Istorii mici de viață

23. Nu am un titlu, nu caut un titlu

Altă zi, altă poveste. A început în căminul cultural din Uzdin, Doina, sus în galeria pictorilor naivi români. Aici se dansează, se cântă, se joacă teatru, se țin festivaluri, iar despre buget să nu deschidem acum discuția. Bani nu sunt destui și nu vor fi.  Mult se face din pasiune. 

E și multă politică, normal. Dar, nu aș vrea despre asta să îți  scriu. Stau de vorbă cu o directoare tânără, conduce căminul, dansează, joacă teatru, e și souffler, dar nu vrea să facă politică, chiar dacă uneori trebuie. Mama născută în Uzdin, tatăl din Pitești, s-au cunoscut la Timișoara, la Facultatea de Medicină și au rămas împreună. Tata a venit aici, s-a însurat în anul 1989, în aprilie. Ei au trăit la Zrenjanin, acolo m-am și născut, dar mereu veneam aici la bunici, la Uzdin, de mică. Acolo am făcut școala și liceul, apoi am mers la facultate la Novi Sad, tot medicina, că asta mi-am dorit de mică, dar în anul 3 am cedat. Sistemul medical de la noi din țară m-a doborât la propriu, nu am mai putut continua. La noi nu se uită doctorii la pacienți. Părinții au vrut să mă ajute și s-au hotărât să deschidă un cămin pentru bătrâni, o casă pentru ei. Nu se nasc atât de mulți copii, cei tineri oricum pleacă în străinătate, cine să se îngrijească de cei vârstnici rămași aici singuri. Tot atunci am descoperit la Novi Sad, Facultatea de Gerontologie Socială, m-am transferat, am terminat, licența a fost o dramă. Sucită și întoarsă de sute de ori, dar s-a rezistat, nu s-a cedat. Calitatea vieții, bătrânii în casele de bătrâni, așa s-a numit lucrarea, iar pe 25 mai 2022, calvarul s-a încheiat, licența a fost luată. Căminul pentru bătrâni deja se construiește, e aproape gata, va fi aici în Uzdin. 

Mama și tata, medici ginecologi amândoi, dar actori. Bunicul, tatăl mamei mele și el actor și regizor, a împlinit anul acesta 80 de ani. În Uzdin acesta era obiceiul, învățai să cânți, să pictezi, să joci teatru, să intri în orchestră, să joci în ansamblu, nu mergea alfel. Două filme s-au filmat aici la Uzdin. Tinerețea Frântă și Omul din Casa Pustie. 

Ce puteam să fac, eu, cea care îți scrie aici,  e 01:00 noaptea, să iau filmele la rând. Nu pot decât să înțeleg mai bine. Da, le găsești pe youtube. Da, Dan Puric, Adrian Titieni, Carmen Trocan, te mai las și pe tine să descoperi. Povești de dragoste, afaceri cu pământ, căsătorii aranjate, tinereți frânte, vorba titlului. Nu știu dacă vei apuca să te uiți la ele, explicite multe secvențe, una chiar de avort. Siminica trebuia să se scape de o sarcină și merge la baba, care o freacă cu untură pe burtă, iar apoi cu o sticlă apasă pe abdomen. Lasă că îl scoate baba, îl scoate baba! Să fumăm o țigară, zic! Observ că 131 de oameni au urmărit filmul Tinerețea Frântă

Îți spun toate astea pentru că nu știu dacă îți vei lua timp să te uiți la film …pentru că așa, prin mine și frânturile de viață pe care ți le scriu aici, poate vei crea o altă lume, care o va înghiți și pe aceasta și la rândul ei, acel univers creat de tine va fi asimilat de altă poveste mai mare, că așa ne este viața, o poveste mare și totuși prea scurtă. 

Zina și Cola, doi tineri tinerei, nevoiți să se însoare. El prea fraged, ea parcă scoasă din picturile Sofiei Ionașcu. S-a întocmit și nunta, cu două omoruri și un viol înainte. Zici că-i viața liniștită la sat. Orice concesie pentru pământ, orice sacrificiu pentru urmași și toate de îndurat pentru o femeie. Din nou mă zgârie pe urechi un cuvânt pe care l-am auzit și în Uzdin, semnificația lui este însă alta acolo: când o femeie naște un copil, înseamnă că a născut un băiat; când o femeie naște un copil de sex feminin, a născut o fată. 

Să te uiți la film, foarte explicit, prea des dureros de adevărat, de apreciat că nu e fardat. 

Omul din Casa Pustie. De Ioța Vinca și Todor Crețu Toșa. 

Altă poveste, o piesă de teatru scrisă în Uzdin, în anii 50, 60, jucată de-a lungul timpului în trei distribuții diferite, adaptată și pentru film. O realitate crudă care s-a întâmplat în Serbia, familii despărțite din cauza migrației în America. Fii și fiice, mătuși sau unchi, surori și părinți, care au lăsat tot și au plecat să câștige dolari în America. Unii sau întors, mulți nu. Sate părăsite, obiceiuri uitate, dorul greu de casă și de părinți, inimi frânte, femei avare, goana veșnică după bani și avuție. 

Stau să mă întreb câte și mai câte sunt ascunse aici în Uzdin. Descopăr în fiecare zi, câte un pic. Să mai ascult mărturii, povești de viață înregistrate. 

Mama persoanei cu care stau eu de vorbă, a jucat atât în piesă cât și în ecranizarea piesei Omul din Casa Pustie, se întâmpla prin anii 90, iar ea, mama, era însărcinată cu cea pe care o cunoaștem astăzi pe numele de Catarina Casandra Ecovoiu Rămianț. Consideră Catarina că acela a fost primul ei rol, fiind încă în burta mamei. La 7 ani a apărut prima oară pe scena din Uzdin, piesa fiind regizată de bunicul, Cumpăna Fântânii. Din spusele mamei, Catarina era cuminte doar la repetiții, doar acolo își găsea locul și liniștea. Pe la 5 ani, tot așa, era la repetiții, souflerul lipsea, iar ea a știut să șoptească actorilor de pe scenă replici întregi. La fel și cu dansul, dragoste la prima vedere. Bunicul actor, mama actriță, tata actor, aproape toți din Uzdin joacă sau sunt pasionați de teatru, de dans, de poezie, de ping pong, de handbal, de orchestră, nu pot trăi altfel. Organizează festivaluri, își fac timp, repetă câte trei luni pentru un spectacol. Chiar dacă nu pot veni toți la repetiții, Casandra acoperă rolurile lipsă, de aceea visează textele. Se simte bine când joacă, știe că locul ei este acolo. Din întâmplare și noroc a primit când a fost mai mică un rol, l-a jucat travesti și a reușit să facă sala să râdă, îndreptând pușca către spectatori. Asta nu a uitat și mereu caută și dorește această apropiere de public. Simțământul ăla când mi-s pre scenă și când trebe să fiu cu totul altă persoană și când trebe toată viața mea de toate zilele să o las la o parte și să mă transform în altcineva, aia-i, aia-i fain și aia m-o și atras. Noi oricum ne trudim zilnic să fim ceva ce nu ni-s. De când mă știu sunt în cămin. 

Am întrebat-o pe Casandra dacă se iubește, dacă se respectă, îmi pare un om senin și împăcat. Îmi răspunde că actoria a ajutat-o să fie senină. Și acolo a crescut. Cu toată gașca mamei care era de actori. O trupă de teatru care are viață din 1972. Trupa Todor Crețu Toșa. Adam Dalea, cel mai bătrân actor în momentul de față. Oare ce ar avea de povestit?

Adam Monciu, Irimia Șămanț, doar ei au mai rămas din trupa inițială. Șămanț nu mai joacă, iar Adam nu are de ales, că doar toată familia, de la nepoată la fiică, la ginere sunt pe scenă. Mă gândeam oare câte ar avea să îmi zică, dar e important să îl prind cu chef. Egoist, mă gândeam că primesc o lecție de actorie, sinceră și nefardată. Dar, viața îți dă alte lecții, lecții care îți șterg zâmbetul de chip. Nu e comedie fără tragedie. Am vorbit cu Casandra despre bunicul ei, despre Adam Monciu, despre contribuția lui la viața culturală din Uzdin, despre puterea lui de lucru și de dăruire, până când viața te răpune și îți dă un necaz prea mare de depășit sau de uitat. Nu mai poți, cum ai putut. Sau, poți, dar nu mai vrei. Voia bună nu mai vine așa de ușor. 

E povestea lui Octavian, unchiul Casandrei. A murit de tănâr. A avut nevoie de un rinichi sănătos și l-a primit de la bunica Casandrei, mama lui. A fost primul transplant de rinichi din țară. Octavian are doi băieți, mari deja, pe atunci erau mici, 5 și 6 ani. Tatăl lor s-a trezit, și-a făcut cafeaua și a căzut. Un infarct. Și Casandra era acolo. Avea 16 ani. Primul ei contact cu moartea și primul mort din familie. Murise și străbunica când avea 6 ani, dar acum cu Octavian, înțelegea și pătrundea ce se întâmplă. Nu i-a fost ușor nici atunci, nu era capelă în sat, sicriul a fost acasă, deschis, dar a vrut să stea lângă străbunica, nu a plâns, dar când a venit preotul și sicriul s-a închis, asta nu a mai priceput. De ce să plece maica de acasă și unde? Nu mai știe ce i s-a spus, care a fost explicația. 

Sunt 13 ani de când Octavian nu mai este. Și Casandra plânge. Unele despărțiri nu se pot vindeca sau uita. Iar, Casandra alege să aline durerea și singurătatea oamenilor în vârstă. Știe că asta îi este meseria, dar mai știe că nu va fi ușor. Nu poți fi de piatră. 

Am făcut practică în cămine de bătrâni, tot o fost bine, am jelit și eu, că doar mi-e jele și de un câine când îl văd pe socac, dar într-o zi am ieșit la pauză, la fumat, și al mai dureros, cum stăteam noi acolo ascunși, a venit fata a lu o babă, să o viziteze și au ieșit afară că o fost faină vreme și stă mama cu fata la masă și acuma zice fata: … și cum am spus că pre mine mă cheamă? Și îmi dau seama că baba e dementă și asta se uită așa la ea … Jelena, așa am spus că mă cheamă. Da, da, Jelena. Și ce am spus că ți-s eu ție? Eh, aici, eu nu am mai putut. Păi, mi-s fata ta, draga mea mamă. Și am văzut multe. Unul a murit și după două ore a înviat. Tocmai ce îl pronunțase medicul mort, dar i-au mai dat cu alcool la ochi și a început să clipească.  A mai trăit o săptămână și apoi a murit. Mi-s conștientă că o să mă leg, că așa mi-s eu, cred că așa și trebuie să fie esența. Va fi o graniță, dar cred că dacă mă leg, abia atunci o să pot să îi ajut. Aia mi-e mie important. Ce am văzut în cămine, copii care își lasă și își părăsesc părinții acolo, asta m-a durut tot timpul. Nu pot să înțeleg. Încă îi mai am în viață pe bunicii mei din partea lu mama, dar eu nu aș putea să îi duc undeva și să nu fiu mulțumită de cum se comportă cu ei. De aia vreau să mă trudesc și o să dau tot de la mine să se simtă ei bine aici. De aia am și pus numele la cămin, Zlatne Godine. Ani de Aur. Motto: Dați anilor viață, nu vieții ani. 

Nu mi-aș lăsa niciodată părinții într-un cămin de bătrâni, nu aș putea, aș face orice ca să le fie bine acasă, dar uite că noi deschidem un cămin pentru bătrâni. Sunt 17 paturi, casa e mare, vrem tot confortul pentru bătrânii noștrii. Părinții mei și-au deschis și cabinetul ginecologic acolo, vor să rămână aici, eu sunt tot aici că doar m-am căsătorit aici. 

Povestea de dragoste a Casandrei e tot din Uzdin. Ea dansa la cămin, soțul ei nebănuit de atunci era directorul căminului, frumos și s-a îndrăgostit. El de ea și ea de el. Se iubesc serios din 2013 și s-au căsătorit în 2019. O istorie și o poveste de iubire de 13 ani și îi era tare dor de el pe când vorbeam cu ea. Și Casandra știe că se apropie și momentul unui copil al ei, al lor. 

Eu am fost un copil tare iubit de toți din familie. Am și fost prima. Iar, pentru Octavian, unchiul meu, am fost leacul lui. De fiecare dată când nu se simțea bine, atât fizic și psihic, eu l-am vindecat cu prezența mea, el prin mine și-a umplut bătăriile. (da, bateriile) Am avut o relație tare apropiată cu el, poate chiar mai apropiată decât cu tata uneori, cu toate că îl iubesc nespus de mult, doar pe mine mă are. 

Am avut ocazia să vizitez viitorul cămin, să îi cunosc părinții, bunicii, să mănânc un mic dejun cu ei, un fruștuc …. și mi-e dor de un prânz cu ei. O familie frumoasă, tare frumoasă. Și o Casandra care se bucura nespus că mi-ar plăcea să fiu sufleur, că iubesc bătrânii și să le port de grijă, cu un Uzdin care îmi face cu ochiul, sincer și cinstit. Ce urmează să se întâmple, nu știu. Pentru moment știu doar că abia aștept să mă reîntorc, să mă așez pe o bancă din parcul bisericii din Uzdin, să visez la un spectacol pe care l-aș putea juca acolo, pentru uzdinienți sau poate chiar cu ei. 

Trebuie să îi cunoști pe toți cei care au de-a face cu cultura în Uzdin. Și veni vorba și de Baronul, de Vasile Barbu. N-a fost să fie să ne cunoaștem atunci, în iunie 2022, va fi să ne cunoaștem la o pomană, întâmplător, în august 2022. 

Și un mic secret din 2022. Dacă ajungeți în Uzdin și aveți nevoie de wi-fi, la căminul cultural veți găsi, iar eu vă dezvălui parola. Această parolă nu putea să existe, dacă frumoasa Casandra nu cădea de pe calul ei, Hannah. Călărea ea liniștită, însoțită de bunicul pe bicicletă și a căzut de pe cal. 

Și acum parola: fracturaulnarisetluxatioradialis (ulna s-a rupt, a pocnit și a împins radiusul din zglob / încheietură. Nu spune la nimeni! 

Am hotărât să ieșim la Timiș. Să vedem vikendița, casele de vacanță de lângă apă. A doua zi. Dar, pănă atunci, mă aștepta Padina și Pavel Sampor. 


Credit foto: Diana Bilec