Povestiri 2022

AM FOST ÎN JUR DE 12 PRIETENI ȘI DOAR UNUL A MAI RĂMAS ÎN SAT

Cu František Kuska m-am întâlnit de mult, la București, cu ocazia Zilelelor Cehilor din Banat, o serbare prin care am vrut să facem comunitatea cehă mai cunoscută în România. Cele șase sate cehe din Banat sunt vizitate anual de mii turiști din Cehia, sunt vizate de presa de acolo, dar în România se știe prea puțin desprea această comunitate care trăiește aici de două secole și care și-a păstrat limba și tradițiile. František a venit la București să cânte cu formația lui din sat, eu am organizat toate evenimentele legate de serbare. De atunci am rămas în contact.

Ne-am mai întâlnit la el în Gârnic, satul în care s-a născut, făcând parte din cea de-a șasea generație de cehi veniți pe meleagurile Banatului.  Adoram gemul de măceșe făcut de soția lui Maruška și, de fiecare dată când veneam stăteam la ei, mai beam o țuică, mai schimbăm vorbe despre viață la sat și în oraș. Simțeam că viață lor este acolo, că se descurcă și le este relativ bine.

Acum un an mi-a apărut pe Facebook un share location dat de František. Strašice. Mă uit repede la comentarii și îmi dau seama că a plecat și František cu familia sa din Banat. Ca mulți alții din generația lui și nu numai ei. La un an după, am fost curioasă să merg și să văd unde s-a mutat.

Satul lui natal, Gârnic este înconjurat de un peisaj de vis, dealuri și mori. Am rămas surprinsă când am ajuns la Strašice, într-un sat pitoresc ceh, cu un iaz cu case de lemn pe lângă. Deasupra caselor, după o curbă, i-am găsit pe František și Maruška, într-o gospodărie cu curte, nu foarte diferită de cea din România. Doar animale lipseau. František m-a salutat, spunând: “Bine ai venit! Trăim aici ca la Gârnic! O să vezi, avem sobe de lemn, usturoi și roșii în grădină și tocmai ne-am întors de la cireșe!” Râdea. 

COPILĂRIE ÎN SATUL GÂRNIC

M-am născut în România, în Gârnic, părinții au fost amândoi născuți în Gârnic. Ei au fosta cincea generație de cehi în România, eu a șasea. M-am născut în ‘85, un pic înainte de Revoluție. Țin minte ziua în care a fost împușcat Ceaușescu. Aveam încă numa’ TVR1, televizor alb-negru. Am știut limba cehă de la părinți și, de pe la trei ani, și limba română.

A fost o doctoriță care venea pe la noi și vorbea românește cu mine. Îs foarte mulți de la noi care, de copii mici, nu știu românește. Și eu, la trei ani, știam că furnica este mravenec. Bunica o certa.

– “Asta o să-l înnebunească, ăsta n-o să mai vorbească limba cehă!”

La noi în sat, până în clasa a patra învățam în cehă. Chiar și matematica era în cehă. După aia a fost în ambele limbi.

Copilăria la Gârnic a fost altfel față de cum îi acuma. Plecam toți la câmp, ne ploua… Când eram mic, mă puneau să nu vină șerpii, eram în căruță ca să nu umblu prin iarbă. Așteptam până terminau și na, n-aveam răbdare să stau. Când am crescut un pic, trebuia să ajut în gospodărie. Tata a decedat foarte devreme, la 39 de ani, nici 40 n-a făcut. Am învățat să cosesc de la 10 ani și alte treburi necesare.

În același timp eram mulți copii în sat. Construiam în pădure un fel de buncăre, le spuneam koliba. Iarna am avut schiuri de lemn. Am schiat prin grădină, printre pomi, făceam trambuline ca să sărim pe ele. Ne și băteam. Ne întâlneam toată strada la unul dintre noi și în grădină făceam trambulină. Ne adunam și 10 băieți, și fete chiar. Mai mult băieți erau cu schiuri, fetele cu săniile.

DE LA FLUIER LA SAXOFON

Tata știa puțin la armonică, bunicul la suflătoare, dar nu știu să fie din generație în generație muzica în familia noastră. Un pic au știut și ei, și bunicul, și tata.

Eu am învățat undeva la 12 ani să cânt la fluier. A fost la noi un învățător ceh, Pavel Sumec, trimis din Cehia să predea în Gârnic. Când am fost în clasa a șasea, ne-a întrebat cine ar vrea să învețe să cânte la fluier. Ne-am înscris în jur de 20 atunci, ne-a testat urechea muzicală bătând la masă. Am rămas nici jumate, dintre care șase am învățat la fluier cu el, după program. Ne-a învățat câteva melodii, două-trei, după note.

Prima mea participare a fost la Sfânta Elena, nu știu exact anul, dar este înregistrat în bibliotecă. Am cântat la festival cu Pavel două melodii. Pavel la chitară și eu la fluier. Era festivalul copiilor. După acel festival, mi-a spus și vecinul care cânta la saxofon că pot să încerc, că nu ar fi greu să trec de la fluier la saxofon. Băiatul acesta a stat peste drum de școală și a zis:

  • “Vino să încerci la mine!”

Deci, după ce am terminat școala, numai ce-am trecut drumul și am fost la el.

  • “Suflă, suflă, că ușor-ușor vine, vine. ” spunea el, ca să mă încurajeze.

Și așa am învățat câteva melodii. După aia o fost ușor, numai suflatul e diferență. De la fluier la saxofon.

Apoi am închiriat un saxofon. Era al comunității, avea căminul cultural cumva instrumente și, când veneam de la școală la Moldova Nouă, pe ultima pagină îmi scriam melodia pe care voiam s-o învăț. Sâmbăta, în weekend, învățăm melodia acasă.

La Gârnic tot timpul a existat o formație. Dar au plecat dintre ei în Cehia și au știut de mine. M-au chemat cu ei la o nuntă, la Sfânta Elena. Acolo am cântat prima dată la fluier și pe scenă, la prima nuntă cu formație. Era așa, o nuntă mai micuță, nu s-a ținut ca pe vremuri – trei zile – am cântat numai o seară. Dar am cântat și la nunți de trei zile, mai mult la Eibenthal. La botezuri sau nunți unde erau combinații, români cu cehi, cântam partea cehă, alții din Timișoara sau Caransebeș partea română.

Acum sunt plecat în Cehia, dar se cântă în continuare. O parte sunt aici și se întâlnesc. Ori își iau concediile și pleacă băieții în România și invers.

OI, VACI ȘI MORI LA COMUN

Când încă mai mergeam la școală, sâmbăta ieșeam cu oile, pășeam cu rândul. Fiecare familie a pus oile ei și făceam cu rândul, în funcție de câte oi avea fiecare.  Acolo tot timpul cântam la fluier. Aveam și mieii separat, i-am și pierdut chiar. Ne-am dus la cireșe, eu și un prieten, Václav îl cheamă, și ne-am uitat după cireșe, erau pietre. Și uite, că s-a făcut seara și oile au dispărut. Am zis ne punem aicea pe colț și ne caută ele. Noi am știut traseul pe unde ar fi trebuit să vină și am stat ca să le vedem. N-au venit, dar au ajuns părinții să ne caute.

– “Unde-s mieii?”

– “Păi nu știm.”

I-or găsit, la celălalt capăt al satului.

Așa la comun aveam grija și de mori. Chiar mai sunt în sat și sunt funcționale, au peste o sută de ani. Erau în jur de zece familii care aveau grijă de moara respectivă și de reparații. Tot așa era rândul, ca și cu oile. Fiecare avea o zi în care măcina. Acum nu se mai face cu rândul, că e liber. Mai sunt care macină, doi-trei, dar nu este aglomerație. Înainte de Revoluție am fost 960 de locuitori. Acuma sunt 160, majoritatea bătrâni, nu mai este aglomerat.

Chiar și după sat au fost vreo trei mori, bunicul a avut la prima rândul. Care a fost renovată acuma, ce îmi pare bine. Am fost numai s-o vizitez, dar nu am apucat s-o încerc. Unde este indicatorul spre Sichevița, imediat prima, acolo măcina bunicul.

Și de vaci aveam grijă la comun, că nu erau garduri electrice. Eu am văzut garduri electrice prima dată în 1999, la grădina zoologică, la Plzeň.

PLECAREA DIN GÂRNIC

Imediat după Revoluție au început să plece oamenii, eram mic. A plecat unu’, născut la Ravensca și a avut soție de la noi. A lucrat la primărie, Balat îl chema. A plecat printre primii, după care cred că directorul de la școală, când am fost eu mic, Špicel Alois… Soția lui a fost educatoarea mea la grădiniță, unde nu prea am vrut să merg. Când mergeau surorile cu mine am fost, când să merg singur, nu voiam să mă duc.

A plecat o familie. Apoi alta, apoi două, cine rămâne… Haos.

Apoi o început să se retragă mina, că bărbații lucrau la mină la Moldova Nouă. Și, după Revoluție, au avut posibilitatea să plece în Cehia, știind și limba, au încercat. A încercat unul, apoi doi, trei, până când… Unii chiar au avut și posturi bune.  Unu’ a fost ceva la primărie. I-a spus bunica: “Numai cât ți-ai făcut cuibul și îl lași aici?!” E ultima casa pe stângă când te duci spre Sfânta Elena. Numa’ cât a construit-o, nici nu era terminată, și a plecat.

La mine a mai durat. Am fost în jur de 12 prieteni și doar unul a mai rămas în sat. Eu sunt penultimul plecat.

Am avut de lucru, dar nu ne ajungea, și turismul s-a blocat cu Covidul și am rămas cam forțați. Maruška s-a ocupat, înainte de Covid, exclusiv de turism. Prin curtea noastră au trecut și cinci sute de turiști din Cehia pe sezon, poate chiar mai mult. În 2020, au venit unsprezece. Nouă din Republica Cehă și doi din România. I-am numărat, unsprezece în 2020, și în 2021 a fost mai bun, dar tot o fost slăbuț. Plus, s-au adunat alte probleme.

Am plecat în Cehia după părinții soției mele. Ea mai are și un frate mai mare care stă aici și toți din familia ei sunt plecați de mult. Era o bază. Maruška cu copii au venit mai devreme, eu am mai rămas, am mai aranjat pe acolo. Primii au venit copiii, apoi Maria și apoi eu. În trei ture. După aia, mi-a făcut listă Maria ce să mai aduc din lucrurile noastre, că nu mutăm tot de acolo aici, e distanță foarte mare.

Mai am două surori. Una cu șase ani mai mare, e din ‘79, și una cu nouă ani, din ‘76. Care sunt în țară, amândouă în Moldova Nouă. Au rămas acolo, relativ aproape de mama.

ADAPTAREA ÎN CEHIA

În Cehia nu am venit în spațiu complet necunoscut, veneam în fiecare an câte o săptămână. Aveam familia aici. Dar ușor nu a fost. Prima lună ne-a trimis nepotul ceva avans și unul dintre turiști m-a luat și la o muncă sezonieră, să fac ceva bani, ca să luăm startul. Tomáš. Am fost trei zile la el, ne-a ajutat foarte mult la început.

Imediat ce am venit, copiii au început școala. A fost toamnă. A fost greu primele două luni, chiar și pentru noi… Dar directorul i-a primit destul de ușor, fiica lui a fost la Gârnic. Deci știa că se vorbește limba chiar bine, a zis:

– „Pot să-i primesc, să zicem, două luni de probă. Și dacă reușesc, îi lăsăm. Dacă nu, o să repete anul, ca să se integreze.”

S-au descurcat.

Noi cu munca. Acuma, lucrând la 12 ore, am patru zile ocupate, patru zile libere, așa că nu îi diferență. Acolo lucram opt ore și lucram în fiecare zi, cum ar veni, luni – sâmbătă. Aveam duminica liber. Aici mai mă duc, astăzi îi a patra zi de 12 zile și după aia am patru zile, așa că sâmbătă putem să mergem undeva cu toată familia. Nu de mult, am fost la Karlovy Vary. Am mai fost și la plimbare cu biciclete cu copiii mei. Ca să-i scot de la calculator, am fost la cireșe. Am mers 11 kilometri, am cules cireșe și înapoi ne-au adus alții. Au venit cu remorcuța și ne-au luat, dar făceam față și pe biciclete.

Noroc că stăm și aici în casa cu curte. Copiii nu s-ar obișnui cu un apartament. Avem usturoi din România, am adus. Facem pe stil, ca la Gârnic. Și usturoiul, tot de Gârnic. E diferență foarte mare între usturoiul românesc și usturoiul cehesc. Și când merge cineva în România, cerem pufuleți! Când am ajuns în Cehia,  am dus pufuleți, că nu îs. Sau îs, dar nu sunt ca în România.

Oricum, la Gârnic o să tragem tot timpul. Cel mic, am fost cu el la Lidl și zicea „Uite, e ca acasă”. Tot timpul acasă o să fie cuibul unde te-ai născut. Chiar îmi venea aproape să plâng când l-am auzit, „Uite, e ca acasă”. Chiar săptămâna trecută am fost la Lidl și era totul aranjat acolo așa cum e la Moldova Nouă.

NE-AM ÎNTORS ÎN ZONA DE UNDE AU PLECAT STRĂMOȘII NOȘTRI

Familia mamei mele provine din zona Hromnice. aici, foarte aproape de unde stăm noi acum. M-am dus  să aflu dacă, într-adevăr, familia Bouda sunt de acolo. A lu’ tata au fost lângă Tachov, la 10 kilometri. Au fost Kuska, ăia au fost puțini. E o zonă industrială, mai veneam pe acolo la munci sezoniere și când mergeam spre cazare, treceam pe lângă indicatorul ăla – Tachov. De aici au fost părinții stră,-stră ai lu’ tata, din câte am aflat.

Am revenit în acea zonă, de unde au plecat acum 200 de ani stră-străbunicii noștri. După șase generații, copiii mei sunt a șaptea. Nu s-au mai păstrat povești sau legende legate de plecarea familiei noastre din Cehia, dar bunica povestea cum au plecat după Primul Război Mondial în America. Este posibil să am rude acolo, dar nu știu. Îmi scrie unu’ că bunică-sa a fost tot Karolina Kuska, dar e posibil să fie din stră-stră-. Ne-au căutat.

În Cehia ne-am întors în locul de origine, dar tot cetățenie română păstrăm, nu ne trebuie alta. Suntem aici legal, lucrăm, copiii fac școala.

ÎNAPOI ÎN CEHIA CU TRADIȚII PĂSTRATE DE DOUĂ SECOLE ÎN BANATUL ROMÂNESC

Noi, cehii din Banat, ținem în continuare legătura și în Cehia, cu toate că suntem fiecare într-o altă parte. Sâmbătă, de exemplu, este o nuntă. În Plzeň au cununia. De la Gârnic e băiatul. Și mireasa. Se organizează și întâlniri ale cehilor din Banat aici în Cehia.

Am fost, o fost fășang la Všeradice… Masopust. Femeile au fost îmbrăcate în costume tradiționale. Îi cel mai greu portul de la Gârnic, celelalte sate nu au așa grele. Îs nu știu câte, trei, din alea, straturi de fuste, și îi foarte complicat. Cei care au avut nunta vara, înainte de fășang – e primul bal după nuntă cum ar veni – sunt ridicați pe sus pe o melodie specială pentru ei. După aia, dansează prietenii. Ținem și aici la tradițiile noastre.

Dar, de concedii tot plecăm în România. De Paște, de sărbători. Anul acesta e primul an de când sunt plecat. Am fost de Paște, numa’ de Paște. Vineri, sâmbătă, duminică și luni m-am întors. Mai mult pe drum am fost, aproape. Neavând nici un an la firmă, nu am dreptul de concediu. Neapărat trebuie să mergem la vară, trebuie cosită iarba, chiar ieri m-am gândit.

În Cehia suntem văzuți ca români, în România suntem pemi. Suntem undeva între, și acolo, și aici. Dar aici, mulți știu de satele cehe din Banat. Când a ajuns Maruška la urgență, săptămâna trecută, a întrebat doamna doctor ce nație este.

– “Sunt din România.”

– “Wow, așa de bine știți limba cehă?”

– “Da, că sunt din Banat.”

– “Păi, am fost acolo!”

– “Păi, și la cine ați fost?”

– “La domnul Mašek!”

Chiar în satul din care provenim a fost și doamna. Legăturile între Cehia și România au fost și vor fi. Noi aici tot în stilul Gârnic vom trăi.


Credit foto: Petra Dobruská