Participanți: Iryna Pruhlo (I.P.), Nadiia Pruhlo (N.P.), Nicoleta Mușat (N.M.), Evghenia Jane Rozbytska (J)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
I.P.: Noi suntem din Zaporoje. Eu, soțul meu, fiica noastră și câinele. Mama mea locuiește la 100 km de Zaporoje, în orașul Pology.
Pe 24 februarie, când a început totul, eram acasă, pentru că Dasha era bolnavă, așa că am stat acasă cu ea. Sora soțului meu ne-a sunat și ne-a spus că a început războiul. Rușii au început să bombardeze Ucraina. Am aprins televizorul, ne-am uitat la știri și am început să dăm telefoane prietenilor care erau în Melitopol. Am sunat în orașele despre care s-a vorbit la știri: Harkov, Melitopol. Avem prieteni, rude acolo. În seara aceea, locuitorii din Melitopol ne-au spus că ei stăteau în pivnițe pentru că toate instituțiile de stat, poliția, serviciile de securitate, administrația erau deja ocupate de ruși. Apoi ne-am întrebat: ce va face familia noastră? Am sunat-o pe mama și pe tatăl meu și am început să căutăm o mașină să plecăm din oraș. Imediat ce am găsit o mașină, am făcut plinul cu benzină. A fost dificil, am așteptat la coadă trei ore.
Jane Rozbitskaya (J): Pe 24 februarie, era o problemă să cumperi combustibil, pentru că toată lumea cumpăra multă benzină pentru a pleca. Am stat și noi la coadă câteva ore. Deci trebuia să stai la coadă trei ore sau mai mult pentru a face plinul.
I.P.: Dimineața deja nu mai era benzină în Zaporoje.
J: Da, am uitat asta. Ajungeai la benzinărie și vedeai 00.00.
N.M.: Care era atmosfera? Oamenii s-au panicat sau erau organizați?
J: În mare parte era panică, dar nu așa cum vezi în filme când toată lumea aleargă în toate părțile. Am plecat cu mașina încărcată cu bagajele noastre și întrebam pe toată lumea: și voi plecați? Și lumea zicea: da.
I.P.: Am sunat-o pe mama mea și i-am spus: venim să vă luăm. Iar apoi ne-am dat seama că se făcea târziu și nu mai era benzină și nu știam cum să facem plinul sau dacă vom mai găsi undeva benzină. Ne-a luat două ore să ajungem în orașul unde era mama și două ore să ne întoarcem, erau cozi enorme de mașini peste tot. Dar mi-am spus: și eu sunt mamă și am un copil mic. Trebuie să o salvez. Mamei mele îi era teamă să plece noaptea, pentru că deja fuseseră împușcături și era speriată.
J: În acel moment nu erau puncte de control, au apărut puțin mai târziu.
I.P.: Ne-am hotărât să plecăm la 8 seara, ne-am sunat prietenii din Melitopol și ne-au spus: noi am plecat din oraș, dar sunt multe ambuteiaje, așa că trebuie să vă grăbiți.
J: Unde erau ambuteiaje?
I.P.: Lângă Dnepr, Kryvyi Rih, Kirovograd, erau multe ambuteiaje.
J: În Kiev au fost cozi enorme de mașini pe drumul spre ieșirea din oraș. Oamenii erau foarte speriați pentru că nu știau unde va cădea următoarea bombă și toată lumea încerca să plece din oraș cât mai repede posibil.
I.P.: Am pus într-un bagaj actele, într-un bagaj haine pentru Dasha. Soțul meu a zis: trebuie să pui în bagaj două haine pentru iarnă, două pentru toamnă și două pentru vară. Așa că am împachetat, am luat câinele și am plecat. Am condus 25 de ore fără întrerupere.
N.M.: A condus Ira?
J: Nu, soțul ei a condus. În ce direcție ați mers?
I.P.: Voiam să ne oprim să dormim undeva. Avem un apartament în Vinița, dar ni s-a spus că rușii vor bombarda orașul în ziua următoare. Am ajuns în vestul Ucrainei și soțului meu i se închideau ochii în timp ce conducea, așa că ne-am dat seama că trebuie să ne oprim undeva și să dormim.
J: Da, dar în a treia zi, mii de oameni au ajuns în partea de vest a Ucrainei.
I.P.: Aveam prieteni acolo și speram că putem sta la ei.
J: Unde mai exact?
I.P.: Yaremche. E în Munții Carpați.
J: E o regiune turistică frumoasă din Munții Carpați.
I.P.: A fost greu să găsim unde să stăm. Am găsit un loc pentru o noapte, dar doar pentru că aveam un copil.
J: Nu ați stat la prietenii voștri?
I.P.: Nu, nu aveau loc pentru noi, din păcate.
N.M.: Cât ați stat acolo?
I.P.: Doar o zi. În ziua următoare am găsit altă cazare, dar soțul meu a insistat să părăsim țara. El e maseur și a avut un antrenor în Timișoara. Soția lui ne-a sunat, ea vorbește rusă și ne-a invitat să stăm în Timișoara până se îmbunătățește situația. Noi nu am vrut să plecăm, voiam să rămânem împreună ca familie, dar soțul meu a spus că el va rămâne să apere Zaporoje, pentru că din 2014 el era voluntar în armată. El a spus că ar fi mai liniștit dacă eu și Dașa vom pleca din țară.
N.M.: Deci doar voi două ați trecut granița?
I.P.: Da. Deja în acel moment bărbații nu mai aveau voie să treacă granița.
J: A fost greu. Ei nu voiau să plece. Au plâns mult.
I.P.: Am ajuns în apropiere de graniță și am verificat dacă e posibil să treacă granița și el împreună cu noi, dar el a spus: eu nu plec nicăieri, plecați voi în străinătate și eu mă voi întoarce acasă cu câinele. A condus la Cernăuți ca să lase mașina la niște prieteni.
J: Iryna nu conduce mașina.
N.M.: Cum ați trecut granița?
I.P.: Antrenorul lui a organizat totul. Ne-au așteptat la Solotvino. Am așteptat la coadă trei ore ca să trecem granița. Mi s-a spus că dacă eram cu mașina ar fi durat 4 zile, dar dacă traversam pe jos, doar trei ore.
J: Ce zi era?
I.P.: 26 februarie.
J: Da, pe 26 februarie erau cozi enorme la toate granițele. Pe 24 februarie era mai ok, pentru că oamenii nu se gândeau încă să plece din țară. Dar în zilele următoare s-a aglomerat peste tot.
I.P.: Am reușit să trecem repede granița pentru că soțul meu avea un document din 2014 că este voluntar în armată. După ce am trecut granița, am fost așteptați de o mașină, care ne-a adus la Timișoara. Soțul meu s-a întors la Zaporoje. Mama și tatăl meu au rămas în Pology. Imediat ce am ajuns, le-am spus că suntem în siguranță. Pe 3 martie, mama mea ne-a sunat și ne-a spus că trupele rusești ajunseseră în oraș.
J: Mama și tatăl tău locuiesc împreună?
I.P.: Nu, locuiesc separat. Pe 8 martie am pierdut legătura cu ei. Înainte de asta i-am rugat să plece din oraș, dar atunci nu erau coridoare de trecere. Dacă aveai o mașină poate că puteai pleca.
N.M.: De ce ați pierdut legătura?
I.P.: Ei au mașini cu un echipament special, care merg prin oraș și împiedică comunicarea.
N.M.: Deci nu funcționează internetul, telefoanele?
J: Nimic.
I.P.: Nu am avut legătură cu ei timp de două săptămâni. Au fost cele mai lungi săptămâni din viața mea. (zâmbește)
N.M.: Ai pierdut legătura și cu soțul tău?
I.P.: Nu, cu el am putut păstra legătura. A condus de la graniță la Zaporoje. I-a luat 4 zile.
N.M.: Deci nu ai putut comunica cu părinții, dar cu soțul tău, da.
I.P.: Da. Din când în când, primeam mesaje de la prieteni: am văzut-o pe mama ta, e ok. Am văzut că ei primeau mesajele mele. Dar ei nu puteau să trimită mesaje, era prea riscant, pentru că trebuia să mergi în anumite locuri unde era mai liniștit, unde nu erau împușcături. Mama a locuit la niște prieteni și ei mai trimiteau mesaje din când în când. Era periculos. Apoi a fost o perioadă de mai multe săptămâni când am putut comunica și i-am cerut mamei să plece de acolo. Dar atunci deja locuiau în adăposturi și le era frică să plece, pentru că era prea periculos.
N.M.: Au făcut ei înșiși adăposturi sau au fost construite de autorități?
J: Nu. Avem clădiri înalte și acestea au pivnițe. Așa că au dotat aceste pivnițe, au dus acolo niște lucruri astfel încât să poată sta acolo, dar nu pentru mult timp. Era iarnă, era foarte frig.
I.P.: L-am întrebat pe soțul meu de ce nici unul dintre prietenii lui voluntari nu voiau să-i ajute pe oameni să scape din aceste regiuni. El a spus: noi am trimis oameni în ajutor, dar nu s-au mai întors. Apoi, pe 20 martie, mama mea m-a sunat și mi-a zis: am reușit să plecăm din oraș, te sun mai târziu. Am înțeles că nu puteau vorbi la telefon în timp ce treceau de punctele de control rusești. Pentru că acolo rușii puteau să facă orice: să te împuște, să te întoarcă înapoi, orice ar fi vrut. Când m-a sunat și mi-a zis că sunt în apropiere de Zaporoje într-un ambuteiaj, m-am relaxat puțin, deoarece putea să meargă acolo, să stea peste noapte în apartamentul meu. În orice caz, i-am spus să plece din zona aceea cât mai rapid. M-am liniștit complet doar atunci când mama mea a ajuns la București.
Apoi mi-am îndreptat atenția spre tatăl meu, care rămăsese în Ucraina. Dar în 7 aprilie tata m-a sunat și mi-a spus că a reușit și el să scape. A fost cea mai bună veste pe care am primit-o în ultima vreme. Mi-a spus că este în Zaporoje. Atunci se mai liniștise situația. Deci mai așteptam vești de la familia soțului meu. Până la finalul lunii aprilie au reușit să o scoată din țară pe mama soțului meu. A mers la Liov, unde a ajuns la spital pentru că a făcut un atac de cord, a ajuns acolo tocmai la timp pentru a primi îngrijiri. Asta e povestea noastră. Mama mea îți va spune cum a supraviețuit ea în acele zile.
N.M.: Cum a fost sub ocupația rusească?
Nadiia Pruhlo (N.P.): La începutul războiului, eu lucram încă. Eu sunt pensionară, dar încă lucrez ca șefă de laborator la o fabrică mare care produce petrol. Deci la început mergeam la lucru, fabrica era funcțională. Apoi munca la fabrică a fost întreruptă și doar directorii departamentelor de infrastructură mergeau la birou în fiecare zi, pentru că trebuiau să planifice activitatea. Apoi într-o zi (nu mai țin minte data), ne-au spus să stăm acasă și să fim atenți la alarmele antiaeriene.
N.M.: Și la voi erau aceste alarme?
N.P.: Da. Noi avem o gară foarte mare și puteam auzi zgomotul produs de trenuri. Pe 3 martie, ei au intrat la noi în oraș. Au fost lupte între ruși și localnici, mulți au fost uciși, dar rușii au câștigat pentru că erau mai numeroși. Ei voiau să cucerească orașul pentru că Mariupol și Berdyansk au porturi la mare și rușii aduceau echipament militar și tot echipamentul acesta trecea prin orașul nostru.
N.M.: Aveau puncte de control în oraș?
N.P.: Erau 4 puncte de control, dar în jurul orașului erau 8 puncte de control rusești pe o rază de 40 kilometri. Atunci când am ieșit din oraș, a trebuit să trec prin toate pe drumul spre Zaporoje.
N.M.: Și care era procedura? Ce trebuia să faci pentru a trece printr-un punct de control? Să arăți niște acte? Ce solicitau ei?
N.P.: Așa a început totul, a început să se tragă cu arme automate. Forțele noastre armate locale se luptau cu ei. Primele explozii au fost acolo, unde erau localizați ei. Iar bucăți din primele bombe au zburat în toate direcțiile, au lovit magazine și alte clădiri, a izbucnit un incendiu, asta era chiar în centrul orașului. Cele mai mari distrugeri au fost în acea zonă: stația de autobuz, piața centrală, școala, sediul autorităților locale. Singurul lucru care a scăpat de distrugere a fost gara, pentru că aveau nevoie de ea.
E orașul Pology și satul Pology, unde ei și-au stabilit sediul. Eu locuiesc la etajul 5 dintr-un bloc, iar prietenii mei locuiesc în același bloc la etajul 4. Am privit de la fereastră când rușii au început să tragă. Am stat acasă toată ziua, dar noaptea am mers la subsol pentru era prea înfricoșător să stăm în casă. Zburau rachete din oră în oră. Noaptea puteam auzi exploziile și puteam vedea incendiul, care era mai înalt decât o clădire de 5 etaje. Dimineața ne uitam să vedem unde era focul și ce ardea.
Atunci când zburau proiectilele, geamurile tremurau, era înspăimântător, ni se părea că vor zbura direct în ferestrele noastre. Timp de două săptămâni am locuit fără electricitate și fără apă. Era foarte frig. Ne-au salvat puțurile de apă, avem multe în oraș. Așa că luam apă de acolo, dar și asta era înspăimântător. Rușii se deplasau cu tancurile, nu știai când te vei întâlni cu ei. Nu era nici o conexiune cu exteriorul, nu era semnal de telefon, nimic. Singurul loc unde puteai avea semnal era la podul de cale ferată, așa că mergeam acolo și încercam să trimitem mesaje rudelor. Dar și asta era periculos, pentru că se trăgea și nu puteai ști dacă ținta erai tu sau altcineva.
N.M.: Cum era cu mâncarea?
N.P.: Cu mâncarea nu era problemă. Toți avem frigidere și congelatoare. Când a fost oprită electricitatea, am refolosit și fructele congelate, pentru s-ar fi stricat după decongelare. Am început să facem compoturi și gemuri. Rușii au ce mânca acum. (râde) Am gătit și carnea. Singura problemă era cu pâinea. Dar apoi brutării mici, private s-au deschis și au început să coacă pâine. Apoi rușii au început să gonească oamenii, nu-i lăsau să cumpere pâine. Unii oameni cumpărau lapte și produse lactate din sate.
Eu personal nu am avut probleme cu mâncarea. Sinceră să fiu, nu aveam timp să mâncăm. Alarmele antiaeriene se declanșau foarte des. Fugeam la adăpost, apoi ne întorceam la etajul 4, stăteam acolo 30-40 de minute, apoi altă alarmă începea și trebuia să fugim la adăpost din nou. Deci nu am avut timp să mâncăm. (zâmbește) O dată, după o explozie, toate geamurile au fost sparte, am fugit pe cioburi de sticlă și am crezut că nu vor mai fi scări. Așa de mare și de aproape a fost explozia.
Atunci când au ocupat în totalitate orașul, au început să aducă armament. Am văzut pe fereastră. Erau coloane de 500 unități de echipament militar. Iar pe timpul zilei erau 2-3 coloane de tancuri și echipament militar care trecea prin orașul nostru.
Au spart magazinele și au luat ceea ce aveau nevoie. Au legat frânghii de uși, le-au prins de mașini, mașinile porneau și ușile se spărgeau. Mai târziu, când am mers în centrul orașului, nu mai exista nimic: nici farmacii, nici magazine, nici stații de autobuz. Totul era distrus. Cioburi și dărâmături peste tot.
Au ocupat și spitalul. Mai întâi au tras până n-a mai fost sticlă în ferestre, apoi l-au ocupat. Am stat vreo două nopți la prietenii mei. Era un doctor anestezist care locuia la ei acasă și l-am întrebat care e situația. Ne-a spus că erau mulți oameni răniți, dar ei îi îngrijeau și pe soldații ruși, nu le refuzau tratamentul. Au acoperit ferestrele sparte cu plastic (pentru că era frig în martie). Dar apoi rușii au ocupat spitalul și toți doctorii au plecat din spital.
După ocuparea orașului, era un ordin emis de ruși: dacă voiai să mergi în centrul orașului, trebuia să porți o banderolă albă. Dacă voiai să mergi cu mașina, geamurile mașinii trebuiau să fie transparente. Dacă geamurile erau de culoare închisă, trebuiau să fie deschise. Altfel, ei deschideau focul imediat. Era interzis să ieși din casă după o anumită oră și dacă te deplasai după acea ora de stingere, mai ales cu mașina, trăgeau imediat. Mulți oameni au încercat să scape prin stepă, spre sate, pentru a evita punctele lor de control. Mulți dintre ei au fost împușcați în mașini.
N.M.: Cum anunțau aceste ordine? Le transmiteau la radio? Cum aflau oamenii?
I: Oamenii din sate aduceau lapte, era coadă, oamenii mergeau să cumpere pâine, și acolo era coadă, deci…
N.M.: Deci oamenii vorbeau și aflau știrile la cozi.
N.P.: Dimineața, când mergeai la puțuri să iei apă, întrebai pe toată lumea care erau ultimele știri. Oamenii își comunicau știrile unii altora zilnic. Când s-a restabilit conexiunea cu exteriorul, Iryna m-a rugat să părăsesc orașul. Eu stăteau cu o prietenă, fii ei erau în România, la București. Amândoi au plecat din Kiev. Iar ei își rugau mamele să plece, deci toți copiii noștri ne rugau să plecăm.
N.M.: De ce nu voiai să pleci?
I.P.: Le era teamă să nu fie împușcați sau de mine care explodează. Era foarte periculos. Totodată, exista doar un șofer de vârsta mamei mele, destul de bătrân, deci era destul de riscant.
N.P.: Altă problemă era că nu puteai pleca dacă era doar o singură mașină, trebuia să fii într-o coloană de mașini.
J: De ce?
N.P.: Oamenii erau speriați. Dacă era doar o singură mașină, erau șanse mai mari să tragă în tine. În fiecare zi vedeam oameni plecând din oraș și într-o zi ne-am hotărât și noi să plecăm. Exista o informație pe Telegram despre un punct de întâlnire în Pology. Mergeai acolo dacă voiai să pleci din oraș.
N.M.: Nu le era teamă că rușii vor afla de acest punct de întâlnire?
J: Cred că știau de el.
N.P.: Era permis să pleci din oraș. După ce ne-am hotărât să plecăm, am avut 20 de minute să ne strângem lucrurile. Aveam o valiză și niște bagaje la subsol, în caz că locuința mea ar fi fost lovită de o rachetă. Deci eram oarecum pregătită. Erau opt mașini în coloană, toate cu dungi albe. Pe telegram oamenii spuneau că nu trebuie să ieși de pe șosea, pentru că erau mine pe marginea șoselelor.
N.M.: Trebuia să urmați aceste instrucțiuni, da?
N.P.: Da. La punctul de control, nu ne-au atins, poate că din cauza vârstei. Dar în mașinile în care erau oameni mai tineri, pe ei i-au controlat, le-au desfăcut bagajele și gențile, au căutat și în mașină. De bagajul nostru nu s-au atins. Ne-am ascuns telefoanele, am arătat doar actele, pașapoartele, șoferul a arătat documentele mașinii și asta a fost tot. La ultimul punct de control era un tânăr care ne-a verificat actele și ne-a spus: dacă întâlniți locuri unde se trage, nu mergeți mai departe, întoarceți-vă înapoi imediat. După ce am plecat de la punctul de control, am condus vreo 10 minute și brusc a început să se tragă: rachete, explozii, împușcături pe câmp. Asta era linia de demarcație dintre teritoriul ucrainean și teritoriul ocupat. Am reușit să ajungem la Zaporoje, unde voiam să stăm în apartamentul Irei, să facem un duș, să dormim puțin. Pasha, soțul Irei, ne-a întâmpinat cu ceai și ne-a spus: trebuie să vă grăbiți pentru că vor fi ambuteiaje și e posibil să nu mai puteți pleca mai târziu. Totodată este și o oră de stingere și e periculos să stați în Zaporoje. Am vrut să stăm la niște prieteni în Dnipro și să dormim acolo, dar am reușit să ajungem la Kropyvnytskyi. Acolo am dormit.
N.M.: Ați avut destul combustibil?
N.P.: Atunci deja nu mai era o problemă cu combustibilul. Mașina avea plinul făcut și am mai avut niște canistre cu noi. Șoferul era un antreprenor și a mers mult cu mașina, așa că era pregătit. În Kropyvnytskyi am stat la un hotel. Dimineața a trebuit să mergem într-un adăpost. Următoarea oprire a fost Kamianets-Podilskyi. Nu mai erau ambuteiaje. Puteam să cumpărăm și benzină fără probleme. Eram grăbiți, am fi putut sta în Vinița, pentru că am un apartament acolo, dar am hotărât să nu facem asta. Am stat peste noapte în Kamianets-Podilskyi și dimineața următoare am plecat spre Cernăuți și apoi în România. Prietenul fiului meu ne-a întâmpinat acolo și am plecat la București.
N.M.: A trebuit să așteptați mult la graniță?
N.P.: Nu, a fost destul de rapid. Am stat o noapte la București, apoi am luat trenul spre Timișoara, unde am întâlnit-o pe Ira. Aici e ok: liniște, nu sunt împușcături. (zâmbește) Vreau să merg acasă, dar orașul este ocupat. Când au spart geamurile acasă la mine, am chemat pe cineva să le repare. Atunci când rușii văd geamuri sparte, ei cred că nu trăiește nimeni acolo, așa că ocupă locuința.
I.P.: Prima dată au ocupat etajele 1 și 2, dar acum au ocupat și etajele 4 și 5, pentru că le era teamă de grenade.
N.P.: Fabrica unde lucram a fost complet distrusă. Liftul a fost bombardat și distrus. Era o fabrică frumoasă, cu mulți copaci în curte. Rușii au ocupat-o în întregime, au adus mult echipament tehnic înăuntru. Au făcut grătare în birourile noastre, au omorât o vacă acolo. Atunci când au văzut ferestre de plastic, întrebau: ce e asta? Se pare că ei nu mai văzuseră niciodată ferestre de plastic. La început, cei care au venit erau din Buriatia și din Cecenia.
N.M.: Mai aveți acolo prieteni, vecini?
N.P.: E un oraș mic, toată lumea se cunoaște. Nu pot lua legătura cu prietenii mei pentru că nu există conexiune telefonică.
I.P.: Problema este că nu a existat o evacuare centralizată, fiecare s-a urcat în mașină și a încercat să scape. Au fost ploi puternice care au făcut imposibilă circulația pe drumuri. Singurul sat prin care puteai să scapi era Vasilievka și erau cozi lungi acolo. Oamenii așteptau la coadă acolo și zile întregi, încercând să scape. Deja 11 oameni au murit la acele cozi. De aceea bătrânii nu vor să meargă acolo, le e teamă că vor muri.
N.M.: Cum e apartamentul tău? E totul ok?
J: Pentru moment este ok, mai mult sau mai puțin. A lăsat cheile la vecini și ei îl verifică.
N.P.: Soldații ruși așteaptă în apropiere de casă și atunci când te apropii, îți spun: dă-mi cheile de la apartament. Dacă nu le dai cheile, te amenință că vor sparge ușa și vor intra.
J: Tatăl lui Ira a avut noroc cu apartamentul. Avea niște carne decongelată de câteva zile și era un miros oribil, așa că atunci când au intrat în apartament, au refuzat să stea acolo.
I.P.: Chiar glumeam cu vecinii în legătură cu apartamentul mamei mele: ar trebui să pună ouă stricate peste tot, astfel încât rușii să nu poată intra în casă din cauza mirosului. (zâmbește)
N.M.: Am citit la știri că unii oameni îi numesc „orci”.
J: Toată lumea le spune orci, pentru că sunt orci, se poartă ca niște orci, înțelegi ce vreau să spun.
N.M.: Ești furioasă?
I.P.: La început am fost. Dar atunci când părinții mei au reușit să scape, m-am mai calmat.
N.P.: Eu sunt furioasă. Am 67 de ani, am lucrat toată viața mea, am câștigat destui bani, am renovat apartamentul, primeam o pensie de la stat, mă simțeam bine. Chiar voiam să mă pensionez definitiv, dar directorul meu m-a rugat să mai lucrez un timp. Iar acum totul este nesigur din pricina acestor ticăloși. Am lucrat în fabrică 43 de ani. Am terminat facultatea în 1974 în Vinița, apoi am mers la Pology și am început să lucrez la fabrică. Tocmai se construia. Deci am fost acolo de la început.
I.P.: Îmi doresc ca rușii să plece și ca părinții mei să-și ia apartamentele înapoi. Sunt îngrijorată, de asemenea pentru soțul meu. Eu închiriam un apartament, deci nu sunt îngrijorată pentru acesta, dar sunt îngrijorată pentru apartamentul părinților mei.
N.P.: Sunt furioasă pe ei. Ei își băteau joc de oameni. Atunci când stăteam în subsol, rușii alergau pe podeaua de deasupra noastră, trăgând cu arme automate. Nu știu dacă trăgeau în cineva, părea că doar vor să ne sperie. Într-o casă din apropiere, fiica de 17 ani a unui coleg de-al meu aspira și când a ieșit din casă, au împușcat-o.
N.M.: Deci ei trăgeau și în civili?
J: Bineînțeles.
N.M.: Câți ani au rușii? Am văzut poze, păreau adolescenți.
N.P.: La punctele de control, toți erau urâți. Majoritatea erau tineri, dar erau și unii mai bătrâni, cam de vârsta mea. Poate că doar arătau bătrâni. Mulți arătau înfricoșător când te apropiai de ai. Multe mașini din coloană au dispărut. Auzeam știri: o mașină a dispărut, altă mașină a dispărut. Mulți oameni dispar acum.
I.P.: Unul dintre prietenii noștri a ajuns la un punct de control, unde l-au ținut 4-5 zile. După ce l-au lăsat să plece, el a luat o bicicletă și a mers pe ea 100 km doar ca să scape de acolo. Zaporoje este un punct fierbinte acum, din cauza Energodar, unde este centrala nucleară.
N.M.: Iryna, și soțul tău unde este?
I.P.: Deocamdată nu este în armata obișnuită. Dar a urmat o pregătire. Totodată, mulți prieteni de-ai lui sunt în armată și i-au oferit să lucreze ca paramedic, pentru că el este maseur.
N.M.: Vorbiți în fiecare zi?
I.P.: Uneori nu există conexiune, dar în general, da. Dar el nu-mi spune totul. În 2014, când a fost la Donețk, l-am sunat și el a spus că e proastă conexiunea și că mă va suna mai târziu. Mai târziu am aflat că a mers la Debalceve să ducă mâncare armatei care era acolo. Era un punct fierbinte în acel moment. Răspunsul lui standard este că totul e ok. El nu-mi spune niciodată nimic. (zâmbește) Când îl întreb: unde ești acum? El îmi răspunde: nu trebuie să știi asta.
N.M.: Stă într-un apartament?
I.P.: Da, acum este acasă. Tatăl meu a scăpat, a venit în Zaporoje și a stat acolo. I-am spus să meargă la Vinița, acolo este un apartament unde ar putea locui, dar el nu vrea. Ni s-a spus că orașul Zaporoje nu va fi ocupat, dar ce se va întâmpla de fapt, cu centrala nucleară și toate astea… nimeni nu știe.
N.M.: Toată lumea urmărește știrile pentru că suntem toți îngrijorați.
Pot să vă fac o poză? E frumos, trei generații una lângă alta. Vă mulțumesc mult pentru interviu.
Traducere: Evghenia Jane Rozbitska
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu