Participanți: Iryna Horycheva (I.H.), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
Nicoleta Mușat: Poți începe povestea ta de la început, de la mijloc sau din prezent, cum dorești tu.
Iryna Horycheva: Voi începe povestea cu locul unde m-am născut, Odesa, în sudul Ucrainei, pe coasta Mării Negre. E un loc foarte frumos, îți recomand să-l vizitezi într-o zi. Să îți spun câteva momente importante din viața mea. Am absolvit Facultatea de Filologie, deci pot lucra ca profesoară de limba și literatura ucraineană, precum și ca profesoară de engleză.
N.M.: Aceasta a fost specializarea ta?
I.H.: Da, specializarea mea a fost limba și literatura ucraineană și engleză. Am lucrat în diverse locur- într-o școală publică, într-o școală privată de limbi străine. Mi-am încercat norocul și ca director de vânzări pentru manuale de engleză de la edituri britanice, pentru că acestea sunt de o calitate superioară față de manualele ucrainene de limba engleză. Sunt mai autentice, de aceea sunt foarte răspândite în Ucraina. Apoi am început propria mea afacere, o școală de limbi străine. Deci înainte de război, lucram ca profesoară de engleză în propria mea școală. Și cum aveam niște spațiu și timp liber, am început să facem și cursuri de artă pentru studenți.
La început, nimeni nu a crezut că este posibil. Din păcate, nici noi. Nu am crezut că va fi ceva serios. Zvonuri despre război au tot circulat, se spunea că sunt multe trupe comasate la graniță. Credeam că acestea sunt doar jocuri politice, că era doar un spectacol menit să influențeze situația politică. Deci eram sigură că nimic nu se poate întâmpla. Dar unii oameni erau pregătiți. Atunci când își făceau bagajele, am crezut că sunt nebuni. Cum puteau să creadă că așa ceva se poate întâmpla în vremurile moderne, în secolul 21? Dar apoi a început războiul și după șase zile am hotărât să plec, pentru că am o fiică de șase ani. Îmi era foarte frică pentru că nu știam unde voi locui și ce voi face. A trebuit să las în urmă totul: soțul meu, părinții mei, serviciul.
A fost o decizie grea, dar îmi era teamă pentru fiica mea. Nu voiam ca ea să fie traumatizată din cauza exploziilor. Nu erau dese, dar le puteam auzi uneori. Atunci când a început totul, mi-era teamă să dorm în propriul dormitor. În fiecare seară ne luam salteaua și o puneam pe hol pentru că ne era teamă să dormim lângă fereastră. Și timp de șase nopți am dormit pe hol.
Deci mi-am dat seama că era imposibil să trăim în aceste condiții și că situația va dura un timp îndelungat. Eram sigură că nu se va termina într-o lună-două, ci în jumătate de an sau mai mult. Iar acum a trecut un an și jumătate și situația nu s-a schimbat, din păcate. Continuă, încă. Soțul meu m-a influențat mult. Și el s-a temut pentru siguranța noastră și a insistat să părăsim țara. Așa că am luat o parte din economiile noastre și am plecat spre granița cu Moldova, pentru că era cel mai aproape.
Ar fi fost greu să plec în această călătorie singură, așa că am vorbit cu o prietenă care voia și ea să plece. Și ea are o fiică, deci am decis să plecăm împreună. Unul din prietenii noștri ne-a condus cu mașina până la granița cu Moldova și am trecut-o împreună cu copiii noștri. Erau mulți voluntari acolo în primele zile ale războiului. Am fost sfătuiți să rămânem acolo o noapte și să ne odihnim. Inițial plănuiam să mergem în Polonia pentru că ne-am gândit că au o limbă slavă, asemănătoare cu a noastră. Deci am petrecut o noapte la Chișinău.
N.M.: Ați stat într-un centru pentru refugiați sau în altă parte?
I.H.: O femeie s-a oferit să ne cazeze în apartamentul ei, deci am stat la ea.
N.M.: În ce limbă ați vorbit una cu alta?
I.H.: Toți moldovenii vorbesc limba rusă.
N.M.: Tu vorbești limba rusă?
