Participanți: Maryna Shepeleva (M.S.), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
M.S.: Numele meu este Maryna Shepeleva.
N.M.: Poți începe să povestești. Eu voi încerca să nu-ți pun atâtea întrebări.
M.S.: Poți să-mi pui întrebări. Va fi mai ușor pentru mine. Atunci când ai trăit așa de mult cum am trăit eu (râde), te poți concentra asupra unor lucruri care poate nu sunt de interes pentru ceilalți. (râde)
N.M.: (zâmbește) Câți ani ai?
M.S.: Am 39 de ani.
N.M.: Îți doresc o viață lungă, prosperă și liniștită.
M.S.: Liniștită, da, asta e cel mai important acum. Deci, de unde să încep? Noi suntem din Brovary, un oraș care este la 10 km de Kiev, în direcția Rusiei. Drumul de la Moscova la Kiev trece prin orașul nostru, deci suntem un oraș de tranzit. Pe aici trebuiau să treacă rușii pentru a ajunge la Kiev. M-am născut aici și am trăit aici toată viața mea, cu excepția câtorva ani, după ce m-am căsătorit. Am locuit în Kiev pentru o vreme, dar apoi ne-am întors la Brovary, pentru că este un oraș mai calm, mai liniștit. Acum doi ani am reușit să cumpărăm o casă pentru familia noastră. Să avem o casă și o familie mare a fost visul nostru de când ne-am căsătorit. Am absolvit universitatea ca interpretă și serviciul meu a fost legat în cea mai mare parte de acest domeniu. Am fost interpretă înainte de nașterea celui de-al doilea copil. Apoi am intrat în concediu de maternitate, și atunci cariera mea s-a oprit complet. (râde) Atunci când a crescut primul, a venit al treilea. (râde)
N.M.: E un job cu normă întreagă.
M.S.: Da, dacă iei în considerare școala și toate celelalte lucruri. Am un băiat de 9 ani, o fiică de 6 ani și un bebeluș de 7 luni. Am mai făcut ocazional traduceri de acasă.
N.M.: Ai studiat limbi străine la Kiev?
M.S.: Da, am absolvit universitatea de Limbi Străine din Kiev.
N.M.: Ce limbi ai studiat?
M.S.: Engleză și germană. Engleza este limba mea de lucru. Nu prea folosesc germana. E greu să le folosesc pe amândouă. Germana aparține trecutului. (zâmbește)
N.M.: Câte limbi vorbești?
M.S.: Rusă, ucraineană, engleză, germană, dar germana doar puțin în prezent. (zâmbește)
N.M.: Știi și câteva cuvinte în română.
M.S.: Da, câteva cuvinte. În fiecare zi învăț cuvinte noi. Dar când vorbești engleza, devii un pic leneș atunci când trebuie să înveți limbi noi. (zâmbește) Copiii mei învățau româna, ei merg la LOGS la cursuri, așa că învăț și eu cu ei câte ceva. E mai ușor.
N.M.: E ceva normal în Ucraina să ai casa ta?
M.S.: Da, încercăm să cumpărăm. Poate că e vorba de mentalitate. Fiecare familie Ucraineană visează să aibă o casă sau un apartament. Unii preferă să închirieze, dar nu și în cazul nostru. Atunci când închiriezi, plătești o sumă lunară cuiva. Noi am crezut că e mai bine să economisim bani un timp pentru a ne putea cumpăra proprietatea noastră. E foarte scumpă chiria. Kiev e un oraș scump. Brovary e ceva mai ieftin. În orice caz, atunci când închiriezi, banii îi primește altcineva.
N.M.: E mai bine să plătești băncii?
M.S.: Da, e mai bine să plătești băncii și să ai propriul apartament. Am locuit cu părinții mei într-un apartament cu un dormitor cea mai mare parte a vieții mele de familie. Eram patru oameni, apoi au venit copiii. Atunci când l-am avut pe al doilea copil, ne-am dat seama că avem nevoie de un spațiu al nostru, deoarece locuința părinților era prea mică pentru șase oameni. Îți poți imagina?! Atunci ne-am hotărât să facem tot ce trebuie pentru a ne putea muta.
N.M.: E ceva obișnuit ca oamenii din clasa de mijloc să meargă în concedii la case de la țară?
M.S.: Voi încerca să explic. Părinții mei au venit de la sat. Mulți oameni au venit de la sat, unde aveau o casă a lor. Deci nu mai aveau nevoie de o casă de vacanță la țară, pentru că deja aveau una. Așa a fost și în cazul nostru. Părinții mei au o casă la sat, iar părinții soțului meu au o casă în alt sat, deci noi nici nu ne-am gândit la asta, pentru că am avut întotdeauna de unde să alegem, în ce sat să mergem.
N.M.: Deci mergeați la sat în vacanțele de vară?
M.S.: Da, mergeam la sat vara, mai ales de când am început să locuim într-un apartament și nu aveam o curte. La sat avem grădină, roșii, cartofi, castraveți.
N.M.: Locuiește cineva acolo?
M.S.: Da. Bunica soțului meu încă mai trăiește și locuiește la sat. Ea lucrează în grădină, la fel și părinții mei. Ei locuiesc la oraș, dar merg la sat și plantează legume. Și mătușa mea locuiește la sat, ea are grijă de casă, iar părinții mei o ajută. Așa că putem merge acolo oricând, pentru că sunt părinții mei.
N.M.: Când s-au mutat la oraș?
M.S.: Acum mult timp. Cred că atunci când au absolvit facultatea. Aveau în jur de 20 de ani când s-au mutat la Brovary și au rămas acolo.
N.M.: A fost ceva obișnuit pentru cei din generația lor să studieze și apoi să se mute la oraș?
M.S.: Da. Ei au locuit la sat, apoi s-au dus la oraș pentru a studia. După aceea, fie rămâneau acolo sau mergeau în alt oraș. Viața la țară era grea. Nu erau joburi, deci oamenii căutau oportunități în alte părți.
N.M.: A fost un kolhoz în satul părinților tăi?
M.S.: Pe atunci, Ucraina făcea parte din Uniunea Sovietică. Satul lor era destul de mare, deci au avut și kolhoz și radgosp, sunt două tipuri de ferme colective.
N.M.: Ce s-a întâmplat cu pământul după destrămarea Uniunii Sovietice?
M.S.: Atunci când s-a destrămat Uniunea Sovietică, pământul a fost distribuit locuitorilor satului. Se numea pai, ceea ce înseamnă o parte din pământ. E un teren colectiv imens, împărțit în parcele, fiecare aparținând unui sătean. Fermierii plătesc pentru a folosi acest pământ.
N.M.: E ca un fel de chirie?
M.S.: Da, așa ceva. Fiecare persoană are un lot de pământ, bunicul meu are unul, bunica mea are unul, și așa mai departe. Să spunem că fiecare persoană are un hectar pe care îl poate închiria. Ei nu-l folosesc pentru uz propriu, ci altcineva îl va folosi, dar proprietarii vor primi banii. Aceasta e situația cu pământul aflat în proprietate privată. Nu-l puteai folosi, dar erai plătit.
N.M.: Deci, dacă aveai 20 de hectare pe timpul Uniunii Sovietice, acum le primeai înapoi?
M.S.: După Uniunea Sovietică? Nu.
N.M.: Dar casele și alte proprietăți au fost naționalizate?
M.S.: Bunicii mei s-au născut în 1929, deci după acea perioadă. Bunica mea mi-a spus că părinții ei erau bogați, au avut mult pământ, care le-a fost luat de autoritățile sovietice. Dar nu știu prea multe detalii. Ea spunea că erau kurkuli (oameni bogați), iar atunci când a apărut Uniunea Sovietică, au rămas doar cu o casă și o mică bucată de pământ.
N.M.: Am auzit că unii oameni au fost deportați?
M.S.: Nu în satul nostru, pentru că a făcut parte din Polonia un timp. Din ce-mi aduc aminte din poveștile bunicii mele, satul era catolic, era o catedrală și un Pan, boier polonez. Oamenii lucrau pentru acel Pan, inclusiv sora bunicii mele. Apoi a venit Uniunea Sovietică și pământul a fost naționalizat.
N.M.: Ai rădăcini poloneze?
M.S.: Nu. Sau poate că nu știu eu, pentru că numele meu de domnișoară era Sandratska, care are o terminație specific poloneză. Noi credem că avem ceva rădăcini poloneze, dar nu știu sigur și nu putem dovedi asta. Cred că toată lumea din acel sat avea o legătură cu polonezii.
N.M.: Dar soțul tău? E din aceeași regiune?
M.S.: Nu, el s-a născut la Kiev. Mama și bunica lui erau din regiunea Kievului, în apropiere de Boryspil. E lângă aeroportul internațional din Boryspil. Ei locuiau în acea regiune, iar apoi s-au mutat la Kiev, unde s-a născut mama mea.
N.M.: Cum v-ați întâlnit?
M.S.: La lucru. (râde) Cum se întâmplă de obicei, la lucru, în Kiev. La o conferință. Eu lucram ca organizator de evenimente, iar el lucra în acel domeniu. Așa că ne-am întâlnit la un eveniment.
N.M.: Câți ani aveai când v-ați întâlnit?
M.S.: 25. Nici prea devreme, nici prea târziu. (râde)
N.M.: Și mama ta?
M.S.: Ea s-a măritat când avea 24 de ani, cred.
N.M.: Iar bunica ta?
M.S.: Pe atunci, oamenii se căsătoreau de tineri, la 18-19 ani. Ei chiar au sărbătorit 50 de ani de căsnicie atunci când eu eram la școală. Bunicul meu a fost în al doilea război mondial. Avea 18 ani în 1945. În acel an a mers la război, iar în anul următor s-au căsătorit.
N.M.: L-ai întrebat despre război? Ți-a povestit ceva?
M.S.: Am încercat să-l întrebăm când eram copii, dar el a preferat să nu vorbească despre asta. A spus: e mai bine ca voi să nu știți. Ne-a mai spus povești, dar erau povești amuzante. Ne-a împărtășit câteva amintiri. Dacă încercam să-l întrebăm mai multe, el spunea: ce v-am spus e de ajuns pentru voi.
N.M.: Ai idee unde a luptat?
M.S.: Știu sigur că a fost în Berlin, dar nu știu exact unde. El a intrat în armată atunci când îi împingeau înapoi pe naziști. Deci a trecut prin multe țări și a ajuns la Berlin. Asta e tot ce știu.
N.M.: Și acum ce crezi, e mai bine să știi sau să nu știi?
M.S.: E mai bine să știi. Dar în 1945 era un război, acum este un război complet diferit. Chiar dacă ne-ar fi povestit mai multe, nu ne-ar fi ajutat prea mult. Pentru că atunci nu erau rachete cu rază lungă de acțiune. Pe atunci, dacă atacau, nu lansau un atac cu rachete pe întreg teritoriul țării. De aceea situația e diferită acum și e un tip de război complet diferit. Uneori mă bucur că el nu mai e în viață acum, pentru că nu ar fi suportat situația aceasta. El spunea: am fost foarte mândri că am reușit să-i pedepsim și să ne asigurăm că aceste lucruri nu se vor mai întâmpla niciodată. (plânge) Iartă-mă, mi-e greu.
N.M.: Știi câte ceva despre Holodomor?
M.S.: Da. Și asta e una din poveștile bunicilor mei. Ei au supraviețuit în 1932. Dar nu ne-au spus nici despre asta foarte multe. Dar atunci când noi, copiii, eram neascultători și nu voiam să mâncăm, bunica mea ne spunea povești din copilăria ei. Erau șapte copii în familia lor, stăteau pe pich (unde oamenii coceau pâinea) și o rugau pe mama lor să le dea ceva de mâncare, dar ea nu avea nimic. Atunci aduna orice resturi se găseau și gătea ceva. Copiii cereau pâine și unt. La vremea aceea erau o familie bogată. Bunica mea îmi spunea că visa la unt. Ei țineau o bucățică de unt în pohrib (un fel de frigider), și atunci ea mergea și mușca puțin din unt. Mama ei începea să înjure și întreba cine a făcut asta. Bunica avea niște unt rămas pe dinți și mama ei spunea: Maria, tu ai făcut asta! (zâmbește) Ea povestea cum mergea pe câmp și încerca să găsească ceva de mâncare acolo. Erau timpuri foarte grele pentru că autoritățile veneau și le luau vacile, puii, cerealele, orice găseau. Dacă familiile reușeau să păstreze una sau două vaci, puteau supraviețui, pentru că aveau lapte. Ei reușeau să ascundă niște pâine, deci nu era așa rău ca în alte regiuni. Au supraviețuit. Nu știu prea multe povești, deoarece bunica mea era tânără pe atunci. Ea s-a născut în 1929, deci avea 3 ani și nu-și amintea prea multe. Unul din frații ei a murit în Holodomor. El era bolnav și nu au putut să-i facă rost de un tratament adecvat. Dar restul au supraviețuit.
N.M.: Deci provii dintr-o familie de supraviețuitori?
M.S.: Da, cu siguranță. (zâmbește)
N.M.: Cum era viața ta de zi cu zi în Ucraina?
M.S.: Era obișnuită: școală, afterschool, grădiniță. Îl pregăteam pe fiul meu pentru școală, o trezeam pe fiica mea, o duceam la școală, la cursuri de dans, de artă, o aduceam acasă, făceam temele după școală.
N.M.: Asta se întâmpla în Brovary?
M.S.: Da.
N.M.: Cât de mare e orașul?
M.S.: Populația este de 150.000 de locuitori. E destul de mare, dar mai mic decât Timișoara. Poate la fel de mare ca Timișoara, dar fără noile zone rezidențiale. Faci 30 de minute cu mașina dintr-un capăt în celălalt al orașului. Dar nu avem așa mult trafic. Majoritatea oamenilor locuiesc la Kiev, deci ei pleacă dimineața și se întorc seara. Pe parcursul zilei e destul de comod să te deplasezi prin oraș.
N.M.: Tu conduci în fiecare zi?
M.S.: Aproape. Atunci când ai trei copii, e imposibil să trăiești fără mașină. Altfel, trebuie să plătești pe cineva să-i ducă peste tot. Noi trăim într-o suburbie, pentru că nu sunt case în centrul orașului, deci ar trebui să luăm un autobuz.
N.M.: E complicat?
M.S.: Da. Trebuie să mergi un kilometru până la cea mai apropiată stație de autobuz, să cari un copil mic, deci e incomod fără mașină. Eram tot timpul ocupați. Soțul meu avea afacerea lui, deci și el era ocupat tot timpul, așa că eu trebuia să fiu mai flexibilă și independentă.
N.M.: Ești în concediu de maternitate?
M.S.: Da, din cauza bebelușului. (râde)
N.M.: Cum a fost luna dinainte de a începe totul?
M.S.: A fost o lună dificilă, pentru că fiica mea cea mai mică s-a născut pe 30 decembrie, chiar înainte de anul nou, deci avea doar o lună și jumătate. Începuse școala, deci era programul obișnuit: pregăteam copiii pentru școală, îi duceam și îi aduceam cu mașina, eram prinsă cu cea mică.
N.M.: Deci nu erai prea interesată de politică și politică și situația internațională?
M.S.: Nu, nu-mi păsa prea mult, eram ocupată cu copiii. Da, erau zvonuri și discutasem de posibilitatea unui atac din partea Rusiei în toamnă sau mai devreme. Dar sincer, nu am crezut că s-ar putea întâmpla. Soțul meu era mai pesimist și uneori el insista: dar dacă…? Eu îi spuneam: nu te mai gândi la asta, ei doar încearcă să ne sperie, suntem în secolul 21, suntem în mijlocul Europei, fii serios. Nu se va întâmpla nimic. Dar el are un al șaselea simț, el mă presa. Când s-a născut fiica noastră, el mi-a spus: trebuie să-i facem un pașaport. Trebuie să fim pregătiți. Nu ne așteptam ca Europa să-și deschidă granițele pentru toată lumea. Deci ne pregăteam să intrăm legal.
Când eram în a 24-a săptămână de sarcină, am aflat că fiica noastră se va naște cu buză de iepure. Știam că va avea nevoie de o operație. Această operație se putea face în Ucraina, dar știam că dacă s-ar întâmpla ceva, va trebui să plecăm în străinătate, deoarece operația trebuie făcută când bebelușul are între 4 și 6 luni. Deci aveam doar două luni la dispoziție. Așa că i-am făcut un pașaport pentru a putea să călătorim cu ea. Ceilalți copii deja aveau pașapoarte. Am călătorit în Turcia în septembrie, precum și în Egipt. În general, ne simțeam bine în acel moment. Aveam pașapoarte, chiar și părinții meu aveau pașapoarte. Și chiar după ce i-am făcut pașaport celei mici, el tot mă presa: dar dacă…? Eu i-am spus: las-o baltă. El mi-a răspuns: hai să căutăm opțiuni pentru a pleca în străinătate. Eu i-am spus: nu plec în străinătate cu un copil de o lună, lasă-mă în pace, eu voi rămâne acasă, nu plec nicăieri. Dar apoi situația s-a schimbat.
Pe 24 februarie – cred că nimeni nu va uita acea zi – eu nu dormeam, o hrăneam pe fiica mea. Era 5 dimineața când am auzit prima explozie… Stăteam acolo și nu înțelegeam ce se întâmplă. Orașul nostru a fost bombardat printre primele. Era o unitate militară la un capăt și un depozit de armament la celălalt capăt, plus o fabrică unde se produceau gloanțe.
N.M.: Erau obiective militare?
M.S.: Da. Și au fost atacate primele. Deci prima explozie a fost la unitatea militară, la 5 km de noi. Depozitul de armament era la 10 km de noi. Nu am realizat ce a fost prima explozie. La a doua explozie, l-am trezit pe soțul meu și l-am întrebat ce se întâmplă. Apoi oamenii au început să scrie: a început războiul. Pentru mine a fost parcă sfârșitul lumii. Dar nu credeam că va dura mult. Credeam că nu vor bombarda case și civili, că vor bombarda doar unitățile militare.
Atunci soțul meu a spus: hai să împachetăm. Eu i-am răspuns: nu împachetez nimic, eu nu plec niciunde. Unde să mergem? El s-a dus la supermarket să cumpere rezerve pentru bebeluș: scutece și lapte praf pentru o lună, pentru că eu nu alăptam. Oamenii au început să se panicheze. În zona noastră, mulți oameni înstăriți au plecat. Am început să observ că oamenii plecau tot mai mult. Noi am rămas pentru că aveam programat un masaj pentru bebeluș și maseurul venea de la Kiev. În același timp, eu mă panicasem, îmi spunea- se va termina totul într-o săptămână, dar vom merge la sat ca să fim în siguranță. Acesta era satul părinților mei, la 200 km depărtare de Kiev, într-o zonă retrasă, deci părea un loc sigur. Am împachetat lucruri pentru două săptămâni, niște haine groase pentru copii pentru a le purta la sat, și i-am spus soțului meu: plecăm doar ca să fii tu liniștit.
N.M.: Ce le-ai spus copiilor?
M.S.: A fost cel mai greu lucru, pentru că ei trebuiau să meargă la școală, iar școala a fost întreruptă, iar televizorul mergea. De obicei nu ne uităm la TV, dar în acea dimineață era pornit. Le-am spus că trebuia să mergem la sat pentru două săptămâni pentru că nu eram în siguranță să rămânem acasă. Se putea întrerupe curentul, iar casa noastră funcționa pe electricitate. Le-am spus să împacheteze câteva jucării de care au nevoie pentru că ne vom întoarce în câteva săptămâni. Fiica mea care are cinci ani nu prea a înțeles, dar a auzit exploziile, tremura și întreba: ce e asta? (plânge) Nu-mi aduc aminte ce i-am spus. Noi nu le-am spus că acelea sunt explozii, deoarece nu văzusem incendiul, pentru că eram la primul etaj. Dacă am fi fost la al doilea etaj, l-am fi văzut. Dar am auzit exploziile, pereții și geamurile tremurau. Iar atunci când într-un final am împachetat și am părăsit orașul, am văzut că unitatea militară fusese bombardată. Era chiar pe marginea drumului. Nu m-am uitat cu atenție pentru că eu conduceam, dar mama mea stătea cu bebelușul în spate și a văzut incendiul. Tatăl meu a refuzat să plece, deoarece mulți oameni plecau și rămâneau multe apartamente și case nesupravegheate, deci era ca o invitație: vino și ia tot ce vrei. El ne-a spus: plecați voi și eu voi rămâne, iar dacă vor veni hoți, vor vedea că locuiește cineva aici. Soțul surorii mele și familia sa locuiesc în același oraș cu noi. I-am sunat și i-am întrebat dacă vor să vină cu noi. Așa că am plecat cu toată familia noastră mare. A fost o decizie bună, pentru că nu am mai auzit explozii, deși se întâmplau zilnic. Tatăl meu nu spus nimic. El zice întotdeauna: e ok. (zâmbește) Dar vecinii noștri ne-au spus că rușii se apropiau. Erau la 30 km distanță și ne așteptam să ocupe Boryspil. Oricum, nu aveau cum să ajungă la Kiev, decât prin orașul nostru. Citeam știrile în fiecare zi, de dimineața până noaptea târziu, și ne așteptam să ocupe Boryspil și să distrugă totul. Cel mai greu era faptul că tatăl meu era încă acolo. L-am rugat să vină la noi, dar el a refuzat. A început să sape în grădină.
N.M.: Ca să facă un adăpost?
M.S.: Da, un adăpost, deoarece casa noastră nu are o pivniță. Și avem ferestre peste tot. Singurul loc sigur este în baie. Dar în cazul unei explozii directe, nu te-ar proteja.
N.M.: Dar cum e cu adăposturile din oraș? Atunci când a început totul, s-a făcut o listă cu adăposturile din Timișoara.
M.S.: Cel mai aproape era la 10 minute depărtare de casa noastră. Nici nu are sens să încerci, pentru că ar fi prea târziu până ai ajunge acolo. Iar la un oraș de 150.000 de locuitori, avem doar 5 sau 6 adăposturi dotate adecvat. În jurul lor sunt 25 de clădiri, fiecare cu 1000 de oameni. Mulți oameni au plecat, dar și mulți oameni au rămas. Deci nu ar fi avut sens ca el să se ducă la acele adăposturi. Așa că a început să sape un adăpost. Până atunci, noi am înțeles că situația este foarte rea în oraș, dar aveam nevoie de apă pentru bebeluș, aveam nevoie de lapte. Apoi au bombardat spitalul unde fiica mea ar fi trebuit să aibă operația. Era periculos pentru că deja bombardaseră școli și spitale. Atunci am luat decizia dificilă de a pleca în străinătate. Aveam foarte puțin timp pentru aceasta și trebuia să fim aproape de un oraș, de civilizație, pentru că în sat nu aveam nimic din cele necesare. Și dacă nu era electricitate, nu am fi supraviețuit cu un bebeluș de 2 luni. Nu ar fi fost mâncare, apă, nimic. Nu aș fi putut să-i pregătesc mâncarea. Sora soțului meu a refuzat să plece cu noi. A zis că ni se vor alătura mai târziu, dacă situația se va înrăutăți. Am rugat-o pe mama mea să vină cu noi pentru aveam nevoie de ajutor cu copiii și cu bebelușul, și ar fi trebuit să facem operația și nu știam în ce țară. Așa că i-am spus: te rog, vino cu noi.
Atunci când eram aproape de graniță, iar trupele rusești erau la 10 kilometri de orașul nostru, l-am sunat pe tatăl meu și i-am spus: te rog, vino cu noi, las-o baltă de casă, nu contează. (plânge) El a spus: ok, împachetez și vin mâine. Mama mea plângea tot timpul. Ea nu voia să plece din țară atâta timp cât soțul ei era încă acolo. Atunci când i-am spus că va veni și el a doua zi, a fost foarte bucuroasă și m-a întrebat: cum l-ai convins? I-am spus: nu știu. După trei zile a venit și el la noi, deci eram în sfârșit împreună. Așa ne-a fost mai ușor să trecem prin toate. Altfel, ar fi fost foarte greu. Mulțumesc lui Dumnezeu că rușii nu au venit în orașul nostru, s-au oprit la 10 km distanță, dar era cât pe-aci să se întâmple asta. Încă o zi și ar fi fost acolo. Satele din jur au fost distruse. Am fost foarte norocoși, au bombardat orașul nostru doar de câteva ori, mai mult zonele industriale. Am fost norocoși și sper să fim în continuare și să avem o casă unde să ne putem întoarce.
N.M.: Să sperăm că totul va fi ok. Ai idee ce se va întâmpla cu casa voastră? Aveți vecini care sunt acolo?
M.S.: Avem vecini. Avem un duplex, casa noastră este împărțită în două părți. Vecinii noștri au plecat, dar s-au întors după o lună, deci avem pe cineva lângă casa noastră. Prietenii noștri din Kiev nu au plecat și o dată pe lună merg acolo să verifice dacă totul e în regulă. Deci știm că totul e ok. Iar sora lui Sasha s-a întors acum două luni.
N.M.: Ea a rămas în sat?
M.S.: Da. Au stat acolo până în iunie.
N.M.: Ei n-au plecat din țară?
M.S.: Nu.
N.M.: Ei au copii?
M.S.: Da, au un copil și el este încă acolo. (zâmbește) Ei s-au întors în iunie. Între timp, situația se liniștise. Am rugat-o pe mama soțului meu să vină să ne viziteze, deoarece nu și-a văzut nepoții de 4 luni. Dacă vine, l-ar putea lua cu ea. Situația e mai calmă, dar încă sunt alarme antiaeriene de 3-4 ori pe zi.
N.M.: Trebuie să mergi în adăposturi când le auzi?
M.S.: Da, dar oamenii nu merg. Ei locuiesc în blocuri de 25 de etaje. Dacă locuiesc la etajul 20… E de-ajuns dacă merg pe hol, asta fac majoritatea oamenilor. Să alergi în sus și în jos pe scări cu un copil mic, deoarece nu poți folosi liftul, e absurd.
N.M.: Deci fiecare zi ar putea fi ultima zi?
M.S.: Da, nu se știe niciodată. Oamenii s-au mai relaxat acum, deoarece Kievul și împrejurimile sale nu au fost atacate de mult timp. Totuși, ai auzit ce se întâmplă în Vinița. Orașul Vinița nu a fost atacat deloc, iar apoi, din senin, o rachetă. Adevărul este că nu ești în siguranță. Nu te poți simți în siguranță niciunde în Ucraina. Sunt rachete care pot zbura 5000 de km. Deci nu te poți apăra. E o nebunie să ne întoarcem acum. De aceea stăm aici. Măcar aici suntem în siguranță.
N.M.: Cum v-ați hotărât să veniți în România? Nu ați luat în calcul să mergeți în Polonia?
M.S.: A fost din întâmplare. Nu știam unde să mergem, am condus împreună cu prietenii noștri. Ei au doi copii, doi băieți. Copiii noștri se înțeleg bine. Soțul i-a trimis pe soție și pe copiii departe de acolo, deoarece el nu putea pleca. El mi-a spus: dacă plecați, îi trimit cu voi. Ea nu va pleca singură, îi este frică. A fost o idee bună să fim împreună și copiii noștri să fie împreună.
N.M.: Și ați avut un bărbat cu voi.
M.S.: Da, pe soțul meu. Nu eram siguri, dar era o lege care spunea că un bărbat cu trei copii poate pleca în străinătate. Deci a fost mai ușor pentru noi să rămânem împreună. Am traversat granița în Slovacia, dar nu am avut unde să stăm. Am luat decizia de a pleca seara, a doua zi dimineață am plecat, așa că nu am avut timp să căutăm cazare. Nu aveam o destinație stabilită, voiam doar să trecem granița. Am găsit o casă la granița dintre Slovacia și Ungaria, era doar un loc unde să stăm până ne dădeam seama ce se întâmplă. Am stat acolo 3-4 zile. Prietena mea are rude în Franța, i-au găsit un loc unde să stea. Ea mi-a spus: hai să mergem împreună, vom găsi un loc și pentru voi. Ea și-a luat bagajele și a plecat. Noi am mai rămas acolo pentru că îl așteptam pe tatăl meu să ni se alăture. I-am spus că vom veni și noi după ea, dar apoi ne-a sunat și ne-a spus că nu au reușit să găsească și pentru noi o cazare. Doar două camere de hotel. Cu trei copii și un bebeluș, nu era o idee bună. Așa că am început să căutăm oriunde un loc de închiriat, ceva ieftin, pentru că eram destul de strâmtorați cu banii. În Polonia și Germania, chiria era mai mult de 1000 de euro pe lună, ceea ce era prea scump pentru noi. Am plecat în Croația și Muntenegru și am căutat ceva sub 500 de euro pe lună. Dar cum suntem o familie mare, aveam nevoie de un apartament mare. Soțul meu are o firmă de logistică și are mulți parteneri de afaceri, iar unul dintre ei i-a sugerat să mergem la Luxemburg. Soțul meu a spus: știu că este scump acolo, dar hai să luăm în calcul și varianta asta. Domnul acela a sunat-o pe sora lui și ea a spus că va căuta un apartament colo, dar apoi a zis că totul era prea scump și nu a reușit să găsească ceva. Câteva ore mai târziu, ea ne-a sunat și ne-a întrebat dacă am vrea să mergem în România. Pentru noi nu conta unde merge- România, Polonia, Germania, Olanda, aveam nevoie de un loc unde să locuim până ne dăm seama ce vom face în continuare. Așa că ea ne-a pus în legătură cu o fostă colegă de-a ei care avea un apartament în Timișoara. Prima noastră reacție a fost: Timișoara? Ce e Timișoara? Unde este? Ok, să mergem la Timișoara. (râde) Atunci când am vorbit cu ea, ne-a spus că are un apartament destul de mare și rudele de acolo ne-ar putea da cheile. Așa am ajuns aici. Voiam să venim și să stăm doar câteva săptămâni, în timp ce căutam altă soluție, dar am rămas.
N.M.: Când ați sosit aici?
M.S.: Am sosit pe 9 martie. Am traversat granița pe 3 martie și am ajuns la Timișoara pe 9 martie. Așa că suntem aici și sincer, nu vrem să mergem altundeva. (râde)
N.M.: Te simți în siguranță aici?
M.S.: Da, e sigur, e confortabil, îmi place. Găsesc tot ce am nevoie aici. Nu e scump, copiii sunt ocupați, LOGS organizează multe activități pentru ei.
N.M.: Centrul orașului e aproape.
M.S.: Da, totul e aproape aici. La 10 minute distanță de orice. (râde)
N.M.: Copiii merg la o școală românească?
M.S.: Nu, nu merg la o școală românească. Ei participă la cursuri online la o școală din Ucraina și încercăm să ne hotărâm ce să facem anul acesta, dar profesorul lor a spus: eu voi ține oricum cursuri online. Deci cred că vor continua cursurile online, dar cea mică trebuie să înceapă clasa întâi. Așteptăm ca FITT să deschidă o școală ucraineană, pentru că a merge la o școală românească ar fi destul de stresant pentru fetiță, pentru că nu vorbește nici engleza, nici româna. Nu ar avea sens.
N.M.: Cum sunt rudele și prietenii tăi, unde sunt?
M.S.: Unii prieteni sunt în Germania, unele rude sunt în Croația și Muntenegru, unii prieteni sunt în Italia, unii care nu au copii, au rămas în Ucraina. Cei care au copii au plecat. Sunt prin toată Europa.
N.M.: Și părinții tăi? Ei ce limbă vorbesc?
M.S.: Ei vorbesc doar ucraineană. Bunica mea, fratele meu și alte câteva rude vorbesc doar ucraineana. Dominic vorbește rusa, pentru că s-a născut la Kiev și s-a jucat cu copiii pe afară. Iar atunci când copiii i-au spus ceva în rusă, el a răspuns tot în rusă. Nu vreau să-i interzic să vorbească rusă. Nu contează ce limbă vorbești, ci cum te simți în interiorul tău.
N.M.: Păstrezi legătura cu rudele și prietenii?
M.S.: Da, desigur. În prezent este ușor să păstrezi legătura prin Telegram și Facebook. La început vorbeam des, dar acum fiecare are viața lui, vorbim doar din când în când. Cum ești, totul e ok, ce mai faci?
N.M.: Ți-e mai ușor acum să fii aici? Cum te simți?
M.S.: Acum e ok. La început a fost greu. Nu ne așteptam să dureze atât. Am trăit cu ce aveam în valize. Am crezut că ne vom întoarce. Inițial, ne-am gândit că vom sta până în aprilie, apoi până la finalul lunii mai, apoi iulie și acum ne dăm seama că nu ne vom întoarce anul acesta. Dacă începem școala aici, nu vom pleca până la finalul lui mai. Deci în sfârșit putem să ne despachetăm valizele. (râde) Și să învățăm să trăim o viață normală aici. Asta e tot ce putem face acum.
N.M.: Încercați să vă trăiți viața ca acasă?
M.S.: Da. Ți-am spus cum au fost aceste cinci luni.
N.M.: Cum v-ați adaptat?
M.S.: Nu ne facem planuri în mod specific. Facem programul pentru una sau două săptămâni. Dacă facem program pentru trei săptămâni, deja e prea mult. Dacă cineva mă întreabă unde vom merge luna viitoare, mă gândesc: hai să fim serioși, eu habar nu am ce se va întâmpla mâine. Asta e cel mai greu, că nu știm ce se va întâmpla mâine. Unde vom fi mâine? Ce vom face mâine? Nu ne putem face planuri. Speram să se termine războiul în curând și să putem să ne întoarcem acasă, dar acum ne dăm seama că nu ne vom putea întoarce acasă în următoarele 6 sau 9 luni. Așa că hai să ne organizăm viața aici. Asta am reușit să înțelegem, cum să ne organizăm viața aici.
N.M.: Soțul tău lucrează acum?
M.S.: Nu, nu lucrează. E greu. El nu vorbește engleză, nici română. A încercat să găsească ceva de lucru, dar poate găsi doar muncă necalificată, și odată ce ai avut propria ta afacere și ai fost patron, e greu să devii angajatul cuiva. Atunci când am venit aici, am început să lucrez la un centru de voluntariat și Jane a organizat un transport de ajutoare umanitare, deci el a făcut livrarea prima dată, a doua oară, a treia oară, și apoi nu a mai avut sens să-și caute de lucru pentru că era ocupat. Acum adunăm ajutoare umanitare, încărcăm furgoneta și el conduce până în Ucraina, pentru că are voie să treacă granița. Avem propria noastră furgonetă, el îl folosește pentru a livra toate aceste lucruri în Ucraina.
N.M.: Deci el conduce până la graniță și distribuie ajutorul umanitar acolo?
M.S.: De fiecare dată e diferit. Prima dată am mers și eu, împreună cu tatăl meu. Ne era teamă că nu i se va mai permite să se întoarcă. Am ajuns la graniță, am transferat ajutorul umanitar într-o altă furgonetă, apoi aceia au transportat lucrurile la Liov și le-au distribuit. A doua oară ne-am hotărât să trecem granița, așa că am mers la Kiev singuri. Avem prieteni acolo care lucrează cu voluntarii, familiile și soldații și le-am livrat lor ajutoarele. Săptămâna trecută am mers din din nou și am livrat ajutoarele direct oamenilor din regiunea Kiev.
(intră copiii)
N.M.: I-ați luat cu voi?
M.S.: Au început săptămâna trecută. E pentru copii peste 9 ani. Cel mai mare este aici de o săptămână și acum au 6 voluntari.
N.M.: Aceștia sunt nepotul și fiica ta?
M.S.: Da.
N.M.: Ei cum s-au adaptat?
M.S.: E mai ușor pentru copii. Totul e nou. Încercăm să îi scoatem afară cât de des putem. Părinții mei sunt aici, deci lăsăm bebelușul în grija lor și noi îi ducem pe ceilalți copii în parcuri și la locuri de joacă, unde pot întâlni alți ucraineni. Aproape toată lumea are copii, deci au copii cu care să comunice.
N.M.: Sunt aici multe mame?
M.S.: Da. Pentru copii este o aventură: locuri noi, prieteni noi. Bineînțeles, ei ne întreabă când ne vom întoarce acasă, le e dor de jucăriile lor, de camera lor. Fiul meu nu a pus prea multe întrebări, el nu e obișnuit să vorbească despre sentimentele lui, dar s-a uitat la știri, deci înțelege multe. Vorbește și cu bunicul lui. Așa că nu pune întrebări. Dar fiica mea mă întreabă: de ce trebuie să merg la școală aici? Eu îi spu- fii recunoscătoare că nu este o școală românească, ci una ucraineană. Asta e deja destul de bine. (râde) Dacă am fi fost în Germania, ar fi trebuit să mergi la o școală germană. Și nimeni nu te-ar întreba dacă ai vrea să mergi sau nu. (râde) Mulțumim, România, aici nimeni nu te silește să mergi la o școală românească. (râde)
N.M.: Pot și ei să meargă la școală și să asiste la ore, nu?
M.S.: Da, ar putea merge, dar nu ar înțelege nimic. Poate ar funcționa pentru o oră de matematică, dar dacă e vorba de limba română sau alte subiecte, ar fi dificil.
N.M.: Da, e greu. Noi nu vorbim ucraineana, voi nu vorbiți româna, și să se țină ore în engleză pentru copiii care nu înțeleg…
M.S.: Da. E destul de complicat. Deci școala ucraineană este o soluție bună pentru noi. Școala românească ar fi o soluție bună dacă am rămâne aici definitiv. Dar majoritatea dintre noi nu dorim asta. Pentru că familiile noastre sunt acolo, casele noastre, apartamentele, totul este acolo. Oamenii nu au venit aici ca să-și schimbe reședința, au venit aici ca să supraviețuiască. Nu e o idee bună să ne integrăm prea mult, pentru că sperăm ca la anul să putem să ne întoarcem acasă și să ne continuăm viața acolo, iar copiii să continue școala în Ucraina. Deci dacă ar participa la cursuri într-o școală românească, ar trebui să reia acele materii la școală în Ucraina.
N.M.: Ar pierde un an.
M.S.: Da. De aceea continuăm cu programa școlară ucraineană, pentru a nu pierde acest an.
N.M.: E bine că au acest club pentru copii.
M.S.: Da, e minunat că îl au. Sunt recunoscătoare că avem femei pline de inițiative aici. Pentru că în alte orașe nu există așa ceva. Ira face multe.
N.M.: Am vorbit cu ea.
M.S.: E foarte activă. E mai ușor să fii activă dacă nu ai copii. Aș fi fost și eu mai activă (râde), dar am oameni care au nevoie de energia și timpul meu.
N.M.: Mă gândeam la tine, la situația ta, de a fi mamă și totul să se schimbe. Sunt multe aspecte delicate și trebuie să fii atentă la ele.
M.S.: Școala. E mai ușor dacă nu ai copii care sunt la școală sau la grădiniță, dar am copii de toate vârstele. (râde)
N.M.: Trăiești o adevărată aventură.
M.S.: Da, e adevărat. Asta e povestea noastră. (râde). Poate că nu e mare lucru, dar în același timp, nu e nici puțin.
N.M.: Pentru mine este interesant cum istoria ne influențează viața. Noi nu suntem politicieni, nu avem nimic de-a face cu toate astea, dar depindem de deciziile altor oameni. Și simți că situația îți scapă printre degete și nu poți controla nimic.
Maryna, ai luat de acasă ceva ce-ți amintește de casă, o fotografie sau un obiect?
M.S.: Situația noastră e diferită, deoarece ne-am putut muta. Majoritatea lucrurilor mele au fost aduse la Timișoara. Am luat majoritatea hainelor noastre, nu tacâmuri sau alte lucruri de genul acesta, nu avea rost, ci lucruri de care am nevoie. Am perna mea, pătura mea. (râde) Poți suferi mult atunci când nu ai lucrurile tale. E dificil. Bineînțeles, încercăm să nu depindem prea mult de lucruri, dar ne simțim mai confortabil dacă avem măcar ceva care ne face să ne simțim acasă. Deci am luat câteva lucruri de acasă și apartamentul nostru e mai confortabil acum.
N.M.: Fotografii vechi? Ceva ce vă amintește de…
M.S.: Bineînțeles, avem fotografii pe telefon. Soțul meu a fost acasă de câteva ori și a filmat. Prietenii noștri care verifică casa noastră ne trimit video-uri. Am trandafiri în grădină, și ne-au trimis video-uri cu trandafirii: uite, trandafirii tăi, cresc și aici sunt florile tale și căpșunile…
N.M.: Acesta sunt în grădina ta?
M.S.: Da, dar mare parte din grădină a fost distrusă atunci când s-a săpat adăpostul, deci acum au rămas doar câteva căpșuni. Dar avem și struguri și copaci și altele. Am multe video-uri făcute de diverși oameni care au mers acasă la noi și ne-au împachetat lucrurile pentru a le trimite aici. O aștept pe mama să se întoarcă și să aranjăm totul. Florile încă supraviețuiesc. (zâmbește) Sora lui Sasha le udă. Am multe orhidee. Îmi plac mult și îmi lipsesc. Așa că am rugat-o să meargă să le ude, ca să nu se usuce. Deci știu că e ok casa noastră, nu e curată, dar e ok. Este în cea mai mare parte neatinsă, cu excepția lucrurilor pe care le-am adus aici.
N.M.: Aveți o pisică? Un animal de companie?
M.S.: Nu. Avem un animal mic… nu știu cum se numește în engleză
N.M.: Porcușor de guineea?
M.S.: Nu, mai mic. Am uitat numele. În orice caz, a trebuit să-l lăsăm acasă. Inițial, a fost tatăl meu acolo, dar atunci când a plecat, l-a dat vecinilor noștri și ei l-au dat copiilor din sat. Deci e pe undeva prin sat. Atunci când fiica mea mă întreabă: unde e Charlie al meu? eu îi răspund: e undeva prin sat. Atunci când ne întoarcem, îți voi cumpăra un alt hamster! Da, e un hamster!
N.M.: E un animal micuț.
M.S.: Da, e mic. Nouă ne place să călătorim, așa că atunci când copiii ne-au cerut un animal de companie, le-am spus: dacă aveți un animal de companie, nu veți putea călători cu noi, deci fără animale, da? Cu trei copii, nu sunt pregătită să am grijă și de pisici și câini. Mi-ajung copiii. Poate că atunci când vor crește mari copiii, voi vedea dacă am nevoie de un câine sau de o pisică.
N.M.: Trebuie să ai grijă de animale. Colega mea care are copii, mi-a spus: fiul meu voia o pisică, așa că acum eu am o pisică. Pentru că el s-a jucat cu ea două-trei zile și apoi s-a plictisit.
M.S.: A fost la fel cu hamsterul. Eu trebuia să-i curăț cușca, eu trebuia să-l hrănesc, eu trebuia să fac tot.
N.M.: Îți mulțumesc mult pentru timpul pe care mi l-ai dedicat și pentru că ai răspuns la întrebările mele. A fost o poveste foarte interesantă.
M.S.: Încă o poveste scurtă. Noi nu ne-am așteptat ca oamenii să fie așa buni, așa deschiși, așa serviabili. Atunci când am plecat – știi că fiica mea avea nevoie de o operație – am început să căutăm chirurgi. Cineva ne-a recomandat un doctor din Turcia, care ne-a spus că operația costă 3000 $. Ne-am zis, ok, e vorba de înfățișarea fetiței, deci nu facem economii la asta.
N.M.: E pentru tot restul vieții ei.
M.S.: Da. L-am sunat pe doctor și am vorbit. Ziua următoare el mi-a trimis un mesaj și mi-a spus că va face operația pe gratis. I-am fost atât de recunoscători! În orice caz, am cheltuit mulți bani, pentru că a trebuit să mergem în Turcia, să stăm două săptămâni acolo, să plătim cazarea, dar am economisit cam 2000 $. Acest doctor făcea operații pentru copii ucraineni pe gratis. Încă o dovadă că oamenii sunt buni și generoși.
N.M.: Deci i-ați făcut operația fetei?
M.S.: Da, i-am făcut operația și totul e ok.
N.M.: Care ar fi situația ideală pentru tine?
M.S.: Situația ideală ar fi să putem să ne întoarcem acasă. Să ne întoarcem acasă la viața noastră normală. Sunt oameni care visează să se mute în străinătate, care nu vor să stea în Ucraina, dar noi am hotărât că vrem să locuim acolo. Am cumpărat o casă și am plănuit să ne trăim viața acolo. Dacă copiii vor dori să studieze în străinătate, ok, dar noi nu vrem să mergem cu ei. Iar acum suntem și mai hotărâți că nu vrem să ne părăsim țara. Vrem doar să ne întoarcem acasă, vrem ca țara noastră să fie puternică și prosperă, și să devenim membri ai Uniunii Europene, și nu o parte din Rusia.
N.M.: Asta e evident pentru noi toți de aici.
M.S.: Dar nu și pentru Rusia. Cred că e timpul să plec. (a început ploaia)
N.M.: Îți mulțumesc mult încă o dată!
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu