Povestiri 2022

CUM SE MAI ÎNTÂMPLĂ LA NOI, ÎN CARAȘOVA

„Mă numesc Iacob Domăneanț, sunt de profesie sociolog și de 15 ani lucrez la biblioteca comunală din Carașova,” începe interlocutorul nostru. „Am făcut școala primară în sat, liceul la Reșița, facultatea la Zagreb.” Dar Iacob e unul dintre oamenii care s-au întors ca să spună poveștile plecărilor altora, de azi și din alte vremuri.

Iacob se declară croat, dar carașovenii s-au considerat mult timp o etnie în sine. Cronicile Evului Mediu vorbesc despre diverse grupuri etnice care au venit începând cu secolul al XIV-lea, goniți de evenimente istorice, și s-au stabilit în cele șapte sate carașovenești: Carașova, Iabalcea, Nermet, Clocotici, Rafnic, Vodnic și Lupac. Bulgari, sârbi, bosnieci, albanezi, toți catolici. În secolul al XVIII-lea, sub stăpânirea Austriacă, carașovenii au primit prin biserică cărți tipărite la Zagreb, care au facilitat răspândirea limbii croate și identificarea cu acest grup. Iar după Revoluție, când toată lumea încerca să facă dovada unei alte naționalități ca să poată pleca din țară, mulți dintre carașoveni au dispărut, în timp ce numărul de croați a crescut proporțional.

Pe lângă relația cu Croația prin intermediul bisericii, Iacob își amintește că în anii ’90 s-au stabili relații cu comunități de croați din Austria. „S-au făcut punți ca să plece la muncă. Știind limba, [oamenii] s-au adaptat, și-au găsit joburi. Apoi au învățat și limba germană și au plecat în Germania.” Așa a făcut și sora lui Iacob, și verișoara lui, care e acum în Austria.

Când îl întrebăm dacă nu s-a gândit să rămână și el în Croația, Iacob ne răspunde: „Aici îmi e casa, aici trăiesc… Nu mi-o plăcut acolo, nu-mi place să trăiesc în oraș. Aici e zonă frumoasă, Cheile Carașului, mie îmi place tare mult să mă plimb și… nu m-am putut adapta acolo.”

Și-a ales să studieze sociologia pentru că l-a interesat mereu cum funcționează societatea. Și-a scris licența pe tema obiceiurilor de nuntă, botez și înmormântare din Carașova. 

În timpul unei discuții despre portul tradițional carașovenesc, menționează — atât de discret că aproape ne scapă — faptul că a dus toate modelele la Muzeul de Etnografie din Zagreb.

Poate prin natura profesiei, poate din fire, Iacob pare acut conștient de trecerea timpului și de schimbare. Știe cum era înainte din poveștile mamei și bunicii lui. „Numai 5% din ce-mi povestesc ele a supraviețuit.”

Bunicul lui Iacob dinspre tată a murit în asediul de la Stalingrad. Bunica sa nu s-a mai recăsătorit, a rămas să crească singură cei doi copiii mici. „Bunica n-a îmbrăcat niciodată haine civile,” glumește Iacob, „a purtat toată viața port tradițional”. Știa numai croată, româna nu-i trebuia. „Era o mică lume în care se nășteau, se căsătoreau și își trăiau toată viața.”

Despre bunicul din partea mamei își amintește că dormea doar 2-3 ore pe noapte. „Se angajase la o întreprindere de împletit coșuri aici, în Carașova, în schimbul de seară. Ziua lucra la câmp, după-masă ațipea 30-45 de minute, nu mai mult, și când termina norma la coșuri, mai prindea câteva ore de somn.” A făcut toate astea ca să-i ajute pe mama și unchiul lui Jacob să-și facă case. Dar asta era mai încoace, în vremea comunismului.

„Reșița [și transformarea ei într-un mare centru industrial] a schimbat stilul de viață și valorile, care fuseseră statice timp de sute de ani,” ne spune Iacob. În trecut, comunitatea era agricolă și aproape ermetic închisă. Apoi bărbații au început să lucreze în uzine la Reșița, iar femeile, care până atunci erau casnice și se ocupau cu gospodăria și creșterea copiilor, au început să meargă cu măgarii, să vândă fructe, lapte și țuică muncitorilor și minerilor din Reșița și Anina. 

Tot în perioada comunistă, a fost interzisă și predarea în limba croată. „Până într-a treia n-am înțeles ce se vorbea la școală,” râde Iacob. Avea o profesoară româncă, repartizată acolo, care se străduia să le explice incluziunea mulțimilor la matematică desenând cercuri cu cretă în jurul ei. 

Dar nici naveta la Reșița, nici interzicerea școlii în croată, nu au avut impactul pe care l-au avut plecările la muncă, în străinătate. Satul a început să se schimbe numai de 15 ani, ne spune Iacob. Mulți tineri sunt plecați. Majoritatea căsătoriilor care au loc acum sunt mixte, în sensul că unul din parteneri nu e carașovean. Femeile se mărită mai des cu străini (croați, sârbi, germani) și rămân pe acolo. Bărbații se însoară cu românce care vin în Carașova, învață limba, încep să meargă la biserica catolică. În sat mai există și români și romi. Ultimii sunt veniți acum 150 de ani, vorbesc croata și sunt depozitarii muzicii carașovene. 

La liceul din Carașova există acum clase unde se predă în limba croată, română și mixte. Dar copiii sunt puțini și „nu mai vorbesc limba,” ne spune Iacob, chiar și când ambii părinți sunt carașoveni.

„Comunitățile etnice se închid în ele, e un fenomen comun pentru toate minoritățile etnice care trăiesc printre majoritari. Unele, după un timp, se deschid și dispar, cum suntem și noi pe cale să dispărem,” zice Iacob detașat. 

Mai recent, unele case au fost cumpărate de oameni de la Timișoara sau Reșița. Când îl întrebăm cum sunt priviți noii veniți, ne zice: „dacă ești cumsecade, în comunitățile mici oamenii se uită mai mult cum ești ca om, nu contează etnia.”

Satul e curat, bine gospodărit, cu case care par noi, pavele în centru, biserica din 1726 proaspăt restaurată și, lângă primărie, o scenă ridicată de Uniunea Croaților, unde se țin concerte și festivaluri de dansuri tradiționale. Carașovenii se întorc în sat de patru ori pe an, de Crăciun, de Anul Nou, de Paște și de Rugă, de Sfânta Maria Mare. Despre sora lui, Iacob crede c-o să se întoarcă, dar despre copiii ei, nu știe. Ei sunt deja integrați în societatea germană. 

Înainte să plecăm, ne spune să trecem să vedem statuia Fecioarei. Descoperim un colț de natură: stânci acoperite cu mușchi, un izvor și, printre copaci, băncuțe dispuse cât se poate de ordonat pe un teren așa pietros și denivelat, un altar, iar deasupra, așezată într-o nișă naturală în munte, o statuie a Fecioarei Maria. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ne-a spus Iacob, când germanii s-au retras, au trecut prin sat. Avioanele rusești îi căutau să-i bombardeze și au ajuns deasupra satului fix când trecea convoiul. Dacă i-ar fi bombardat, satul ar fi fost distrus. Dar în acea zi, de Sfânta Maria Mare, în valea în care se află satul se depuseseră nori și era o ceață deasă, „cum se mai întâmplă la noi,” zice Iacob. Rușii nu i-au văzut și satul a fost salvat. Dar bătrânii încă își amintesc zgomotul avioanelor căutându-i. Fecioara Maria a protejat satul. 

Spațiul e încă folosit — flori proaspete, candele aprinse — și arată la fel de curat și îngrijit ca și centrul satului. Iar de sus, din grotă, veghează statuia Fecioarei Maria protejându-i și acum, ca și atunci. 


Credit foto: Anca-Raluca Majaru