I.H.: Da. În sudul Ucrainei oamenii vorbesc mai mult rusa decât ucraineana datorită istoriei regiunii. A făcut parte din Imperiul Rus înainte de a deveni o parte a Ucrainei, de aceea mulți oameni vorbesc încă limba rusă. Este unul din motivele invocate pentru începerea războiului: să „elibereze” populația vorbitoare de rusă. Dar acum am înțeles. Deși limba vorbită nu este un motiv serios pentru a începe un război, acum eu încerc să vorbesc mai mult limba ucraineană, ca să arăt că suntem ucraineni, nu ruși. Prima mea limbă vorbită a fost rusa pentru că o vorbeau părinții mei. Dar acum încerc să vorbesc ucraineana cu soțul meu și cu prietenii.
N.M.: În ce situații vorbeați limba rusă înainte de război?
I.H.: În majoritatea situațiilor de zi cu zi, cu familia mea, la școală, deoarece am lucrat într-o școală privată. În școlile publice limba de predare este ucraineana. Când îmi vizitam prietenii și rudele din centrul Ucrainei, vorbeam ucraineană. E ok pentru mine, dar probabil că ar fi mai comod să vorbesc limba rusă. Am fost crescuți ca bilingvi.
N.M.: Crezi că limba are legătură cu identitatea?
I.H.: Da. Acum înțeleg că trebuie să vorbim ucraineana tot mai mult, pentru a arăta Rusiei că nu suntem ruși. A fost unul din motivele pentru care au început războiul și nu vreau să mai aibă motive pe viitor. Și vreau să înțeleagă că noi suntem ucraineni și că trebuie să ne respecte granițele, limba, cultura și poporul.
N.M.: Deci ați mers la Chișinău?
I.H.: Da.
N.M.: Erai acolo împreună cu prietena ta?
I.H.: Da, cu prietena mea și fiicele noastre.
N.M.: Și această doamnă v-a oferit cazare în apartamentul ei pentru o noapte.
I.H.: Da, pentru o noapte. Apoi următoarea zi am luat trenul. Unul dintre voluntarii de acolo ne-a pus în legătură cu voluntarii din România. Am luat un tren până la Iași, unde am fost întâmpinați de voluntari români și am petrecut o noapte acolo la o familie foarte amabilă. Ei locuiau într-o casă la sat. Atunci am observat că limba vorbită este foarte diferită, nu se aseamănă cu engleza sau cu alte limbi. A fost complicat, pentru că oamenii la care am stat nu vorbeau engleză, dar a fost și interesant în același timp.
N.M.: Cum ați reușit să comunicați?
I.H.: Prin Google Translate. A fost de mare ajutor. Această familie ne-a sfătuit să mergem la Timișoara pentru că de acolo era mai ușor să mergem în Polonia. Nu știam nimic despre România. Știam doar că București este capitala, că în România este castelul lui Dracula și că Ceaușescu a fost omorât. Asta era tot ce știam și poate că nu era bine, pentru că suntem vecini și totuși știm foarte puține unii despre alții. Nu mai fusesem niciodată în România. Am vizitat alte țări din Europa, dar nu și România.
Deci am venit la Timișoara. Cred că a fost pe 3 martie. Ni s-a oferit un apartament pentru câteva zile. Voluntarii ne-au spus că va fi un autobuz gratuit spre Polonia, dar trebuia să așteptăm câteva zile. În acest timp, citeam știri despre situația din țara mea și despre situația refugiaților. Erau multe știri care spuneau că Polonia este supraaglomerată de ucraineni și că era greu să găsești un apartament. Mi-era teamă că nu era o idee așa de bună să mergem acolo, așa că am vorbit cu David, un voluntar din Timișoara.
L-am sunat pe David și i-am cerut sfatul. I-am spus: uite, am citit la știri că situația în Polonia nu e prea bună. Iar el mi-a spus: de ce vrei să mergi în Polonia? V-am oferit un apartament gratuit. Vă putem face rost de un job aici. Deci totul va fi ok. Rămâi aici. E un oraș bun. Așa că am vorbit cu prietena mea și am hotărât să rămânem aici.
N.M.: Ai vorbit cu soțul tău despre asta?
I.H.: Da, da. Și el ne-a sfătuit să rămânem aici. El s-a gândit să e bine dacă oamenii de aici ne pot ajuta cu cazarea pentru că așa putem economisi niște bani. Nu știam cât va dura toată situația asta, deci era mai bine să rămânem aici și am început să-mi caut de lucru. În acel moment nu făceam cursuri online cu elevii mei din Ucraina pentru că stăteau cu părinții lor și toți erau într-o stare de șoc. Nu era un moment potrivit ca să-i întreb dacă vor să continue cursurile online, așa că m-am hotărât să-mi caut de lucru aici. Am fost la un interviu la o școală de limbi străine, dar atunci când m-au întrebat dacă voi mai fi aici când se va fi terminat războiul sau dacă știam cât timp voi rămâne aici, nu am putut să mint. Am spus că aș pleca acasă dacă aș avea ocazia. Apoi am aflat desprea centrul de refugiați de pe strada Dragalina, condus de LOGS și Direcția de asistență socială. Ei ne-au ajutat cu mâncare, cu produse de igienă, cu vouchere și a fost îndeajuns pentru a putea trăi. După o lună, am hotărât să vorbesc cu părinții elevilor mei și majoritatea au fost de acord să continue cursurile online, așa că am început să lucrez de acasă.
N.M.: Ei se conectează la internet de unde sunt?
I.H.: Unii dintre elevii mei sunt în Italia, alții în Polonia, unii chiar și în Egipt. Unii dintre ei au rămas în Ucraina și s-au mutat la sat pentru că sunt mai în siguranță acolo. De obicei rachetele lovesc orașele. Deci am ținut cursuri online până la finalul lui iunie, iar acum elevii sunt în vacanță. Apoi mi s-a oferit să lucrez cu ucrainenii aici, la FITT. Am acceptat oferta pentru că din cauza cursurilor online aveam dureri de spate, pentru că stăteam așezată mult timp, în aceeași poziție. Nu știu ce voi face din septembrie, poate că voi continua să țin cursuri online, sau poate că voi ruga pe cineva să mă ajute. Nu m-am hotărât încă.
N.M.: Câte ore pe zi predai online?
I.H.: Am 3-4 cursuri, deci 3-4 ore. Nu e mult, dar de ajuns ca să-mi facă probleme spatele.
N.M.: La FITT lucrezi doar cu copiii ucraineni sau și cu adulții?
I.H.: Lucrez cu copii, adolescenți și adulți.
N.M.: Le predai engleza?
I.H.: Da. Uneori mai fac traduceri din engleză în ucraineană. Avem un departament care organizează diverse evenimente pentru ucraineni, cum ar fi festivaluri, seri de film, cursuri de olărit, cursuri de artă, întâlniri cu psihologi și altele. Ieri, de exemplu, s-a organizat o vizită la muzeul de artă.
N.M.: Era pentru copii sau pentru oameni de toate vârstele?
I.H.: Pentru oricine era interesat. Dar bineînțeles, nu pentru copii de cinci ani, pentru că e mai complicat pentru ei. Atât români cât și ucraineni lucrează în acest departament, iar românii au nevoie de ajutor uneori la traducerea anunțurilor în ucraineană pentru grupurile noastre. Ieri am fost invitată ca interpretă într-o excursie, deoarece ghidul vorbea doar engleză și nu toată lumea îl putea înțelege. Deci a fost o experiență interesantă pentru mine, deoarece nu am mai făcut așa ceva până acum.
N.M.: Traducerile sunt diferite de activitatea de predare.
I.H.: Da. E destul de greu să traduci texte legate de artă, deci nu am știut cum să mă pregătesc pentru această excursie. I-am întrebat dacă au un material scris pentru mine, dar nu aveau, așa că m-am uitat pe site-ul muzeului și am tradus eu informațiile de acolo. Am citit despre istoria muzeului, fapt care mi-a fost de folos.
N.M.: Și educativ.
I.H.: Da, și educativ. A fost o experiență bună
N.M.: Câți oameni au fost în excursie?
I.H.: În jur de 15 oameni, nu era un grup mare. Muzeul este foarte frumos.
N.M.: Este una dintre cele mai vechi clădiri din Timișoara.
I.H.: Am fost impresionată de picturi. Stiluri diferite. Baroc, impresioniști. Ghidul ne-a explicat diferențele în cuvinte simple și a fost ușor de memorat. Încă țin minte aproape toate informațiile. Îmi place că am oportunitatea de a lucra aici pentru că îmi ține mintea ocupată.
N.M.: Câți copii ai în clase aici? Cum funcționează?
I.H.: În medie am zece oameni într-un grup, dar uneori unii dintre ei lipesc. Grupul de nivel intermediar este…
N.M.: Deci lucrezi pe nivele diferite (de cunoaștere a limbii)?
I.H.: Da, am împărțit adulții în grupuri: elementar, pre-intermediar și intermediar. Oamenii sunt foarte diferiți și nu prea e interesant pentru ei să înceapă de la zero dacă deja știu câteva cuvinte.
N.M.: Le predai și alfabetul latin. Ei scriu folosind alfabetul latin?
I.H.: Da, trebuie să o facă. Avem material audio, ne uităm la video-uri scurte. Facem de toate.
N.M.: Ce alte materiale de predare ai? Ce folosești? Ce cărți?
I.H.: Din fericire, mi-am adus laptopul cu mine și am pe el multe materiale pentru copii și adulți: diferite cărți, cartonașe cu imagini pentru copii. Am o imprimantă color aici și o pot folosi pentru a imprima cartonașele pentru copii. Deci îmi sunt de mare ajutor aceste materiale pe care le am. Nu trebuie să cumpăr ceva nou, doar mai imprim din ceea ce am deja. Totodată, plănuim să deschidem o școală ucraineană aici. Deja avem învățători pentru școala primară, pentru că nu e foarte complicat. E nevoie doar de un învățător pe clasă. Dar e mai complicat pentru școala gimnazială pentru că e nevoie de mai mulți profesori pentru materii diferite. Copiii noștri merg la școli românești, e permis, dar ei vor pierde un an, pentru că în primul an pot doar să asiste la ore, învață limba. A fost o propunere din partea primăriei.
N.M.: Da, și din partea ministerului.
I.H.: Dar doar o școală a spus… Aveți o școală sârbească aici?
N.M.: Da.
I.H.: Limba sârbă e destul de asemănătoare cu rusa și ucraineana. Ei au spus că acceptă copiii noștri la școală astfel încât să nu piardă un an, dar poate că este nevoie să ia ore suplimentare de limba sârbă. Am o prietenă care locuiește în apropiere de această școală și ea a hotărât că e mai bine să meargă acolo copiii ei. Alți elevi de liceu au hotărât să continue educația online, pentru că deja cunosc profesorii și colegii.
N.M.: Deci din septembrie ei vor studia online cu cei din…
I.H.: Din Ucraina. Majoritatea școlilor ucrainene și-au mutat cursurile online deoarece este foarte periculos să mergi în școli, pentru că nu au subsoluri sau adăposturi. Citeam despre orașul meu ieri. Are o populație mai mare de un milion de oameni și sunt 95 de școli, dintre care doar 13 vor funcționa offline. 95% din părinți au votat ca copiii lor să continue educația online. Le e frică și îi înțeleg.
N.M.: Deci veți avea o școală primară aici?
I.H.: Da, vom avea o școală primară aici. Asta e 100% sigur. Deja avem mulți aplicanți.
N.M.: Câți?
I.H.: Vom avea aproximativ 15 elevi în fiecare clasă.
N.M.: Și câte clase?
I.H.: Pentru școala primară com avea 4 clase. Pentru școala gimnazială va fi un format diferit. Părinților le place ideea. Vom avea în paralel cursuri online și offline. Profesorii pe care i-am găsit aici în Timișoara vor preda offline. De exemplu, eu voi preda engleză și am găsit un profesor de română. Ei trebuie să învețe româna pentru că nu știu cât timp vom rămâne aici. Alte materii le vor face online, dar vor fi împreună în clasă și vor avea un tutore. Au nevoie de cineva care să păstreze disciplina pentru că adolescenții sunt mai dificili. Ei se pot juca jocuri pe calculator, de exemplu. Dar așa vor fi supravegheați de un tutore. În acest timp, părinții pot merge la lucru sau pot face alte activități. Le place ideea asta pentru că se simt în siguranță dacă copiii lor vor fi supravegheați de cineva. Vor avea și niște gustări, pot socializa și își pot face prieteni. Vor face și sport și cursuri de artă. Deci încercăm să facem asta atât pentru copii, cât și pentru părinți.
N.M.: Cursurile se vor ține aici? (la FITT)
I.H.: Da. Și vom cumpăra mai multe laptopuri. Am găsit deja niște sponsori și niște materiale, dar avem nevoie de finanțare pentru salarii. Viitoarea noastră directoare, Iryna Yetskalo se va ocupa de asta. Cred că ai intervievat-o ieri.
N.M.: Da. Iryna, tu ce i-ai spus fiicei tale despre situația actuală? Cum i-ai explicat ce se întâmplă?
I.H.: I-am explicat că e un război, că nu e sigur să locuiești acum în Ucraina, în orașul nostru. Și că a fost mai bine să plecăm și să venim aici, la Timișoara, pentru un timp. Dar îi spun că totul va fi bine. Că ne vom întoarce acasă. Că va locui din nou în apartamentul nostru, cu mama și tata, și așa mai departe. Oh… atunci când vorbesc despre asta… îmi vine să plâng. (plânge) Voiam să spun ceva și am uitat.
N.M.: Da, nu e ușor să explici situația asta unui copil.
I.H.: Ea a văzut situația cu proprii ochi. A putut auzi exploziile. I-a fost teamă pentru că este un copil de șase ani. Acum are șapte ani. Bineînțeles că înțelege multe.
N.M.: Elevii de la cursurile tale te întreabă ce se întâmplă sau vă feriți să vorbiți de acest subiect?
I.H.: De obicei nu vorbim despre asta cu copiii. Dar uneori poate că mai menționăm lucruri despre război, atunci când se întâmplă ceva în momentul respectiv. Pot vedea că că copiii au acceptat deja situația. Majoritatea dintre ei au locuiesc aici de patru-cinci luni și deja se simt acasă pentru că au venit cu mamele lor și cu bunicii lor. Deci din punctul meu de vedere, este mai ușor pentru copii să se adapteze. Pentru că ei sunt mai optimiști. Pentru că sunt copii. Pentru că ei se pot bucura de viață în orice situație.
N.M.: Ce ai luat cu tine în bagaje? Cum ai făcut selecția? Ce ai ales să iei cu tine?
I.H.: După cum spuneam, plănuiam să merg în Polonia și știam că Polonia este în Nordul Europei. Mă așteptam să fie frig, așa că am luat multe haine groase. Apoi, la începutul lui aprilie aici deja era așa de cald, 20-25 de grade. Mi-am spus: O, Doamne!
N.M.: Acum sunt și 30, chiar și 40 de grade, după cum vezi.
I.H.: Da, este foarte cald pentru noi aici, îndeosebi pentru oamenii din regiunea Kievului. Temperaturile astea sunt groaznice pentru ei. Pentru noi este mai ușor pentru că venim din sudul Ucrainei. Vara sunt maxim 35-37 de grade, deci suntem obișnuiți cu căldurile. Mi-am luat multe haine de care nu am avut nevoie. Ce altceva? Am luat un e-reader pentru că voiam să citesc.
N.M.: Un Kindle? Ce cărți ai pe el?
I.H.: De exemplu, am avut o carte despre copiii francezi. De ce copiii francezi sunt așa de cuminți? Am descoperit că au o bună cultură a educației. Sunt multe recomandări bune acolo. Pentru mine a fost o lectură interesantă și utilă. Îmi place să citesc înainte de a mă culca, m-am gândit că asta mă va ajuta să mă relaxez. Și mi-am luat un aparat de masaj pentru față, pentru că îmi plac toate lucrurile care au legătură cu cosmetica. M-am gândit că va fi și relaxant pentru că știam că voi avea parte de mult stres. Am luat cu mine multe medicamente pentru că aici nu este posibil să cumperi antibiotice…
N.M.: … fără rețetă.
I.H.: Da. Am crezut că va fi mai complicat, dar acum pot vedea că nu e așa de rău. Spitalele de aici sunt de mare ajutor. Am fost la urgențe de câteva ori și totul a fost gratuit pentru noi. Mi-era teamă că va fi scump. Nu știam la ce să mă aștept, dar nu au fost probleme.
N.M.: Cred că e mai mult sau mai puțin la fel ca în Ucraina.
I.H.: Prețurile la medicamente sunt la fel, da, dar totuși am luat medicamente cu mine. Iar când am ajuns aici la Timișoara și am despachetat toate hainele, am găsit o vedere de la soțul meu. (plânge) El a vrut să-mi facă o surpriză… Iartă-mă, mi-e greu…
N.M.: Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta.
I.H.: Voiam să-ți spun că ne-am hotărât să ne întâlnim la graniță, pentru că situația este foarte bună la graniță. Nu sunt raiduri aeriene, totul e ok. Deci la sfârșitul lui mai, eu și fiica mea am mers în Ucraina, nu în orașul nostru, ci chiar lângă granița cu România. Ne-am întâlnit cu soțul meu acolo și am fost împreună timp de o săptămână. Am rugat-o pe mama mea să vină cu mine în România pentru că am găsit un apartament mai mare pentru noi și eu voiam să lucrez, deci aveam nevoie de ajutor cu Alisa, fiica mea, care are doar șapte ani. Ea fost de acord.
N.M.: E aici acum?
I.H.: Da, e aici, locuim împreună.
N.M.: Câți ani are mama ta?
I.H.: 58.
N.M.: E tânără.
I.H.: Da, e destul de tânără. M-a avut pe mine la 22 de ani și eu am 36 de ani acum. Sunt o fiică bună, îmi aduc aminte de vârsta mamei mele. Plănuim să ne întâlnim cu soțul meu din nou la finalul acestei luni. Am găsit un autobuz până la Sighet, deci vom merge acolo. E chiar lângă granița cu Ucraina, iar el va veni la Solotvino. Vom petrece o săptămână acolo. Bineînțeles că vrem să ne vedem din când în când pentru că e foarte grea situația. Nu sunt doar două-trei luni, a trecut deja jumătate de an. Și cred că va fi… cred că va mai dura cel puțin până la finalul acestui an și nu știm la ce să ne așteptăm în anul următor.
N.M.: Soțul tău e în Odesa acum?
I.H.: Da.
N.M.: Și tatăl tău?
I.H.: Și tatăl meu e acolo.
N.M.: Ai frați sau surori?
I.H.: Din păcate, nu. Sunt singură la părinți pentru că mama mea a avut niște probleme de sănătate și nu a mai putut avea copii. Dar situația din Odesa s-a îmbunătățit acum. Au de lucru și totul e ok. Da, majoritatea oamenilor merg la lucru și încearcă să-și trăiască viața de zi cu zi la fel ca înainte de război. Dar sunt oameni care sunt evacuați din regiuni unde încă sunt lupte. Mai ales în estul Ucrainei.
N.M.: Care este la granița cu Rusia.
I.H.: Da, aproape de Rusia și Crimeea.
N.M.: Cât de departe este Odesa de Crimeea?
I.H.: La aproximativ 500 de kilometri, destul de departe.
N.M.: Timișoara e și mai departe.
I.H.: Mult mai departe. Nu pot spune că regret că sunt în Timișoara. Dar uneori mă gândesc: de ce Timișoara? Este așa de departe de Ucraina. Dar e mai sigur aici. E la distanță mare de Ucraina. Când am mers prima dată în Ucraina în mai, am mers la Galați cu autobuzul și călătoria a durat 15 ore. Am petrecut toată noaptea pe autobuz cu fiica mea. Dar ea e foarte cuminte. A dormit toată noaptea și o bună parte din zi. I-am dat niște ilustrații, niște cărți și niște jucării.
N.M.: Deci s-a distrat.
I.H.: Și ea nu e foarte gălăgioasă. A dormit puțin și pe timpul zilei, deci a fost ok. Totuși, a fost destul de greu. Am fost foarte obosită după această călătorie.
N.M.: Unde te-ai întâlnit cu soțul tău?
I.H.: Mi-a fost frică să merg la Odesa. În apropiere de Galați este un oraș ucrainean numit Ismail. Am stat în Ismail o săptămână, am închiriat un apartament. Cred că vom face la fel în Solotvino, am găsit deja un apartament. Nu a fost foarte scump pentru că este într-o zonă rurală.
N.M.: Da, cunosc Solotvino.
I.H.: Deci ai fost acolo. E destul de ieftin. Am găsit un apartament cu o baie privată și o bucătărie comună. E ok pentru o săptămână.
N.M.: Ce-ți place să faci în Timișoara? Cum te relaxezi? În afară de a-ți ține mintea ocupată lucrând aici, traducând și având grijă de fiica ta?
I.H.: Mie îmi place apa pentru că locuiesc lângă mare și adevărul e că îmi lipsește mult. Aici sunt multe piscine/ștranduri, așa că în weekend mergem la ștrand pentru că și fiicei mele îi place să înoate și deja poate înota mult fără vestă gonflabilă. Îmi place să fac plimbări lungi de-a lungul râului, mai ales când e foarte cald afară, mi se pare că este mai răcoros acolo. Sunt și multe cafenele frumoase pe malul râului, uneori mergem și pe acolo. Am fost surprinsă că aveți atâtea centre comerciale într-un oraș așa de mic. Știu că Timișoara este al treilea oraș ca mărime din România, dar mie nu mi se pare chiar așa de mare.
N.M.: Mersul la cumpărături la aceste centre comerciale este una din principalele forme de distracție aici.
I.H.: Da, uneori ne place și nouă să facem asta. E bine să te răsfeți, să-ți cumperi ceva drăguț. Da. Și-mi place să merg în centrul orașului. Aveți clădiri foarte frumoase, istorice. Dar am observat că în centrul orașului ar fi nevoie de investiții pentru că este primul lucru pe care-l vezi și sunt multe clădiri care au nevoie de renovare. Am auzit că anul viitor veți fi Capitală europeană a culturii. Și nu-mi place gara voastră. Îmi pare rău. Pentru că turiștii ajung în primul rând la gară și e un loc care ar trebui să arate foarte bine. Dar în general aveți multe locuri frumoase.
N.M.: Ești foarte amabilă. Care sunt planurile tale? Ai vreun plan pentru viitor?
I.H.: Eu sunt genul de persoană căreia îi place să facă planuri, de aceea situația aceasta e foarte grea pentru mine. Nu-mi plac situațiile spontane. În viața mea, îmi place să am un plan. Înainte de război, planul meu era să mă mut într-un apartament mai bun. Dar acum… războiul ne-a făcut să ne schimbăm valorile. Un apartament nu e important deloc, să ai o mașină, nu e important, hainele scumpe nu sunt importante. Dar îmi place să mă simt confortabil. Îmi plac hainele frumoase. Cumpărasem o mașină înainte de război. Dar acum am înțeles că nu e așa de important. Doar să ai o viață liniștită, să ai oamenii pe care-i iubești aproape, asta e important. Și să ai susținerea oamenilor dragi.
Nu mă văd locuind aici sau în altă țară din Europa. Vreau doar să mă întorc acasă. Și sper că voi reuși să fac asta în curând. Dar după situația asta, mi-am dat seama că nu e bine să investești totul într-o singură țară. Adică, nu e bine să cumperi un apartament și o casă de vacanță în același loc. Poate că trebuie să gândești mai strategic. Ce se va întâmpla cu țara ta în 10 sau 20 de ani? Poate că asta vă va influența și pe voi și felul în care vă gândiți la viitorul vostru. Acestea sunt gândurile mele în această perioadă. Nu știu ce spun despre alți oameni, dar astea sunt ideile mele.
N.M.: Până acum am vorbit doar cu Jane și Iryna. Și Jane a spus că vrea să se întoarcă acasă. Mulți oameni vor să se întoarcă. Aveați o viață confortabilă, o viață bună.
I.H.: Da, da. Pentru că aveam totul.
N.M.: Trebuie să reconstruiți totul, dar totuși…
I.H.: Sper că orașul nostru va rămâne în siguranță. Până acum nu a fost distrus prea rău. Poate că au fost niște distrugeri, dar nu prea multe. Situația este foarte rea în alte orașe. Știi, ai văzut video-uri, au fost arse din temelii. Deci în orașul nostru situația este destul de ok. Aveam afacerea noastră, un serviciu bun, un apartament, o casă de vacanță. Deci bineînțeles că vrem să ne întoarcem pentru că aveam o viață confortabilă. Aici ce ne ține? Din păcate, rușii ne-au distrus viețile pentru moment. E ca și cum ne-ar fi furat acest timp. Acum trăim, dar avem o viață incompletă.
N.M.: Părinții sau bunicii tăi ți-au spus ceva despre Al Doilea Război Mondial?
I.H.: Da…
N.M.: Sau ai învățat despre asta la școală? Cu siguranță ați avut ore de istorie.
I.H.: Da, am auzit multe povești. Am învățat și la școală, dar era doar o poveste. Dar îmi dau seama că Al Doilea Război Mondial nu a fost așa de periculos ca războiul din zilele noastre, pentru că armele și rachetele sunt mai periculoase acum, sunt mai puternice. De exemplu, înainte oamenii se puteau ascunde și puteau fi în siguranță. Acum este imposibil.
N.M.: Te pot găsi oriunde.
I.H.: Am văzut gropile din pământ după atac, aveau o adâncime de cinci metri. Deci dacă ești într-un subsol, nu vei fi în siguranță. Acum oamenii au atâtea tipuri de arme, unele chimice, unele cu fosfor, nu știu dacă ai auzit, acestea sunt interzise.
N.M.: Am auzit că le-au folosit totuși.
I.H.: Da, le-au folosit. Cred că acest război este mai periculos. Bineînțeles, și în Al Doilea Război Mondial au murit mulți oameni și s-a desfășurat pe un teritoriu mult mai mare. Dar acum nepotul meu, fratele soțului meu, precum și un prieten apropiat de-al nostru care sunt în armată, ne spun că și numai zgomotul este insuportabil uneori. Unii oameni au comoții din cauza undelor de șoc. Ele provoacă leziuni cerebrale și afectează întregul corp. Pentru că sunt arme foarte puternice.
N.M.: Ei unde luptă? Știi? Nepotul tău, cumnatul tău?
I.H.: Ei nu ne pot spune locația exactă, pentru că nu au voie, deci ne spun doar în ce regiune sunt, de exemplu Harkov. Știu că cumnatul meu este în regiunea Harkov, iar nepoții mei în regiunea Luhansk. Este cel mai periculos loc. Atunci când o zonă este foarte aproape de Rusia, o numesc nulevka în ucraineană, ceea ce înseamnă „zero”, adică unde trupele dușmane sunt foarte aproape unele de altele.
N.M.: Cum se spune că ți-e dor de casă în ucraineană?
I.H.: Mmm… nu cred că se poate spune doar într-un cuvânt. Sumuvaty za domom.
N.M.: Asta înseamnă „dor de casă”?
I.H.: Da. Poate că avem un cuvânt special pentru asta, dar acum nu-mi aduc aminte. Voi căuta. Știu cum se spune în rusă. Tuga. Dar poate fi dor de orice, nu doar de casă: tuga pentru părinți, tuga pentru o perioadă din viața ta, pentru zilele când erai la școală sau la universitate. Nu avem un cuvânt pentru „dor de casă”. Trebuie să menționăm pentru ce anume simțim tuga.
N.M.: Tu simți asta?
I.H.: Oh, da, foarte mult. Odată, când vorbeam cu soțul meu la telefon, el întors camera telefonului în cealaltă direcție și am putut să-mi văd camera și am început să plâng. Îți poți imagina cum m-am simțit. I-am spus: nu, nu-mi mai arăta celelalte camere și casa, pentru că atunci când le văd, mă simt frustrată și dezamăgită. De aceea, el nu mi le mai arată… E ok? Ai destule informații?
N.M.: Da. Mulțumesc, Iryna.
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu