„Ai grijă că fata măritată, în horă cu bărbatul ei are voie să îl țină de mână, fata nemăritată trebuie să îi dea numai degețelul mic iubitului și să nu se uite la el!”
Așa suna una dintre lecțiile pe care Sofia Ionașcu le preda fetelor care veneau la ea, să învețe pictura naivă. Se întâmpla acum mai bine de zece ani, iar elevă îi era Adina Maria Subonj. Tânăra, stabilită acum la Timișoara, face parte din ultima generație de fete care au încercat să ducă mai departe tradiția picturii naive din Uzdin. Au abandonat odată cu plecarea din satul din Banatul Sârbesc. S-au căsătorit sau au plecat să își facă studiile în alte orașe. Au lăsat în urmă vopsele, pensule, câte un șevalet și câteva femei care ar mai fi transmis meșteșugul picturii naive dacă ar mai fi avut cui.
Sofia Ionașcu pictează de mai bine de jumătate de secol. A realizat peste trei mii de lucrări de artă naivă pe care le-a expus de la Iași până la Paris și care au ajuns în colecții personale din Asia până în America de Sud. Relația ei cu pictura a început la treisprezece ani. Talentul i-l descoperise profesorul de artă plastică, dar povestea s-a întrerupt repede. „Mama mea a fost, să zic, „vinovata”. Doamne ferește! Ce-o să-ți zică soacră-ta când te măriți, că ai învățat? Numa’ să te pui și să coși la portul nostru, costume”.
Dar, paradoxal, tocmai măritișul a ajutat-o să reia relația cu pictura. Se luase cu Tudor Ionașcu, cel care îi încânta deja cu vocea lui pe uzdinenți la balurile din sat. Mama soacră i-a înțeles talentul și a încurajat-o să picteze ceva pentru ei. „Iaca fac!”.
Și a început să tot facă. „Și au început să meargă la expoziții tablourile și rar s-au întors. S-au vândut. Și când am văzut că s-au vândut, am căpătat și mai mult apetit să pictez”.
Doar că traiul la sat nu era ușor. Iar uina Sofia trebuia să ia parte și la treburile gospodăriei. „Am mers și la holdă și în grădină, am crescut pui, porci… Unde au fost, cum spun eu, calul și trăsura și eu și bărbatul meu înainte”.
Și atunci, când să mai picteze?
„Când toți s-au culcat, eu m-am apucat de pictat. Atunci ai mei când s-au sculat, s-au mirat – <când ai făcut?> La mine multe sunt făcute cu noaptea-n cap. Atunci am fost liniștită. Și copiii când au fost mici, i-am culcat, și atunci când a fost sâmbătă, n-au avut școală, am putut să stau mai mult și sâmbătă seara, că a doua zi era duminică și nu mă sculam devreme.”
Picta tot ce vedea. Se inspira „din viața de toate zilele”, ne spune uina Sofia, în timp ce ne arată un tablou pe care l-a botezat „Chemarea la nuntă”. E un peisaj de iarnă, cu o sanie, inspirat dintr-un tablou real petrecut în Uzdin acum peste jumătate de veac. „Trăsura unde au fost muzicanții, orchestra, a mers pe toate străzile, la toate neamurile. A fost trăsură cu patru cai și baș poganu de copilu’ meu cel mic a zis: „iui mama, că și la voi au fost ca la John Wayne, cu patru cai!”. Ce vedea în sat, asta punea pe pânză. „Pictez împotriva uitării”, spune ea.
Ca mersul pe bicicletă
Două-trei luni lucrează în medie la un tablou. Își ticluiește bine planul dinainte și așa i-a învățat și pe elevii ei. „Trebuia să avem de la început viziunea cu ce o să iasă și unde o să punem personajele, din cauză că a trebuit să lăsăm locul gol, ăla alb, ca să nu-l facem cu nor, cu soare, cu pământ. Nu mai puteai să o modifici după”, povestește Adina Maria Subonj. Sunt mai bine de zece ani de când n-a mai pictat, dar e convinsă că dacă s-ar reapuca, i-ar ieși. „E ca un fel de mers pe bicicletă”.
O luase dorul acum doi ani, când s-a întors acasă, din cauza pandemiei Covid. „Am urcat în podul casei și am căutat să văd dacă mai am pânze. Am găsit, am găsit și pensule, dar culorile erau uscate”.
Abandonase pictura prin 2010-2011, înainte să părăsească Uzdinul, ca să meargă la liceu, la Zrenjanin. Are 15 lucrări cu care mama ei a împodobit casa și care erau inspirate din poveștile auzite de la părinți sau bunici sau din tablourile uinei Sofia. „Vedeam un detaliu de-al ei, acolo, ce mi-o plăcut mie, cu tot cu detaliul de la pictura ailaltă, hai să mai băgăm mai mulți băieți, să mai luăm de acolo așa, hai să băgăm și o fată nemăritată, hai să facem și un dans. Pictam cai, coșie, nunți… Nouă ne era mai greu, pentru că doamna Sofia avea grijă de fiecare detaliu. Dar ea trăise toate lucrurile astea, știa ce înseamnă portul. Noi, în schimb, s-a întâmplat să nu fi văzut niciodată care-i diferența între o femeie în port de logodnă și de mireasă și după aia, portul la șase luni după nuntă. Avem o grămadă de porturi. Până e fată mică, la grădiniță, se poartă fotă, după aia merge cu poale spălate cu o cotrânță. După aia merge numa cu o cotrânță și cu o chestie care se bagă cu acele prin păr și se împletește părul și au și nite zvonițe. Aia e fată nemăritată. Atunci când e de măritat, e și mai înflorită, se vede, poale întărite, tot cu o cotrânță. După măritat merg cu două cotrânțe. Când e logodită e special, sunt toate aurii, toate cu flori. Toate-s lucrate de mână.”
„Cum e pe lună? Ca la Uzdin!”
Iar detaliile din viața de zi cu zi din Banatul istoric au atras atenția până dincolo de ocean. David Scott și Jim Irwin – al șaptelea, respectiv al optulea om care au pășit pe lună ca membri ai misiunii Apollo 15 i-au admirat tablourile.
„Au venit să vadă galeria de la Uzdin. Și atunci un bărbat a lu’ o pictoriță s-a dus la cosmonaut și l-a întrebat: cum e acolo pe lună? Deci vă dați seama, pe vremea aia n-au fost în Uzdin asfalturi, a fost ca la sat, cu glod, hai-hui. Dar unul dintre ei zice: păi cum să fie, ca la voi!”
Iar Sofia Ionașcu se mândrește că tablourile ei, expuse în Belgrad și în alte mari orașe ale lumii, au fost admirate de nume precum Sofia Loren, Gina Lollobrigida, Liz Taylor sau Richard Burton. Unele dintre ele au ajuns în colecții personale chiar și în Brazilia.
„N-am vrut să-l dau, am cerut un preț drăcos! A spus că nu-i o problemă. M-am gândit că n-o să-l poată duce, că nu încăpea în nicio valiză. Și a luat pânza de pe ramă, a făcut-o sul și a băgat-o înăuntru. Când a ajuns acasă, a pus-o pe perete și mi-a trimis să văd”.
Pictură pe furiș
Dar Sofia nu este singura membră a familiei Ionașcu care pictează. Aproape de ea, zi de zi, urmărindu-i atent mișcările cu care ghida pensula pe șevalet, soțul ei, Tudor, a început și el, într-o zi, să picteze.
„Am lăsat într-o noapte tabloul și culorile și tot, m-am pus pe pat să mă odihnesc câta, și când m-am trezit, mă uit, ăsta nu-i lucrul meu! Ce-ai făcut? Nu-mi strici tu mie lucrul meu!”, se amuză acum uina Sofia, când își amintește cum a început totul.
„Am văzut ce a făcut și ce a trebuit să termine și eu aia am făcut”, explică soțul ei.
Dar pictura nu e cel mai mare talent al lui uica Tudor. Cântă de când se știe. A început la cor, apoi individual. Ani de zile a participat la festivaluri în fosta Iugoslavie și în România. „Uitați aici ce de diplome – ea ca pictoriță, eu ca solist. Vă dați seama, atunci în România, n-am putut să cred, 42 de soliști vocali și 20 persoane mai cunoscute și să iau eu premiu, Petrică Mâțu – locul I, Ionuț Horia – locul II și eu – locul III”.
Cânta în limba română ce culesese de la bătrânii din sat. Din 2010 nu mai participă la festivaluri. „Am spus că nu mai am nevoie ca să capăt premiu, că mă premiază pe mine și nu-i premiază pe tineri. Că ani de zile am luat parte la festival și am luat toate premiile și am vrut ca tinerii care iau parte să fie și ei premiați, că dacă nu-s premiați n-o să meargă mai departe”, explică uica Tudor, dar nu-l lasă sufletul să împărtășească puțin din versurile care l-au făcut cunoscut:
„Dragu mi-e mândro de tine
Când te văd chitită bine
Numa-n poale și-n ciupa”
„Bine, n-am mai cântat de mult…”, și continuă recitând:
„Cu poalele cu flori cusute
Tot de mâna ta făcute
Că te-a învățat mama ta
Să te știi frumos purta.
Poartă-te nevastă bine
Și mă iubește pe mine!
Firicel de floare dragă,
Că tu știi cât ești de dragă.”
Când tradiția nu merge mai departe
Dar meșteșugul pictatului nu s-a transmis și la generația următoare a familiei Ionașcu. Au doi băieți. Amândoi au plecat din Uzdin la liceu, apoi la facultate, mai întâi la Zrenjanin, apoi la Novi Sad, unde locuiesc și acum, împreună cu familiile lor.
„Când erau mai mai mici, le-am schițat câte o căsuță, i-am pus câte un punct, merge galben, roșu, culoarea asta, unde vin ferestrele, să nu dai peste ele… Dar n-au rămas să facă. Talent au avut, că Teodor, ăl mare, a făcut Electrotehnica. Și asta îi grea. El din primul an o avut desen tehnic. Ăl mai bun o fost în generație. L-a pasionat și acum. Tot milimetrul o știut unde să-l pună. O avut răbdare.”
Și cum nu a reușit să transmită pictura propriilor copii, a încercat cu alții din sat. „Am avut fete de la noi de la școală. Care îs mai mici, îs mai atente, când îs mai mari, își pun muzica la ureche, pot eu să spun ce vreau, cine mă aude. Le-am dat și ramă, și culori, primul tablou de la mine or căpătat fiecare. Au venit la desen, ca la secția de artă plastică. Am avut la cămin o expoziție cu zeci de tablouri, în 2010. 30 de tablouri eu, 30 de tablouri ale lu’ fetele mele, cum am spus eu. Nicicând n-o avut căminul atâtea tablouri sus, în galerie.”
Dar și fetele au plecat.
Două s-au căsătorit și au părăsit Uzdinul, iar două au venit la facultate, în Timișoara. Una singură, Flavia, mai face portrete pentru prieteni, din când în când. Sora ei, Adina, a făcut Facultatea de Farmacie, vrea să termine și un master și să obțină cetățenia română. N-a mai pictat de zece ani, iar pensulele și vopselele i s-au uscat într-un pod din Uzdin.
Acolo, la 90 de kilometri distanță, în același Banat, dar în altă țară, Sofia Ionașcu își mai ia din când în când culorile și pensula, se așază pe scaunul ei micuț din bucătărie și așterne pe pânză case cu flori și cai de culoarea cerului. Pentru că, spune ea, e important „să ne mai aducem aminte și ce-a mai fost. E important să pictezi împotriva uitării.”
Credit foto: Ionuț Suciu