă făceau seară mămăligă, ouă prăjite, și brânză. Iar mie cel mai mult îmi plăcea să mănânc supă. Dar supa trebuia să fie curată, să nu fie acolo mirodenie, că tata nu suferea. Aveam și sarmele, și piftii, și carne friptă, așa cum îi și acuma.
Eram mulți copii, mergeam împreună la școală. Am avut eu un văr, mai târziu a fost nașul nostru la copil, și când veneam de la școală ne băteam cu gențile. Ce ne amuzam cu asta, râd și acum când îmi amintesc.
Când am venit de la școală o trebuit să merg direct după vite, pe islaz. Părinții or mânat vitele în islaz, nu le-or păscut, numai le-or mânat. Am trebuit să mă duc să văd unde sunt. Și deodată m-am dus să caut vacile și n-am găsit o vacă. Apăi a doua zi dimineață s-or dus părinții și-or căutat-o și or găsit-o căzută într-o râpă. Ce s-o întâmplat nu știu, dar pe urmă ei m-or certat mult. Acum râd, dar atunci nu prea îmi venea! Altădată m-am jucat cu fetele vecinilor și am avut la grijă pui de rață. Și jucându-mă, timpul a trecut, scroafa a venit și: hap, hap, hap, a mâncat puii de rață. Eu seara le-am închis când or venit părinții de la lucru, numa’ că am închis doar câteva. Dacă îmi făcea așa ceva cineva cu rațele mele acum!
Sunt multe povești, eram copii mici sau chiar și mai mari și ne mai scăpa una alta. O dată a fost chiar nasol, îmi aduc aminte până acum fiecare detaliu din ziua respectivă. M-am dus și am mânat vacile și am pierdut biciul. L-am lăsat la fântână, aici, jos, de unde luăm apă. Când am venit acasă m-am zăuitat că am lăsat biciul acolo și m-am dus înapoi, dar biciul nu mai era. Tata mi-a zis: dacă nu găsești biciul, nici să nu vii acasă! Apăi eu, negăsid biciul, n-am venit acasă. Am dormit într-o șupă și ei m-or căutat noaptea. Pe urmă mama l-a certat pe tata că de ce m-a amenințat. No, a trecut și asta.
Ce să mai zic, treaba am avut, dar jucării nu. Eu mă duceam la fetele vecinilor. Ne îmbrăcam în hainele mamelor și ne duceam la biserică și ascultam slujba. Sau când era de cununie ne îmbrăcam mirese. Și ne-am jucat foarte frumos. Dar pe mine părinții niciodată nu m-or găsit acasă când or venit de la lucru. Eu am fost la vecini.
(Se uită la o poză) Aici este în fața casei la botezul lu’ fata lu’ sora mea cea mare. Atunci mai trăia și tatăl lor. El era din Șumița, un alt sat cehesc de prin zona. Se mai făceau nunți cu băieți sau fete din alte sate cehe. Băieții plecau foarte rar. Fetele se mai căsătoreau cu altcineva, cu toate că le era interzis ca să facă cunoștință cu cineva din altă parte. Dar s-o întâmplat. De exemplu or venit băieți cu spectacol de la Baia Nouă, Eibenthal, tot cehii și s-or îndrăgostit de fete de aici. Trei fete or fost și or plecat până la urmă după ei. Se duceau în fiecare an și la Ciclova, la mănăstire, în 15 august, și acolo se mai întâlneau. Băieții puneau ochii pe fete, fetele mai puneau ochii pe băieți… Nepoată-mea asta care s-a dus la Șumița acolo s-o găsit, la mănăstirea Ciclova.
Pe vremea aia aveau oamenii gospodării, numai că erau mulți în familie. Așa că legea era așa: ultimul copil trebuie să rămână cu părinții. Așa a fost timpul, nu se duceau risipindu-se prin țară sau în afară.
AL DOILEA CAPITOL – POZA CU GRUP DE COPII
Școala în sat era aici de când au venit cehii și s-au așezat pe acest deal. De ce s-or fi asezat aici nu știu, că viața este grea acum apăi când or venit ei. Dar de la bun început și or construit o capela, unde se și țineau slujbe, că oamenii aici sunt credincioși, dar se și preda. Altcineva zice că aveau un fel de cămin pentru ambele. Dar asta acum de mult. Or fost tot feluri de învățători de-a lungul anilor, chiar și români, care predau în română, dar majoritatea timpul se preda în ceha cu învățătorii din sat. În anii 70, František Šubrt îl cheamă, o terminat chiar și facultate și o predat aici până când o plecat în Cehia, după Revoluția. Or fost trimiși și învățătorii de limba cehă din Cehia după Revoluția. Atunci mai erau mai mulți copii la școală.
Copilăria mea o fost frumoasă, că am fost mulți copii în sat, ne jucam împreuna. La clasele I – IV erau mulți copii. Când am început eu școala în clasa a patra erau nouă, în a treia or fost trei sau patru, în a două, soțul meu or fost iar nouă, cinci fete și patru băieți, și noi am fost cinci. Acum sunt trei copii în toată școală.
O fost la Ravensca și V – VIII, nu știu în ce ani. Copilul meu n-a prins, după el a fost V – VIII, atunci erau mai mulți copii… Generația noastră, din 1949, noi am fost ultimii cu șapte clase și ultimii cu unsprezece clase. Și cum nu era școala în sat pentru cei mari, de la clasa cinci am fost la internat la Bozovici. Am făcut acolo clasele cinci, șase, șapte, opt, nouă și zece. Nu veneam des acasă. Chiar și trei luni stăteam acolo, că nu erau autobuze, plus școala era și sâmbătă. Când mergeam trebuia să prindem sâmbăta după școala autobuzul de la Bozovici spre Șopotu Nou, sus trebuia să urcăm pe jos. Veneam cu noaptea pe cap. Și luni trebuia să plecăm la cinci dimineață, tot pe jos am coborât ca să prindem autobuzul. Când am început clasa a XI, eu m-am măritat și nu a mai fost timp de școală.
La Ravensca învățam în cehă, română o auzeam mai rar. Învățătorul de aici a fost ceh. A fost de naștere din casa aia spartă de aici de pe stradă. Dar el o stat la școală. Pe timpul comunismului el n-avea voie la biserică, n-avea voie să țină pământ, să țină vaci… Era comunist. Dar cânta la orgă la biserica, venea cumva să nu-l observe lumea. Se știa că el cântă, numa’ lumea nu l-o văzut.
Oricum atunci, pe vremea comunismului se trăia altfel. Cât o avut Ceaușescu datorii la ruși, o trebuit să dăm ouă, carne, lapte. Duceam laptele la Alena, acolo o fost strângătoare de lapte și făceau brânză. Strângea laptele, făcea brânza și brânza o transporta. Și clasa laptele. Deci dacă ai dus laptele, ți-l grada, cât e de gras sau slab. Ouăle iar așa. Le măsura la cooperativa. Dar nu te obliga cât să duci. Dacă ai avut, le-ai dus, îți dădea ceva bănuți, ăla mai mic era mai puțin, ăla mai mare mai mult. Sau luai direct ceva în schimb, zahăr, ce luai. Făină nu prea luam, că atunci aveam grâu și făceam făină la moară. A noastră.
AL TREILEA CAPITOL – POZA CU TINERI ÎN ALB ȘI UNA DE LA O NUNTA
Pe vremuri nunțile se pregăteau toată săptămâna dar chiar și mult mai mult timp. Se făceau prăjituri și de joi se tăiau vite, porci. Sâmbătă se făceau șnițele, sarmele, carnea se frigea. Ultima dată or angajat o bucătăreasă care o avut grijă de toate, dar până atunci se ocupau femeile din sat. Cei care ajutau la nunta veneau luni la camin să strângă, să curețe, să spală vasele, dar și împărțeau și distribuiau mâncarea.
De obicei a durat nunta o zi și o nopte, dar aici, în casa de lângă noi, bunica lui Pavel, când a făcut nuntă au ținut-o și luni! Sâmbătă seară se împerecheau și nunta o ținut și luni. O făcut nunta acasă, nu la camin. Luni controlau darurile și la fiecare dar ziceau ceva, un banc. Că mai mult se dădeau lenjerii sau așa ceva. Acuma se dau bani. Dacă e o nuntă. Că ultima a fost aici acum vreo zece ani.
Iar nunțile se făceau înainte de zăpostât și apăi de la Paști până la Rusalii. Toamna, din august până în noiembrie. În noiembrie nu se mai făceau iară nunți până la Crăciun.
Și la împerechere, trebuia fata să îngrijească floare pentru băiat. Se duceau rând fata cu băiatul, așa cum or fost, după vârstă, și se duceau la biserică. Mireasa avea ajutoare, se strângea tot satul, era cu muzica. Nu conta că sunt tineri sau bătrâni. Nu conta. Era o bandă de aici, erau muzicanți opt-nouă, pe urmă o fost fiul nostru Josef, o fost cinci. Noi la nunta lui Josef am avut două muzici. Și muzicanții ăi bătrâni, că cuscrul o fost în echipa bătrânilor, și Josef a fost în echipa tinerilor. Ei s-au înțeles așa, că or fost toți neînsurați, și când ne însurăm, la fiecare din echipă cântăm gratis.
Uite și aici poza de la poslední hodinka. Erau mulți băieți și fete și de rugă, de nedee, era echipă de muzicanți și se duceau cu băieții la fete. Fetele puneau floare la băiat și când era gata veneau la cămin, jucau și primul joc trebuiau să-l joace fata cu băiatul. Se întâmpla, când veneau la fată, venea alt băiat ca să ia floare, nu ăla cu care o vorbit. Și erau și discuții acolo.
Lunea era tradiția albă. Și asta în fiecare luni. Duminică era rugă și luni era poslední hodinka. Nu se mai duceau la biserică, era distracția tinerilor. Fetele erau îmbricate în alb, și mergeau de la casa la casa, unii negociau cu ei trecerea prin strada, se bea, se râdea. Ca la tinerețe!
AL PATRULEA CAPITOL – RUDE DIN BRAZILIA
Tatăl meu a avut un unchi care o plecat în America. Erau mulți în familie, nouă copii și s-or răspândit. Unul s-a dus în Ungaria și unul s-a dus în America. Cel care a plecat în America o avut o româncă și nu știu ce s-a întimplat, dar femeia o murit. El o vrut să se căsătorească cu o fată de aici, dar părinții nu or lăsat-o. Că părinții ei or vrut bogăție, așa că el o plecat în America.
El a avut armată făcută, era tânăr pe atunci, avea 23-24 de ani. Acolo s-o căsătorit și o avut un băiat. Băiatul n-o știut limba cehă, numa’ ăl bătrân o știut limba și ne scria. Ne trimitea și poze, și icoane. Brazilia, unde sunt ei, este un stat religios. La Sao Paolo a ajuns. Băiatul lui o studiat și o ajuns ofițer. Dar cum nu știa limba, așa ca am pierdut contactul. Bătrinul când mai trăia trimitea scrisori și poze. După aceea s-a terminat
O fost mai mulți care au plecat câtre America. Dar de la noi nu. Am mai auzit despre unu, care o vrut, dar l-o trimis acasă că n-o avut armata făcută. Cică de de la Gârnic or plecat chiar zeci de familii încă înainte de Primul Război Mondial, unii și după. Dacă o mai plecat cineva cu unchiul meu, poate… dar sigur nu mulți. Așa cum se pleacă acum către Cehia. Eu de când eram copil nu am văzut oameni să plece. Țin minte că în 1962 or plecat din centru familia întreagă în Cehia. Pe vremea comunismului nu prea au plecat. Dar după Revoluția au plecat încet încet aproape toți. Mai ales cei tineri, nu aveau de lucru.
Viața e scurtă și complicată. Nu știi unde te duci, dar oriunde ajungi, acolo o trăiești cu bune și cu rele. Am fost și eu plecată în Cehia, cinci ani. Mi ar plăcea să rămân, dar el n-o vrut. Nu aveam încotro, trebuia să mă întorc. Acolo am lucrat într-un spital, puteam să ne luam o garsonieră și să trăim liniștiți. Viața m-a adus înapoi.
Credit foto: Petra Dobruská