Participanți: Mariia Kovalova (M.K.), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
Mariia Kovalova: Eu nu sunt căsătorită. Am un fiu, Bogdan. Până pe 24 februarie am trăit cu un bărbat. Nu e soțul meu oficial. Vreau să încep cu asta pentru că el a murit de curând. Acum 10 zile. Mi-e foarte greu. Dar am venit aici. Îmi pare rău că am ochii umflați, am nevoie să plâng. El nu a putut supraviețui despărțirii noastre. A băut mult pentru că nu a suportat. Eu eram centrul lumii lui. Dar el a insistat, el m-a trimis aici, a fost decizia lui ca să ne salveze. El nu era tatăl lui Bogdan. Dar el ne-a iubit foarte mult până în ultimele sale zile. A avut un atac de cord. A murit într-un lift. Și asta e o situație cauzată de război.
Nicoleta Mușat: Cum ai aflat?
M.K.: Am aflat după o săptămână. El locuia singur și nu prea ținea legătura cu nimeni. Vecinii lui l-au găsit în lift. Deci l-a luat poliția și a stat la morgă o săptămână.
N.M.: El mai avea familie în afară de voi?
M.K.: Noi suntem din Odesa. Și pentru că el nu voia să păstreze legătura cu alți oameni, nimeni nu a știut. Relația noastră a fost într-un punct dificil când ne-am văzut ultima dată, el a început să bea. I-am spus că și pentru mine e greu, dar eu nu beau. Încerc să supraviețuiesc, încerc să lucrez, nu mi-am lăsat jobul din Ucraina, lucrez online. Și încerc să fac ceva aici. Dar din păcate, nu toți ucrainenii sunt așa puternici.
N.M.: Câți ani avea?
M.K.: 45, dar peste trei săptămâni trebuia să împlinească 46 de ani.
N.M.: Deci 46.
M.K.: Da. Aceasta este o parte din viața mea foarte… foarte… nu știu cum să spun…
N.M.: Foarte tristă.
M.K.: Da, foarte tristă. Foarte, foarte tristă. Iar eu nu am nici mamă. Ea a murit în urmă cu mult timp, acum aproape 20 de ani. Și am un tată care a venit aici cu mine la sfârșitul lui martie. Am venit aici pe 24 martie, la o lună după începerea războiului.
N.M.: Tatăl tău?
M.K.: Da. Acum o lună. Oamenilor în vârstă le este foarte greu să se adapteze. Lui îi lipsește totul de acasă. Și mie îmi lipsește casa mea. Vorbesc pe video cu prietenii mei des. Dar nu e același lucru. Eu sunt o persoană foarte activă pentru că… eram obișnuită să fiu activă. Aveam munca mea. Sunt șef de departament într-o companie mare de cosmetice. Noi suntem distribuitori de produse cosmetice franceze. Am obținut acest job și datorită educației mele ca profesoară de franceză. În timpul liber, continui să predau franceza, ca să nu o uit. Deci aveam o viață fericită și interesantă împreună cu soțul meu. Totul era bine.
N.M.: Povestește-mi mai mult, care erau cele mai frumoase momente?
M.K.: Cel mai frumos moment a fost când l-am născut pe fiul meu. Eu nu am putut rămâne gravidă mult timp și după moartea mamei mele, acesta a fost ca un dar pentru mine. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea, și încă este. De aceea am venit aici. Ca să protejez sănătatea mentală a fiului meu. În Odesa nu era așa de periculos. Avem probleme, am avut unele atacuri cu rachete, dar nu a fost un război adevărat. Cineva mi-a spus că datoria mea cea mai importantă era să fiu mamă, deci trebuia să-mi salvez copilul. Nu voiam să plec, nimeni din Ucraina nu voia să plece. Am doi unchi aici. Ei sunt români și asta nu e prima dată când vin în România sau la Timișoara. Ultima dată când am fost aici era acum 13 ani. Deci Bogdan nici nu era născut. De obicei îmi place să călătoresc, dar de data asta nu aveam nicio dorință de a-mi părăsi apartamentul, munca, prietenii, pentru că nu știam dacă le voi mai revedea.
N.M.: Deci acești doi unchi ai tăi care locuiesc aici, au venit din Ucraina?
M.K.: Mama lor a venit
N.M.: Care e relația de rudenie dintre voi?
M.K.: Mama lor a fost sora mamei tatălui meu.
N.M.: Și ea a venit aici?
M.K.: Da. Pe timpul celui de-al doilea război mondial. A fost o situație asemănătoare cu cea de acum. Dar ea a venit împreună cu sora ei, care era mama tatălui meu, deci bunica mea din partea tatălui, și cu mama lor. Au venit trei persoane, dar locuiau separat, pentru că sora lor venise mai devreme.
N.M.: Bunica ta, vrei să spui?
M.K.: Da. Ea a avut un soț român aici. Nu-mi amintesc toate detaliile. Apoi mama ei și sora ei au venit aici. Au locuit separat. Ea spunea: nu deschide ușa. Dacă cineva bate la ușă, nu deschide ușa, pentru că vor veni rușii și te vor duce înapoi în Ucraina. Într-o zi bunica mea a deschis ușa pentru că asta era mai târziu și ea a uitat de acest avertisment și nu credea că mai e vreun pericol. Și au venit rușii și au luat-o pe mama și pe sora ei și le-au dus înapoi în Ucraina. Iar bunica mea a rămas singură aici. Mama ei a fost dusă într-un lagăr de muncă și a stat acolo 10 ani. 10 ani!
N.M.: În Siberia?
M.K.: Nu, n-a fost chiar așa de dur. Dar soțul ei era preot și ea a fost dusă acolo din cauza religiei. Deci bunica mea a fost singură mult timp, fără părinți, fără rude. Ceva s-a întâmplat în acea perioadă, pentru că ea ne-a povestit că a fost răpită într-o zi cu o mașină, poate că erau rușii, ea nu știa. Situația după al doilea război mondial era și mai rea decât pe timpul războiului, pentru că oamenii noștri erau furioși și au făcut lucruri rele, deci poate că au fost ai noștri. Nu știm. Nu au folosit violența. Nu ne-a spus ce s-a întâmplat. Dar au răpit-o într-o mașină și ea a sărit din mașină când mașina rula la viteză mare. A avut niște lovituri, dar a supraviețuit.
Ea a trecut prin multe și a supraviețuit. La vârsta de 38 de ani a înnebunit. Asta s-a întâmplat din cauza războiului. Auzea voci în capul ei care erau legate de război. Mult din ce povestea ea avea legătură cu războiul. Ea a fost în această stare timp de 40 de ani, nefericită, cu acele voci, cu o groază de probleme.
O vedeam pe bunica mea uneori. Uneori o trimiteam la spitalul de psihiatrie, dar nu permanent pentru că îi plăcea mult libertatea, iar atunci când ieșea, călătorea. În momentul prăbușirii Uniunii Sovietice, ea era în Piața Roșie din Moscova. Nu știu de ce, dar ea era acolo.
N.M.: Voia să viziteze Kremlinul?
M.K.: Da. A fost acolo în ziua aceea. Dar mai e o poveste despre ea. Fiul ei, tatăl meu… Înainte de a înnebuni, a avut o viață bună. Era o femeie foarte, foarte frumoasă și a fost actriță. Într-o zi, un om de știință român a venit la Odesa, a văzut-o pe scenă și s-a îndrăgostit de ea. A fost o poveste de dragoste frumoasă, o relație frumoasă. Din această relație s-a născut tatăl meu. Îți voi povesti multe detalii interesante care au legătură cu țara voastră.
N.M.: Ai o moștenire familială românească.
M.K.: Da. Tatăl tatălui meu era căsătorit și el…
N.M.: Nu și-a părăsit nevasta?
M.K.: Nu. Soția lui era bolnavă, el nu o iubea, erau probleme în familia lor. Numele lui era Gavriil, dar nu știu de ce, toată lumea îi spunea Vilya. Vilya era porecla lui. Atunci când bunica mea l-a născut pe tatăl meu, a trebuit să-i dea un nume. În Ucraina avem nu doar un nume, dar și un nume patronimic. Pe tatăl meu îl cheamă Viliy Vilievich, deci mama lui i-a dat drept nume porecla tatălui lui, iar numele partonimic provine tot din poreclă. Viliy Vilievich. Tatălui meu îi era tot timpul rușine de numele lui, pentru că e foarte neobișnuit și ciudat în Ucraina. Pe mine mă cheamă Mariia Vilievna.
N.M.: Ce s-a întâmplat cu tatăl român?
M.K.: A murit și i-a lăsat drept moștenire tatălui meu un apartament mare în București. Înainte de moartea sa, l-a invitat pe tatăl meu la București.
N.M.: Deci a știut că avea un fiu. – L-a recunoscut drept fiul său?
M.K.: Da. I-a lăsat apartamentul lui, dar tatăl meu nu l-a putut accepta pentru că noi trăiam în URSS pe atunci.
N.M.: Când s-a născut tatăl tău?
M.K.:În 1950. Deci ce să-ți mai spun? Am venit aici noi trei.
N.M.: Tu, Bogdan și tatăl tău.
M.K.: Da, și tatăl meu.
N.M.: El vorbește română?
M.K.: Nu. Doar câteva cuvinte. Am învățat câteva cuvinte vorbind cu rudele noastre, dar nu vorbeam prea des. Mama lor mai trăiește, acum are 86 de ani. Dar e foarte bolnavă. Poate merge, dar cu dificultate. Atunci când am venit aici, nu ne-a recunoscut. Și-a pierdut memoria. Dar i-am explicat că suntem rudele ei și în final s-a obișnuit cu ideea.
N.M.: Acum locuiți cu unchii tăi
M.K.: În primele zile de război, rudele noastre ne-au scris: „Veniți aici, vă oferim o locuință, vă vom ajuta financiar și cu tot ce aveți nevoie”. Dar este o locuință mică, iar atunci când am venit… Eu nu am mai locuit cu tatăl meu de mult timp.
N.M.: A fost greu pentru tine să locuiești cu tatăl tău din nou?
M.K.: A fost foarte greu. Vârste diferite, obiceiuri diferite. Tatăl meu a hotărât să se întoarcă în Ucraina. Unchiul meu s-a oferit să-i găsească alt apartament, dar dorința lui de a-și vedea orașul natal a fost mai mare. De aceea s-a întors acasă. Mulțumesc lui Dumnezeu, situația s-a normalizat acum. Și-a văzut orașul iubit, prietenii lui. El este foarte comunicativ. Deci nu prea stă pe acasă.
N.M.: Unde a lucrat? Acum este pensionar?
M.K.: Da. A lucrat în construcții.
N.M.: Și mama ta?
M.K.: Mama mea este profesoară de limba franceză. De aceea și eu am devenit profesoară de limba franceză. Ea a ales calea asta pentru mine. Și nu regret. Pentru că știu că sunt o profesoară bună. Elevii mei au rămas mult timp cu mine.
La universitate am studiat engleza ca limbă secundară, dar nu am folosit-o și în timp am uitat-o. La universitate am învățat engleză cu prietena mea, dar ei i-a plăcut mai mult engleza și acum este profesoară de engleză. Deci este o experiență interesantă. Pentru că suntem prietene, atunci când vrem să vorbim despre problemele noastre, vorbim în engleză. Este folositor pentru mine.
N.M.: Unde ai studiat?
M.K.: În Odesa. La Facultatea de Filologie. Nu sunt traducătoare, ci profesoară, filoloagă. Aici predau franceza în continuare.
N.M.: Da, ai menționat că ești șefă de departament.
M.K.: Da. Încerc să predau online. Prietena mea care lucrează în același departament cu mine, a rămas în Ucraina și ea lucrează de acolo. Ea a rămas acolo pentru că mulți bărbați din familia ei sunt militari și nu a vrut să-i părăsească. Ea lucrează cu normă întreagă. Atunci când a început războiul, ea s-a oprit din lucru timp de trei săptămâni. Apoi s-a obișnuit cu situația și a învățat să trăiască în condițiile date. Dacă stai acasă și aștepți următorul atac, înnebunești în câteva zile. Deci toți ne-am hotărât să ne trăim viața, să continuăm să lucrăm, să ne vizităm prietenii, încercăm să ținem sărbătorile, să continuăm să trăim. Dar într-o zi, un prieten al soțului meu – soțul meu, care a murit, lucra în domeniul ajutorului umanitar, la fel și prietenul lui – mi-a spus: „Masha, ar trebui să pleci de aici. Situația se va agrava, nu știu exact cum, poate vor fi mai multe atacuri. Au jurat că vor face și aici ce au făcut în Mariupol”. Gândul de a nu avea mâncare, apă, a fost îngrozitor. Și mi-era teamă pentru că-l aveam pe fiul meu. Bineînțeles, îl aveam și pe soțul meu. După ce am avut probleme la nașterea copilului, mi-e teamă pentru el, pentru viața lui.
N.M.: Cum a fost ziua de 24 februarie? Ce s-a întâmplat în acea zi? Ce-ți amintești?
M.K.: Cineva m-a sunat și mi-a spus…
N.M.: Era dimineață?
M.K.: Da, era șapte dimineața. Războiul a început la ora 5 dimineața, dar eu n-am auzit nimic. Cineva m-a sunat și mi-a spus: „A început războiul”. Eu nu am putut înțelege despre ce vorbește, pentru că nu auzeam nimic. Am ferestre bune și erau închise. Dar mulți prieteni au auzit atacurile rachetelor.
N.M.: Erau rachete? Bombe?
M.K.: Da. Au atacat unitățile militare, au bombardat aeroportul militar.
N.M.: Locuiai în Odesa?
M.K.: Da, în Odesa. După acea zi, situația s-a liniștit. Avem un sistem foarte bun de apărare antirachetă. Deoarece Odesa este pe malul mării, avem o vizibilitate foarte bună. Atunci când zboară o rachetă, pot reacționa rapid și o doboară, pentru a apăra coasta.
N.M.: Și exploziile?
M.K.: Da. De câte ori doboară o rachetă se aude un zgomot foarte puternic peste tot și nu știm ce s-a întâmplat o bună bucată de timp. După ce am plecat au mai fost probleme în Odesa. Înainte de Paște a fost un atac puternic cu rachete și o rachetă a lovit o clădire civilă și a omorât mulți oameni. Au fost atacuri și în regiunea Odesei. Multe clădiri au fost distruse în afara Odesei.
Soțul meu a încercat să facă ceva. a scris multe articole pe internet, făcând un apel către poporul rus să lupte împotriva acestui sistem. El nu putea merge în armată pentru că avea niște probleme. Dar a încercat să ajute pe cât a putut. Asta a fost la început. Atunci când am plecat, el nu-și putea imagina viața fără mine. I-am explicat că mă voi întoarce, că nu voi rămâne acolo.
N.M.: El n-a putut veni cu tine?
M.K.: E posibil să fi putut. Au fost câțiva oameni care au încercat. El nu avea vreo boală, pentru a i se permite să treacă granița. Dar am fi putut găsi o soluție. De exemplu, unii oameni au scăpat prin Crimeea. Dar e periculos și cu știam ce s-ar fi putut întâmpla.
N.M.: După câte săptămâni de la începerea războiului te-ai hotărât să pleci din Ucraina?
M.K.: Am luat hotărârea pe 20 martie. Mi-au trebuit două zile pentru a-mi face bagajele și…
N.M.: Ai venit aici în martie?
M.K.: Da. La început, nu voiam să plec, am crezut că războiul se va termina într-o lună. După o săptămână, prietenul soțului meu mi-a spus că înainte de orice sunt mamă și trebuie să-i salvez viața fiului meu. Am plâns mult. Nu voiam să plec. Pentru că-mi iubesc orașul, munca, apartamentul, prietenii. Toată viața mea am fost conectată cu alte țări, cu limbile străine. Aș fi putut să-mi găsesc un soț mai devreme, când eram tânără, când aveam vreo 20 de ani, un francez, poate. Dar nu am vrut.
Iar acum, nu știu ce va fi. Pentru că ei au promis că acesta nu va fi ultimul război. Chiar dacă victoria va fi de partea noastră, e posibil să mai avem atacuri din partea Rusiei. Îl am pe fiul meu care are 12 ani. Deci peste 6 ani va ajunge la vârsta când poate fi înrolat în armată și ar putea fi luat la război. Eu nu vreau asta. Poate că nu sunt o mare patrioată, dar îmi iubesc fiul și nu vreau să meargă la război. După victoria noastră, vreau să mă întorc în Ucraina. Poate că după aceea voi încerca să-i găsesc fiului meu o universitate în străinătate. Nu știu. Poate că eu voi rămâne în Ucraina și fiul meu va pleca să studieze în străinătate. Da. Multe mame fac asta pentru fii lor. Atunci când împlinesc 17 ani, îi trimit să studieze în străinătate. La început merg să-l ajute, apoi se întorc în țară.
N.M.: Tatăl tău are grijă de apartamentul tău acum?
M.K.: Da. El udă florile. Și are grijă de pisică. Am lăsat pisica la soțul meu, dar acum pisica locuiește în biroul meu. Nu cu tatăl meu, pentru că noi avem un birou mare și e mult spațiu acolo.
N.M.: Și colegii tăi, ce s-a întâmplat cu ei?
M.K.: Unii dintre colegii mei au plecat în străinătate, alții au rămas să lucreze. În ciuda atacurilor, ei continuă să lucreze. Vând cosmetice. Noi lucrăm cu farmacii, deci vindem Lierac, Phyto, Filorga, Bioderma, Nuxe. Avem 11 mărci de cosmetice.
N.M.: Vindeți aceste produse în Ucraina?
M.K.: Da, în Ucraina. Eu sunt șefa pentru regiunea Odesa. Avem 3 sau 4 regiuni unde distribuim acum, inclusiv Herson. E un oraș ucrainean care acum este sub ocupație rusească.
N.M.: Biroul este închis acum?
M.K.: E închis. Acolo nu avem un birou, ci doar colaborăm cu farmaciile. Nu știu ce se întâmplă cu ele acum.
N.M.: Și birourile?
M.K.: Celelalte birouri sunt în orașe mari din Ucraina. În Odesa. Biroul din Harkov a fost închis, adică nu închis de tot, ci l-au mutat la Dnepr. Au comasat două birouri într-unul. Iar în Kiev acum nu lucrează în fiecare zi, nu știu de ce. În Odesa se lucrează în fiecare zi. Și în Liov. În timpul războiului este cel mai bine să fii în acea regiune. Cinci milioane de ucraineni s-au mutat acolo. În caz de nevoie, pot trece granița imediat.
N.M.: Mariia, ce ai luat în bagaje?
M.K.: Eu credeam că vin aici pentru trei săptămâni. Ziua mea este pe 20 aprilie. Mă gândeam că voi fi înapoi în Odesa înainte de ziua mea. Primul lucru pe care i l-am spus unchiului meu a fost că vom rămâne aici doar trei săptămâni. Ei au spus că probabil vom sărbători revelionul împreună. Eu m-am simțit ofensată când a spus asta. Dar ei aveau informații pe care noi nu le aveam în Ucraina. Pentru a ne încuraja, ne-au spus că războiul se va termina repede, într-o lună. Acum nu mai fac previziuni. Și putem vedea că nu se va termina într-o lună. Dar sper ca în trei luni situația să se mai liniștească în Ucraina și linia de demarcație a frontului să se multe spre Crimeea și Donbas.
Am trăit 8 ani așa, fără a fi în pericol. Ceva se întâmpla acolo, dar nu știam ce. Până în ultima zi, nu am crezut că ar putea începe războiul în secolul 21. Chiar și în primele trei luni nu am putut crede. Iar acum ne-am obișnuit cu ideea și cumva ne-am obișnuit cu războiul. Ucrainenii tot timpul au nevoie de ceva, au nevoie de ajutor, au nevoie de multe lucruri, iar ceilalți oameni vor doar să-și trăiască viețile lor. Citesc multe știri. Iar oamenii nu mai vor să audă de război.
Deci e greu pentru noi și nu știu cum vom trăi după victorie, pentru că perioada grea va continua… Sper că voi putea să-mi păstrez jobul, mă rog lui Dumnezeu în fiecare zi, pentru că acum sunt singură cu fiul meu, trebuie să câștig mai mulți bani și nu e altcineva care să aibă grijă de noi. Îl am și pe tatăl meu, pe care trebuie să-l ajut. Se spune că va fi o perioadă foarte dificilă, de reconstrucție, cu prețuri mari. Nu știu ce va fi. Dar chiar și în această situație îmi dau seama că este mai bină să fii acasă la tine.
N.M.: Simți anxietate uneori? Te simți stresată?
M.K.: Bineînțeles. Din când în când. Dar apoi încerc să mă liniștesc. Când mă rog lui Dumnezeu, mă ajută foarte mult. Îi sun pe prietenii mei, ne susținem unii pe alții, pentru că unul este în Germania, unul în Polonia, unul în Franța, deci în toată lumea. Uneori organizăm convorbiri video la care participăm toți. E uimitor.
N.M.: Te simți mai aproape de ei în acest fel?
M.K.: Da. Mulțumită lui Jane, am găsit ceva de făcut în următoarele trei săptămâni. Mi-a oferit un job ca bucătăreasă într-un restaurant nou, deschis de Mihaela. Ea a deschis un magazin social pentru ucraineni. Iar acum a deschis și un restaurant. Bucătăria nu funcționează încă, doar barul. Ea ne-a propus să gătim mâncare ucraineană pentru cină trei vineri la rând, iar românii vor veni să guste. La prima cină, Mihaela ne-a spus: „Fetelor, a fost un succes”. Deci nu avea rost să mai facem și a doua oară. A treia fată care ne-a ajutat este o româncă care lucrează pentru Mihaela permanent. E interesant pentru că noi suntem din regiuni diferite. Bucătăreasa șefă este din Vinița, din centrul Ucrainei, eu sunt din sud, care are bucătărie și tradiții diferite. Pentru mine a fost dificil să înțeleg rețetele bucătăresei șefe deoarece în bucătăria din sud se gătește mai mult pește, mai multe fructe de mare, pentru că noi suntem conectați cu lumea întreagă prin portul maritim și suntem influențați de asta.
Centrul și estul Ucrainei și-au păstrat mai bine tradițiile ucrainene. Eu am învățat noi de mâncăruri de la chef și ea a învățat de la mine. Am gătit o mâncare foarte cunoscută – salată cu legume fierte, numită vinaigrette. Cum eu am fost întotdeauna în contact cu cultura franceză, i-am spus să facem un sos numit vinaigrette. Ea a spus: „Nu, vinaigrette e numele salatei”. Eu i-am spus: „În franceză vinaigre înseamnă oțet, deci e un sos care are la bază oțet”. Ea nu m-a crezut. Seara a căutat rețeta originală pe internet și mi-a spus: „Ai avut dreptate”. Deci în final salata a fost servită cu sos și toți românii de acolo au spus că a fost cea mai bună salată și cel mai bun fel de mâncare de pe masă. E făcută cu cartofi fierți, morcovi fierți, murături, ceapă proaspătă, sfeclă roșie fiartă, fasole din conservă și acest sos vinaigrette.
N.M.: Ce pui în acest sos?
M.K.: E făcut cu muștar, ulei, oțet și puțină miere, deci e foarte gustos. Poate vii și tu la o astfel de seară culinară, probabil vor mai fi. Am mai gătit niște clătite umplute cu brânză dulce sau sărată sau și cu alte umpluturi.
N.M.: Și apoi le pui la cuptor?
M.K.: Da, le punem la cuptor cu puțin unt deasupra. Le poți și prăji într-o tigaie. Pentru următoarea cină voi găti un fel de mâncare special din Odesa, salata de vinete.
N.M.: Cum o gătești?
M.K.: Trebuie să coci vinetele, apoi le tai mărunt. Adaugi roșii tăiate în prealabil în cuburi mici, puțin usturoi, niște ceapă. Știu că românii fac asta cu maioneză. Vreau să le arăt oamenilor cum îl gătim noi. Este cea mai cunoscută salată de vară în Odesa.
N.M.: Și aici.
M.K.: Și aici, da. Dar rudele mele o fac cu maioneză. Iar pentru mine e puțin cam grasă, pentru că vânăta are deja o consistență ca a grăsimii și dacă adaugi maioneză, devine și mai grasă. Știu rețeta de mult timp pentru că la un moment dat eu împreună cu prietenii mei am organizat seri culinare tematice. Alegeam o țară și găteam mâncăruri specifice acelei țări. Atunci când prietenii noștri vizitau o țară, organizam astfel de petreceri.
N.M.: Deci salata de vinete este un fel de mâncare specific Odesei.
M.K.: Mai avem un fel de mâncare numit farshmak. E un fel de pateu de hering. Dar este o mâncare tipic evreiască, care a fost adus la Odesa de evrei, face parte din moștenirea evreiască a orașului. Există o influență evreiască majoră în bucătăria Odesei. Mai avem un fel de mâncare, pe care și voi îl aveți, o pastă de fasole. Noi îl facem cu ceapă și boia. În odesa se găsește un pește mic numit tulka. Trebuie să-i cureți măruntaiele și capul, apoi adaugi făină, ouă, sare. Apoi, iei cu o lingură puțin din acest amestec și îl pui în tigaie. E foarte gustos. Nu se poate găti în alte regiuni pentru că nu găsești pești mici în cantități mari. E ceva special și foarte delicios. De exemplu, mai facem pește prăjit, cu sos de roșii deasupra.
N.M.: Prăjești peștele și apoi îl acoperi cu sos?
M.K.: Da. Prăjești peștele și apoi pui peste el sosul și-l lași peste noapte în în frigider.
N.M.: Și-l mănânci ziua următoare?
M.K.: Da. Bineînțeles, cel mai cunoscut fel de mâncare din Ucraina este borscht (borșul). E supa noastră specială. Dar nu o gătim la cină. O vom găti pentru festival. În septembrie va fi un festival mare, numit La Pas. Nu știu dacă vom găti amândouă sau doar Iryna, care este chef în bucătărie.
N.M.: Nu este specific pentru Odesa?
M.K.: E o mâncare obișnuită și cunoscută, dar nu este specialitatea regiunii noastre. Deci, în Odesa mâncărurile tipice sunt forshmak, biluțe de tulka și salată de vinete. Mai facem un fel de mâncare astfel: prăjim o felie de vânătă, punem niște usturoi și maioneză și o felie de roșie deasupra. O numim „limba mamei soacre”, pentru că pișcă, la fel ca limba unei soacre.
N.M.: Sună delicios. Ai învățat aceste rețete de la mama ta?
M.K.: Da, bineînțeles. Mama mea gătea mâncăruri tradiționale ucrainene. Eu provin din altă generație. E nevoie de mult timp pentru a găti mâncăruri ucrainene. Deci, în timp am schimbat rețetele pentru a fi mai ușor de gătit. Îmi place să gătesc și prietenilor mei le place să vină la cină, dar cum sunt foarte ocupată, de obicei gătesc mâncăruri care se prepară rapid.
În Ucraina noi gătim pirozhki, plăcințele cu diverse umpluturi. De asemenea, mai avem un fel de mâncare foarte cunoscut, dar cu influențe din Belarus. E făcut din cartofi. Se pregătește în același fel ca pirozhki, dar aluatul este făcut din cartofi. Se numește zrazy.
Mai avem, găluște, de multe feluri și cu diverse umpluturi. Iryna este maestra acestui fel de mâncare. Pentru cină, ea le-a făcut cu umplutură de cireșe. Iar după ce le fierbe, pune deasupra puțin unt și zahăr. Sunt delicioase. La cină au dispărut rapid. Erau mulți oaspeți din Moldova, care știau de acest fel de mâncare și voiau să-l deguste.
N.M.: Mama ta avea propria rețetă pentru găluște?
M.K.: Da. Dar aluatul pentru găluște este foarte ușor de făcut. Se pune făină, puțin ulei și apă. Poți adăuga un ou, dacă vrei. Și trebuie să simți consistența aluatului. Eu nu le fac pentru că îmi ia jumătate de zi. Și nu-mi plac pentru că nu-mi place aluatul. Nu-mi plac nici pirozhki. Pot să gătesc, o ajut pe Iryna la bucătărie, dar încerc să nu mănânc mâncăruri care conțin aluat. Îmi plac salatele, salata de vinete. Ultima dată când am făcut salată de dovlecei, toată lumea a spus că a fost delicioasă. Așa se gătește salata de dovlecei: razi dovleceii, tai ceapa și razi mulți morcovi. Apoi totul se frige mai mult timp, se adaugă sare, piper și puțin zahăr. Poți să o întinzi pe pâine sau să o mănânci ca salată.
Asta e mâncarea mea preferată. Îmi place foarte mult. Îmi plac legumele mai mult decât fructele. Eu pun multe legume în orice mâncare, în orice supă. Îmi place supa cu morcovi, cu țelină. Mătușa mea de aici gătește această supă și e foarte bună, foarte lejeră.
N.M.: Ne putem întoarce la borscht (borș)? Sunt diferențe între regiuni?
M.K.: Da, bineînțeles. De exemplu, o dată, la Kiev, am gustat borscht cu prune afumate. Datorită acestora, avea un gust foarte bun, neobișnuit.
N.M.: Deci poate fi o combinație de fructe și legume?
M.K.: Da, da. În mod tradițional se face cu carne, de obicei cu porc.
N.M.: Dar poți folosi orice fel de carne? Porc, pui, vită?
-M.K.: Da, orice fel de carne.
N.M.: Poți pune tulka, de exemplu?
M.K.: Da, în Dnepr, ei folosesc pește. Eu nu înțeleg acest fel de mâncare. Și ei îl mănâncă rece. Dnepr este în estul Ucrainei și cred că în vest se folosesc prune. Mai avem un fel de mâncare, o băutură, de fapt, numită uzvar. Este făcută din fructe uscate. Am încercat să o face și aici, dar nu am găsit fructe. Aici în magazine aveți doar fructe afumate, nu uscate.
N.M.: Așa e, noi nu folosim fructe uscate.
M.K.: Da. Poți folosi și fructe afumate și, de exemplu, o cantitate mică de pere și prune uscate, și vei avea un fel de mâncare deosebit. Și cu smântână. Această băutură pe care o numim uzvar, noi de obicei o pregătim de Crăciun, care este pe 7 ianuarie. Noi sărbătorim Crăciunul după Anul Nou. Și voi?
N.M.: Noi îl sărbătorim pe 25 decembrie.
M.K.: Anul trecut guvernul nostru a decretat că este sărbătoare pe 25 decembrie. Așa că am avut două Crăciunuri. De Crăciun de obicei facem mâncare tradițională ucraineană. Deci găluște, pirozhki, ce altceva? Mai e o mâncare tradițională din vechime numită kutia. Kutia este un fel de terci. Se face cu grâu fiert, nuci fărâmițate, mac și stafide.
N.M.: E un desert? E dulce?
M.K.: Da, e dulce. Și îl mâncăm la început. Este mâncarea cu care ne începem cina de Crăciun. Nu o face toată lumea pentru că gătitul ei durează mult. Eu gătesc kutia pentru că mama mea gătea kutia și astfel păstrăm o tradiție de familie. Ea m-a învățat să apreciez tradițiile de familie, deci încerc să fac asta și eu.
N.M.: Tu măsori cantitățile atunci când gătești sau le știi din experiență?
M.K.: Foarte rar măsor cantitățile. De obicei măsor „din ochi”, așa se spune la noi. Mai gătesc un desert delicios, un fel de tartă cu brânză, dar folosesc brânza noastră albă, tvorog.
N.M.: Brânză dulce, de vacă?
M.K.: Da. E dulce, poți adăuga stafide, o felie de portocală, citrice, apoi o coci. E delicioasă. O fac și de Paște, pentru că este un fel de mâncare tradițional de Paște. Dar o gătesc și în restul anului. Soțului meu îi place foarte mult și vreau să-i fac o bucurie, așa că o gătesc deseori.
N.M.: Ce drăguț!
M.K.: Deci… nu știu. Ți-am spus deja multe lucruri. Poate mai ai întrebări?
N.M.: Dacă vrei să adaugi ceva despre elevii tăi, de exemplu.
M.K.: Toți locuiesc în Franța acum, deci trebuie să învețe limba.
N.M.: Deci elevii tăi sunt ucraineni care acum locuiesc în Franța…
M.K.: Da. În general sunt părinți tineri, ai căror copii trebuie să meargă la școli franceze. În România avem libertate, putem să alegem. De exemplu, fiul meu își va continua educația online la școala din Ucraina. E mai bine pentru el.
N.M.: În Franța trebuie să fie înscriși într-o școală publică?
M.K.: Da. Dacă vor să primească bani de la guvern, trebuie să învețe franceza și să meargă la o școală franceză. În Germania, regulile sunt și mai stricte. Dar, după cum spuneam, fiecare a ales ce este mai bine pentru sine. România nu este o țară așa bogată, dar…
N.M.: Poate că atunci când au luat hotărârea să meargă acolo, au gândit la fel ca tine, că vor sta acolo doar câteva luni.
M.K.: Da, bineînțeles. Poate că au ales ceva mai interesant. Decizia mea a fost influențată de faptul că am venit să-mi vizitez rudele pe care nu le văzusem de mult timp. Și știam că mătușa mea care locuiește aici este foarte bătrână și voiam să o văd. Ea are 86 de ani acum și nu știm cât mai trăiește.
N.M.: Ai un plan pentru următoarele săptămâni sau luni? Ai planuri de viitor?
M.K.: Vreau să găsesc ceva care să mă țină ocupată, pentru că nu lucrez online cu normă întreagă. Cursurile mele nu-mi ocupă mult timp. După un timp elevii mei își vor găsi de lucru și vor trata cursurile noastre cu tot mai puțină seriozitate. Și Bogdan va fi mai ocupat cu școala. Și trebuie să procesez pierderea soțului meu. Azi mă simt puțin mai bine, dar ieri eram foarte, foarte… M-am gândit: oare ce vei crede despre mine când vei vedea că am ochii așa umflați? Și vreau să mă mențin ocupată pentru că atunci când mi-a murit mama, jobul meu m-a salvat.
N.M.: Deci acesta e modul tău de a face față problemelor.
M.K.: Da. Acest proiect de gătit durează trei săptămâni. Se va termina în curând. M-aș bucura să-l pot continua din când în când. Nu știu, vom vedea.
N.M.: Te-ai gândit să faci o schimbare de carieră? Sau vrei să-ți găsești un job în industria cosmetică?
M.K.: Da, poate. Dar trebuie să vorbesc engleză mai bine. Acum încerc să învăț, să practic engleza. Mulțumită românilor care vorbesc engleza chiar și în bucătărie, am ocazia să practic. Patroana restaurantului, Mihaela, vorbește foarte bine engleza și mă ajută. Și celălalt patron al restaurantului, Sergio, vorbește engleza foarte bine. Ei nu sunt cu noi toată ziua. Mai vin din când în când.
N.M.: Poți să te uiți și la televizor, de exemplu. La noi filmele nu sunt dublate. Poți asculta limba originală.
M.K.: Da, da. Dar știi, de când am venit aici, nu m-am mai uitat la televizor. Și nici nu mai vreau.
N.M.: De ce?
M.K.: Doar citesc știrile despre Ucraina pe telefon. Nu pot să mă uit. De exemplu, tatăl meu obișnuia să se uite la televizor zilnic, inclusiv în română. Dar pentru mine, în momentul de față, nu este interesant. Toate gândurile mele se îndreaptă spre viitor. Bineînțeles, vreau să mă întorc în Ucraina pentru că întreaga mea viață este acolo. Dar când mă gândesc la fiul meu, îmi dau seama că trebuie să găsesc ceva de făcut aici. Dar nu știu cum. Vom vedea. Atunci când nu știi ce să faci, pur și simplu trăiești momentul. Și aștepți un semn, ca Dumnezeu să-ți clarifice situația. Deci este mai presus de puterile mele.
N.M.: Ai avut întotdeauna această legătură cu Dumnezeu?
M.K.: Nu așa de mult ca acum. Dar cred că toată lumea se roagă acum lui Dumnezeu pentru un final pozitiv la această situație. Și cerându-I iertare că nu s-au rugat atâta timp. Fiul meu știe că Dumnezeu este bun, noi mergeam la biserică din când în când, de sărbătorile religioase, de exemplu. Sunt multe sărbători religioase și atunci mergeam la biserică, se sfințeau flori cu apă sfințită și le aduceam acasă.
De exemplu, soțul meu a murit în ziua unei sărbători religioase, mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că se știe că este bine ca o persoană să moară într-o astfel de zi de sărbătoare. Iar tradiția este să sfințești flori, flori uscate și unele flori de vară. Apoi le lași timp de un an.
N.M.: În biserică sau acasă?
M.K.: Acasă. Îți apără casa. După un an, le duci la cimitir și le lași acolo.
N.M.: Îți mulțumesc mult că mi-ai împărtășit povestea ta.
M.K.: Eu îți mulțumesc! Mă simt ca și cum aș fi fost la un psiholog. A fost foarte important pentru mine, aveam nevoie de conversația asta.
N.M.: Amândouă am învățat ceva. Te admir foarte mult că ești așa de puternică.
M.K.: Da. Și s-a mai întâmplat ceva. I-am scris o scrisoare soțului meu. Pentru că acum două zile, la ora 10 a fost înmormântarea lui și erau multe lucruri pe care aș fi vrut să i le spun și nu am apucat. Că îl iubesc foarte mult. Eram împreună de șase ani. Prietenul meu m-a sfătuit să-i scriu. Iar atunci când am mers la înmormântare, au pus scrisoarea mea acolo. Ceva s-a întâmplat după aceea. Nu am mai plâns. Poate că m-a ajutat. Nu știu, poate că s-a schimbat ceva. Dar acum mă simt calmă fără să iau medicamente.
N.M.: Mariia, tu crezi că există viață după moarte?
M.K.: Da, cred. Acum mă rog lui Dumnezeu pentru el, pentru că știu că dacă lucrurile s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat, asta înseamnă că el nu a vrut să trăiască. Poate că ceva n-a fost ok în capul lui. Și mă rog lui Dumnezeu să… să…
N.M.: Să aibă grijă de sufletul lui?
M.K.: Da. Și să-l primească în rai. Cel mai important lucru pentru mine acum este sufletul lui. Vom vedea.
N.M.: Și voi aveți această tradiție de a merge la biserică la 40 de zile după înmormântare?
M.K.: Da. Timp de 40 de zile mă rog la Dumnezeu. Am învățat pe de rost rugăciunea. Și, bineînțeles, în a noua zi și în a patruzecea zi mergem la biserică, se face o slujbă, aducem niște fructe uscate pentru el și le vom lăsa la biserică. Slujba nu este doar pentru o persoană, ci pentru toți membrii familiei care au murit. Da. Este foarte important și folositor pentru familie, pentru toate generațiile din familie. E foarte important. Am vrut și în același timp nu am vrut să fiu acolo, în ziua înmormântării lui. Pentru mine el nu a murit, ci pur și simplu a dispărut. E mai ușor pentru mine să gândesc așa.
N.M.: Să nu fi văzut nimic.
M.K.: Da. Am fotografia lui și pentru moment îmi este suficient.
N.M.: Atunci când ai venit aici ai luat ceva din lucrurile lui, ceva special?
M.K.: Bineînțeles. I-am spus mătușii lui că vreau să am tricoul lui care n-a fost spălat, care încă poartă mirosul lui. Ea a început să-mi spună despre obiecte de valoare, dar eu am spus nu, vreau să am ceva ce i-a plăcut lui foarte mult. Toată lumea îmi spune: „Ești puternică, ești foarte puternică, vei supraviețui”. Sincer, urăsc discursul ăsta, să fiu puternică. Toată viața mea… nu vreau să fiu puternică, dar viața mă obligă. Am știut cum să supraviețuiesc după moartea mamei mele dragi, iar soțul meu a fost ca o a doua mamă pentru mine. El m-a iubit așa de mult și…
N.M.: El avea grijă de tine, te proteja?
M.K.: Da, foarte mult, toată ziua. Atunci când eram bolnavă, se îmbolnăvea și el, pentru era foarte empatic. Îmi aducea multe cadouri, se purta foarte frumos cu mine. De aceea mă simt ca și cum mi-aș fi pierdut mama a doua oară, pentru că el mă iubea ca o mamă. Nu știu cum era posibil, dar atunci când eram cu el, mă simțeam ca un copil. Poate pentru că el credea că mi s-ar putea întâmpla ceva, și atunci avea grijă de mine. Dar am un copil și trebuie să-mi continui viața.
N.M.: Nu ai altă opțiune.
M.K.: Da.
N.M.: Încă o dată, îți mulțumesc foarte mult!
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu