Participanți: Yulia Kondakova (Y.K.), Nicoleta Mușat (N.M.), Evghenia Jane Rozbytska (J)Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022Nicoleta Mușat: Cum era viața ta înainte de invazie? Unde te-ai născut, ce făceai în viața de zi cu zi? Apoi ce s-a întâmplat pe 24 februarie? Ce ai auzit, ce ai văzut?
Yulia Kondakova: M-am născut la Mariupol și am trăit acolo până la începutul războiului. Am 34 de ani. Am o fiică de 8 ani. Am studii de economist. Am avut propria firmă în Mariupol, vindeam cosmetice profesionale. Părinții mei locuiau în Mariupol, dar atunci când a început războiul, erau în Egipt.
N.M.: Erau în concediu?
Y.K.: Da. Trebuiau să se întoarcă în 28 februarie, dar nu au putut, deoarece spațiul aerian era închis, așa că au mai rămas în Egipt două săptămâni, iar apoi s-au mutat în Germania, unde au primit adăpost temporar. Acum ei trăiesc acolo. Sora mea locuiește în Kiev, s-a mutat acolo în 2014, cu fiica ei și soțul ei. Deci eu, împreună cu soțul și fiica mea am locuit în Mariupol înainte de război. El lucra la un departament special al poliției. El s-a născut în regiunea Donețk, deci s-a mutat de două ori: în 2014 din Donețk și în 2022 din Mariupol.
Înainte de începerea războiului, el a stat două săptămâni într-o tabără militară. Nu a putut veni acasă. Noi locuim într-un apartament într-un bloc cu cinci etaje. Fiica mea și cu mine eram singure acasă, iar acest tip de clădiri nu au un adăpost. Locuiam la etajul IV. Trebuia să merg la lucru în acea zi (în 24 februarie), dar soțul meu m-a sunat la 5 dimineața și mi-a spus că a început războiul. E un râu în Mariupol. Locul de muncă al soțului meu era pe malul stâng al râului. Acolo au început exploziile și erau foarte zgomotoase. Mi-a spus să-mi împachetez documentele și hainele, dar nu mi-a venit să cred că e real. Am crezut că va fi ca în 2014, un conflict local. În 2015, orașul nostru a fost bombardat cu rachete Grad. Acelea nu au rază mare de acțiune. Au lovit un hotel de 15 etaje și mulți oameni au murit.
N.M.: Deci ai crezut că va fi ceva asemănător?
Y.K.: Da. Totodată, credeam că va fi în afara orașului, nu în oraș. Poate că pe malul stâng al râului.
Jane Rozbitskaya (J): Acestea sunt rachete Grad, le folosesc pentru a distruge clădiri.
Y.K.: În 2014, au încercat să ocupe Mariupol, dar armata noastră a ripostat și Mariupol a rămas un oraș ucrainean. Am crezut că va dura doar câteva zile.
J: Oamenii s-au obișnuit cu situația. Mariupol este în apropiere de regiunea Donețk, deci războiul a fost aproape de ei în acești ani. Acolo se desfășurau lupte în mod regulat.
N.M.: Cu forțele pro-ruse din Donețk și Lugansk?
J: În 2014, Ucraina a semnat un document prin care se stipula că nu vor mai fi lupte. Dar în următorii opt ani, luptele au continuat. Ei trăgeau spre teritoriul nostru din teritoriul ocupat.
Y.K.: Deci soțul meu nu ne putea ajuta pentru că era de partea cealaltă a râului. Mariupol este un oraș destul de mare. Înainte de 2014, populația sa era de aproximativ 500.000 de locuitori. Unii oameni au plecat, dar mulți s-au mutat din Donețk în Mariupol. Deci, în 2021, populația ajunsese la 600.000 de locuitori. Atunci când a început războiul, eu și fiica mea am stat pe hol. Am dormit acolo. În acele zile nu au bombardat orașul la fel de des cum au făcut-o și mai târziu. Nu știam la ce să ne așteptăm. Soțul meu ne-a spus să stăm pe hol.
N.M.: Ați avut mâncare, apă, curent electric atunci?
Y.K.: Atunci, da. Nu am rămas prea mult timp în Mariupol. Toate comunicațiile din Mariupol au fost întrerupte pe 2 martie. Am plecat din oraș pe 27 februarie. Familia soțului meu, sora lui și părinții lor stăteau într-un adăpost. Noi nu aveam un adăpost la subsolul clădirii noastre.
N.M.: Ați stat cu familia lui?
Y.K.: Nu. A fost o călătorie lungă. Atunci când am plecat, nu credeam că va fi pentru o perioadă lungă de timp.
J: Aceasta este a doua etapă. La început nimeni nu crede că se va întâmpla așa ceva, apoi nimeni nu crede că va dura mult. Doar o săptămână și gata.
N.M.: Am împachetat o haină sport. Fiica mea și-a luat niște haine inutile, eu nu m-am uitat să văd ce își ia. În acel moment nu era important. Nu am luat nimic, nici haine, nimic. Am luat niște ceai, niște mâncare din frigider.
N.M.: Ați luat și actele?
Y.K.: Nu toate. Doar pașaportul și certificatul de naștere al fiicei mele. Soțul meu a insistat să plecăm, pentru că orașul nostru este înconjurat de Rusia, de teritorii ocupate temporar și de mare. Deci nu aveai unde să fugi. Exista doar un drum către teritoriul ucrainean, prin Melitopol. Acum și acela este teritoriu ocupat. Am plecat pentru că ne era frică de armata rusă, de ce se va întâmpla când vor ajunge în oraș.
N.M.: Erau puncte de control?
Y.K.: Atunci când am plecat, erau doar puncte de control ucrainene. Punctele de control rusești au apărut după ce orașul a fost ocupat de ruși.
J: În acel moment au bombardat doar unele părți din Mariupol.
Y.K.: În acele zile, situația nu era așa rea, unele magazine erau deschise încă. Poate că nu toată ziua, dar erau deschise. Și benzinăriile funcționau, dar vindeau doar 20 litri de benzină pe persoană. Totul era încă funcțional. Am plecat în partea vestică a Ucrainei, lângă granița cu Slovacia și România.
J: Ați mers cu mașina?
Y.K.: Da, eu și fiica mea. Uneori ne-am oprit, pentru că trebuia să dorm, dar erau ambuteiaje enorme peste tot.
J: Mulți oameni mergeau spre partea de vest a Ucrainei, pentru că se dădeau lupte lângă Kiev, și erau puncte de control ucrainene. Deci cozile de mașini erau enorme.
Y.K.: Am locuit în Hust, lângă Ujhorod, timp de o lună. Era singurul loc pe care l-am găsit. Alte locuri erau pline de oameni și nu am găsit nimic.
N.M.: Atunci când ați plecat din Mariupol, vă gândeați să plecați din Ucraina sau să stați în partea de vest a Ucrainei?
Y.K.: Am vrut să rămânem în Ucraina, dar nu am găsit nici un loc unde să stăm.
J: Cazarea în întreaga zonă a Munților Carpați era rezervată în totalitate.
Y.K.: Într-o zi am deschis harta și am văzut că granița cu România era aproape de locul unde stăteam. În acel moment, Polonia era supraaglomerată. Slovacia era prea mică. Am hotărât să mergem în România.
N.M.: Ai luat hotărârea asta împreună cu soțul tău sau cu fiica ta?
Y.K.: Am venit în România împreună cu sora mea și fiica ei. Soțul ei este în armata ucraineană, luptă cu rușii. Și soțul meu este în armată, în regiunea Donețk. Bărbații nu au voie să treacă granița, după cum știi.
N.M.: Ai păstrat legătura cu soțul tău în tot acest timp?
Y.K.: Da. Și am mers în Ucraina pe 11 august. Era ziua mea și el avea un antrenament în Dnipro. Este teritoriu ucrainean. Nu este complet lipsit de pericol, dar totuși… Atunci el a avut o jumătate de zi de antrenament acolo și am putut să ne vedem.
N.M.: Ai luat-o și pe fiica ta cu tine?
Y.K.: Nu, nu. Ea era în Germania cu părinții mei. După asta m-am întors în România.
N.M.: Ce s-a întâmplat în Mariupol? Cum era apartamentul tău, prietenii?
Y.K.: Toți prietenii mei apropiați au fugit din oraș atunci când au avut posibilitatea, pe 15 sau 17 martie. Apartamentul meu a fost distrus de bombe și s-a furat totul din el. Îți arăt poze. Acesta e apartamentul meu. O bombă a căzut în apropiere, toate geamurile au fost sparte, dar ușa era încuiată. Deci cineva a spart apartamentul, nu știu cine sau de ce, dar au furat canapeaua, patul, covoarele, tot. Înțeleg dacă furau scuterul electric al fiicei mele, dar covoarele? (arată poze și video-uri). O bombă a căzut aici. Este un apartament mare pentru Mariupol. Cele mai multe au fost arse și distruse. Oamenii nu mai pot trăi acolo. Vecinii au făcut aceste poze pentru mine. Dacă este o pânză albă, înseamnă că nu locuiește nimeni acolo, deci poți veni și lua tot ce vrei.
N.M.: Deci nu ai fost acolo?
Y.K.: Nu. Dacă aș fi fost, nu aș mai fi putut pleca de acolo, pentru că soțul meu a fost în armată din 2014 și cred că ei știu asta, pentru rușii știu numele tuturor. Deci m-ar fi arestat dacă mergeam acolo. Toate hainele, s-a furat totul din apartament. Nu a mai rămas nimic.
N.M.: Cum au reușit vecinii tăi să locuiască acolo? Se ascund?
Y.K.: Nu prea știu. Ei sunt bătrâni. Apartamentul mamei mele este în aceeași stare. Nu mai e nimic înăuntru, totul a fost furat. Ea a vorbit cu vecinii ei. Aceștia au 55 de ani, nu au curent electric în casă, nu au apă, dar ferestrele lor nu au fost distruse, așa că rămân în Mariupol. Ei trimit poze părinților mei deseori. Părinții mei au o mașină în garaj, au verificat-o. Garajul e închis, credem că mașina e încă acolo, dar securitatea le-a cerut să plătească 1000 de ruble pentru asta. Înainte plăteau în hrivne (grivne), dar acum trebuie să plătească în ruble. Dacă nu plătesc, le-au spus că vor deschide garajul și vor lua mașina. Am auzit că dacă pleci din Mariupol și nu mai locuiești acolo, iar apartamentul tău nu e distrus, oricine poate veni să locuiască în el.
N.M.: Oricine? Oameni din Rusia?
Y.K.: – Nu știu cum iau această decizie. E un oraș mare și au rămas puțini oameni acolo. Poate că 100.000-150.000. Rușii au început să demoleze casele avariate. Și nu se știe câți oameni au murit. Ei nu caută cadavrele. După ce demolează casele, aruncă toate resturile. Deci cred că unele cadavre nu vor fi găsite niciodată. Mulți oameni au fost uciși în timpul luptelor stradale. Mulți oameni au fost îngropați în gropi comune, fără nici un semn. Numărul aproximativ de oameni uciși în Mariupol este de 90.000. Apoi mai sunt cei deportați în Rusia. Deci nu avem o cifră finală. Avem un grup de Telegram pentru oamenii din Mariupol, sunt aproape 100.000 de persoane în grup. Ei spun că cei deportați în Rusia se pot întoarce acum. Dacă nu le sunt distruse casele.
N.M.: Știi în ce oraș din Rusia au fost duși?
Y.K.: Știu câteva orașe: Taganrog, Novoazovsk, Rostov. Sunt în apropiere de Mariupol, dar în partea rusească. În martie, la fel ca și acum, dacă oamenii voiau să scape din Mariupol, procedura era foarte dificilă: multe acte, filtre, îți verificau rudele, rețelele sociale, telefonul, toată viața. Deci mulți oameni s-au mutat în Crimeea, au plecat cu autobuzul sau cu mașina.
J: Da. Am vorbit cu niște femei din Herson care au reușit să fugă prin Crimeea, prin Federația Rusă, prin Osetia de Sud.
Y.K.: Unii oameni au plecat în Georgia. Mulți oameni au rămas în Mariupol. Nu aveau multe rude, le era teamă că nu vor găsi unde să locuiască, nu prea aveau bani, nu aveau mașină… Pentru că multe mașini au ars. Deci cred că mulți oameni în vârstă au rămas în Mariupol.
J: Asta e o temă recurentă. Tinerii sunt mai adaptabili la schimbări, eu au mașină de obicei… Dar oamenii în vârstă, e aproape imposibil să-i convingi să plece, chiar dacă au rude mai tinere, copii. Sunt foarte atașați de casele lor. Sunt mulți oameni care nu se pot deplasa rapid, care nu știu să folosească internetul, sunt foarte vulnerabili.
N.M.: Cunoști oameni care au rămas în Mariupol?
Y.K.: Aproape toți prietenii și toate rudele locuiesc în altă parte acum. Chiar dacă ei ar vrea să se întoarcă în oraș să-și ia haine sau orice altceva, procedura este foarte complicată. Totodată, e și armata, armata rusă a DPR (Republica Populară Donețk), ei cer bani de la oamenii care au mers la Mariupol să-și ia actele.
N.M.: Ca un fel de mită?
Y.K.: În ceea ce privește situația actuală, știu că este curent electric și apă în oraș, dar nu ajunge mai sus de etajul doi. E mult gunoi în oraș. În iunie și iulie erau multe cadavre pe străzi. Dacă rudele cereau armatei ruse să îngroape morții, trebuiau să plătească mulți bani. Știu că suma era de 10.000 de hrivne, adică vreo 350$. Și dacă nu puteai să plătești, nu-ți dădeau cadavrul și-l îngropau în gropile comune. În aprilie ofereau de mâncare oamenilor, acum oferă de mîncare doar bătrânilor. Acum știu că Crucea Roșie a oferit mîncare oamenilor, nu rușii.
J: Deci au dat voie Crucii Roșii să vină la Mariupol?
Y.K.: Da. Dar oricum, situația e rea. Nu știu cum supraviețuiesc oamenii, fără comunicare, fără muncă, cu armata rusă acolo.
N.M.: Spitalele sunt încă funcționale?
Y.K.: Unele dintre ele, da. Mariupol era un oraș mare, unul dintre cele mai mari orașe din Ucraina. Era destul de nou. Pentru mulți oameni era grozav să locuiască acolo. Noi eram mândri să fim ucraineni și să trăim în Ucraina. Orașul e lângă Donețk, și întotdeauna comparam standardul de viață dintre Mariupol, Ucraina și Donețk, Rusia. În Donețk nu s-a schimbat nimic din 2014, dar în Mariupol au fost multe proiecte, s-a construit mult.
J: Înainte de 2014, Donețk a fost un oraș destul de inovativ. Erau mulți oameni bogați care construiau fabrici și făceau afaceri acolo. Erau multe companii mari. Mariupol avea o industrie a oțelului și era industria cărbunelui din Donetska. Înainte de 2014, în Donețk erau multe clădiri noi. Nu știu dacă ai auzit de Arena Donetsk. Era un stadion mare care a fost renovat în 2011.
Y.K.: Nu știu cum pot acești oameni să locuiască acolo, când orașul erau nou și acum e distrus. Spitalele aveau aparatură nouă, care a fost furată de armata DNR și a fost transportată în Donețk. Acum spitalele nu au nimic. Am aflat că oamenii care au diabet nu pot primi o îngrijire adecvată. De pe acel grup de Telegram am aflat și că unii oameni vând medicamente și tratamente pe stradă, la negru.
N.M.: Nu există poliție?
Y.K.: Acum încep să înființeze o forță de poliție cu oameni din regiunea Donețk. Acum caută și profesori. Momentan, în școli se predau doar trei subiecte: matematică, istoria Rusiei și limba rusă la toate clasele. Mulți profesori refuză să lucreze acolo, dar ei îi obligă. Nu știu ce le fac, dar ei nu pot să spună: nu vreau să predau.
J: Dacă nu ai bani ca să supraviețuiești, nu ai de ales.
N.M.: Ce locuri îți lipsesc cel mai mult? Apartamentul tău? Alte locuri din Mariupol care acum au fost distruse?
Y.K.: Locul la care mă gândesc nu a fost distrus. E marea. Eu m-am născut în apropiere de mare, am trăit acolo toată viața mea, și sincer, asta e prima vară din viața mea în care nu sunt la mare. Poate că nu mergeam să înot, dar o vedeam. Iar acum e ciudat pentru mine și pentru fiica mea să nu vedem marea zilnic. Îmi lipsește mult și jobul meu. Era ca al doilea copil.
J: Locația a fost distrusă?
Y.K.: Nu distrusă, ci arsă. Am fotografii. Aveam un magazin de cosmetice profesionale la mall și a fost ars complet. Pentru mine, asta e partea cea mai grea. Acum nu mai am un apartament, nu mai am un job, trăiesc într-o altă țară, iar soțul meu e în armată. Nici nu visam așa ceva.
N.M.: Cum îți găsești tăria să reziști?
Y.K.: Am o fiică, ea îmi dă putere să trăiesc. Nu pot renunța. Nu pot plânge în fiecare zi. Când mă gândesc la câți oameni au murit și câți nu au reușit să scape din Mariupol, îmi dau seama că povestea mea nu e cea mai rea. Dar sunt foarte tristă. Nu știu când mă voi putea întoarce în Mariupol. Mi-e dor de tot: munca mea, apartamentul meu. Acum am doar mașina mea.
J: E un sentiment ciudat, aici nu ai nimic stabil, acolo nu ți-a mai rămas nimic și nu știi la ce să te aștepți.
Y.K.: Atunci cînd am venit în România, nu voiam cazare pentru 90 de zile. Credeam că 90 de zile era prea mult, că războiul se va termina în curând, deci nu vom avea nevoie de cazare atâta timp. Apoi am acceptat doar așa, în caz de nevoie. Acum suntem aici de 5 luni. Dar toți vrem să ne întoarcem în Ucraina.
J: Și părinții tăi?
Y.K.: Ei vor să rămână în Germania. Ei au pensia din Ucraina, au un adăpost temporar în Germania, au primit o locuință socială și primesc niște ajutoare sociale. Merg la cursuri de germană 4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Aceasta e condiția dacă vrei să primești acei bani de la guvern. Studiezi germana timp de jumătate de an, apoi dai un examen și ai dreptul să lucrezi acolo. Părinții mei au 64 de ani și nu pot lucra tot timpul, dar poate cu jumătate de normă.
N.M.: Ei ce făceau în Ucraina înainte de a se pensiona?
Y.K.: Sunt ingineri. Tatăl meu lucra într-o fabrică mare, iar mama mea lucra într-o fabrică unde construiau mașini. Ei vor să rămână în Germania, pentru că în Ucraina nu mai au nimic, nu mai au un apartament, nu mai au un job și nu vor mai găsi un job după război pentru că sunt destul de bătrâni. Dacă este posibil să stea în Germania, ei ar vrea să rămână acolo.
N.M.: Ce îi spui fiicei tale? Ea ce știe despre război?
Y.K.: Am plecat din Mariupol la începutul războiului, deci ea nu a trecut prin atâta stres ca și copiii care au stat în subsoluri și adăposturi pe timpul bombardamentelor. Da, am stat câteva zile pe hol, nu era curent electric seara și ea a auzit atacul asupra aeroportului, a fost foarte zgomotos. A fost o situație grea în Hust, ea a dormit și a mâncat în mașină. Nu am putut găsi combustibil pentru mașină, nu aveam apă, nu era nimic la benzinării. Dar cred că ea a privit toate astea ca pe o aventură. A stat în Germania 3 luni, a locuit acolo cu mătușa și sora ei. A mers la o școală românească pentru o lună, a întâlnit copii români, toată lumea este foarte atentă cu noi și bună, dar asta nu e viața ei. La Mariupol mergea la o școală foarte bună, bunica și bunicul ei locuiau în același oraș, avea prieteni, mergea la lecții de dans, de două ori pe vară mergea la o tabără în apropiere de mare, călătorea în alte țări. Totuși, cred că nu e cea mai rea situație în care poate fi un copil, dar nu e viața ei.
N.M.: Ce simți? Furie, frică?
Y.K.: Simt de toate. Cred că ucrainenii, fie că trăiesc în Ucraina, fie că trăiesc în alte țări, au trecut prin aceleași etape.
J: La început și pentru o bună perioadă de timp, nu puteam crede că se întâmplă asta. Eram într-un dezacord total cu tot ce se întâmpla. Când am auzit știrile din Bucha, mi-am spus că nu există un loc în mintea mea unde pot primi astfel de știri. Iar acum m-am obișnuit cumva cu toate astea.
Y.K.: Când mă uit la poze din Mariupol, încă nu pot să cred că totul e în ruină. Îmi închipui că a rămas la fel. Oamenii nu pot trăi cu acest fel de stres pentru perioade lungi de timp. E groaznic și nu e normal, dar ne obișnuim cu asta. Iar sentimentul de furie nu a trecut. Aveam o viață bună, aveam de lucru, plecam în vacanță de două ori pe an, dar nu am vrut niciodată să locuim în altă țară. Și nu e același lucru cu a te muta în altă țară pentru că ai luat hotărârea asta. Noi am fost siliți să ne mutăm. Ne e teamă pentru viitorul nostru. Toți ucrainenii resimt acest război, dar nu toți în același fel.
J: Oamenii din majoritatea regiunilor din Ucraina continuă să trăiască și să muncească. Totuși, economia e distrusă. Trăim din donații și o știm.
Y.K.: Eu am trei frici: pentru soțul meu, pentru viitorul Ucrainei și pentru viitorul familiei mele. Nu am trăit niciodată sub ocupație și nu mă voi întoarce acolo atâta timp cât este ocupație rusească. Nu aș putea trăi în Belarus, de exemplu. Noi suntem o țară liberă, suntem oameni liberi, avem multe etnii în Ucraina. Aș vrea să mă întorc într-o țară liberă. În ultimii 8 ani, ne-am obișnuit cu faptul că regiunea Donețk este ocupată, că Crimeea este ocupată, dar acum putem visa că într-o zi aceste locuri vor fi libere și vom trăi într-o țară liberă. Iar Rusia ne va lăsa în pace pentru totdeauna. Cred că acesta este visul tuturor ucrainenilor.
Traducere: Jane Rozbytska
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu