Participanți: Anna Brechko (A.B.), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
N.M.: Ce știi despre bunicii tăi? Apoi vorbim despre părinții tăi. Când s-au născut, care erau numele lor, care era moștenirea lor familială?
Anna Brechko: Nu știu toate aceste informații. Cred că mama mea știe. Nu m-a interesat niciodată asta. Am auzit povești cum oamenii supraviețuiau fără mâncare și așa mai departe. Cum e și situația părinților mei acum. Și ei sunt speriați, dar au rămas acasă, nu au vrut să vină.
N.M.: Unde sunt părinții tăi acum?
A.B.: Părinții mei sunt acum în Ucraina, în zona Rivnenska (lângă orașul Rivne). Nu e departe de Liov, probabil ai auzit de oraș. Liov e asemănător cu Timișoara în ceea ce privește arhitectura.
N.M.: Ei s-au născut acolo?
A.B.: Da, s-au născut acolo. Au locuit în Kazahstan când erau tineri. Apoi bunica mea s-a îmbolnăvit, a chemat-o pe mama și ea s-a întors înapoi. Așa că eu m-am născut în Ucraina. Mama mea avea grijă de bunica mea și așa a început să locuiască în Ucraina și nu a mai călătorit nicăieri. (râde) Părinții mei sunt încă împreună, totul e bine, se iubesc, uneori se ceartă, ca toate familiile. Am un frate. El e cu 10 ani mai mare ca mine. Mulțumesc lui Dumnezeu că a început să lucreze ca șofer de camion cu câteva luni înainte de începerea războiului. Spun mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că nu știu cum ar fi reacționat mama mea dacă el ar fi trebuit să plece la război. De câteva ori au venit militari să-l cheme la război.
N.M.: Să-l ia în armată?
A.B.: Da, exact.
N.M.: Câți ani are fratele tău?
A.B.: Acum are 43. Nu, 42 (râde). Și mulțumesc lui Dumnezeu că nu era acasă, că nimeni nu vrea să moară. Toate familiile astea fără soți… E foarte greu.
N.M.: Deci mama ta a locuit în Kazahstan. Ce a făcut acolo?
A.B.: A lucrat la o grădiniță. Au trăit acolo câțiva ani. Le-a plăcut să locuiască acolo. Amândurora le place să cânte și cântă la sopilka (instrument muzical). Uneori oamenii îi invitau la zile de naștere, la nunți și le plăcea foarte mult să facă asta.
N.M.: Era un hobby?
A.B.: Da. Ei lucrau, dar în timpul liber cântau.
N.M.: Deci și tatăl tău a lucrat în Kazahstan?
A.B.: Da, și el lucra acolo. El era polițist, dar apoi și-a părăsit serviciul și a venit în Ucraina să locuiască cu mama mea. Încercau să-și schimbe viața, în bine, cred.
N.M.: Au locuit în Kazahstan pe timpul Uniunii Sovietice?
A.B.: Nu. Asta a fost înainte să mă aibă pe mine. Și fratele meu s-a născut tot în Ucraina. Dar apoi s-au mutat și fratele meu s-a mutat cu ei și a mers la grădiniță acolo.
N.M.: Și asta a fost pe timpul Uniunii Sovietice?
A.B.: Da, poate, da. Mama mea împlinește 70 de ani în septembrie.
N.M.: Atunci foarte probabil că a fost în acea perioadă.
A.B.:Părinții mei s-au obișnuit să aibă o viață normală, să aibă o casă, să facă diverse lucruri. Bunica mea ne mai povestea despre viața lor de atunci. Noi, ca și copii, ceream tot timpul: vrem asta, vrem aia, și ea ne-a spus: „nu știți ce înseamnă să nu ai de mâncare”. Iar acum înțeleg cât de greu este pentru mulți oameni din Ucraina. Noi suntem bine, suntem în siguranță aici, dar nu știm cum e să fii de partea cealaltă. Mă doare că părinții mei sunt încă acolo, ei nu vor să vină și îmi tot spu- totul e bine aici, nu te îngrijora. Toată lumea trebuie să aibă încredere și să se roage că totul se va termina în curând.
N.M.: Unde ai studiat?
A.B.: Am studiat la Liov. Sunt arhitectă. Am lucrat în Liov și apoi am intrat în concediu de maternitate. Aici în Timișoara, o profesoară de yoga de la LOGS m-a invitat să lucrez ca florar pentru ea. Nu vorbesc română, dar săptămâna viitoare ne vom întâlni cu șeful și să vedem cum se poate aranja. Nu pot lucra toată ziua pentru că am un copil, dar vom vedea. Încerc să gândesc pozitiv și să merg mai departe. Sper să-mi văd părinții cândva. Sper că ne vom întoarce în Ucraina cândva.
N.M.: Vorbești cu ei?
A.B.: Da, tot timpul.
N.M.: Cât de des?
A.B.: Foarte des. Au fost ocupați pe perioada verii cu castraveții, roșiile, dovleceii.
N.M.: Locuiesc într-un sat?
A.B.: Nu e un sat. Avem o casă, dar nu la sat și avem o grădină. Iar părinților mei le place să aibă grijă de plante. De asemenea, este o mare diferență între legumele din magazin și cele crescute în propria grădină. Au gust diferit.
N.M.: De ce nu au venit aici?
A.B.: Le era frică să plece în altă țară. Ce vor face aici? Și acum ei cred că sunt în siguranță pentru că situația nu e așa gravă în zona lor. Dar unde sunt ei acum este aproape de Belarus, și dacă Belarus invadează Ucraina… Vor trebui să fugă. Să sperăm că nu invadează nimeni. Dar am sperat asta și pe 24 februarie. Înainte am locuit în Kiev.
N.M.: Te-ai mutat la Kiev după ce ai terminat universitatea? Ai lucrat acolo?
A.B.: Da, am lucrat acolo ca arhitect, ca designer. Mai degrabă ca designer pe cont propriu (freelancer). Apoi l-am avut pe Dominic (fiul meu) și am încetat lucrul, am intrat în concediu de maternitate.
N.M.: Când te-ai hotărât să vii aici?
A.B.: Când a început războiul eram pe telefoane tot timpul, citind știri, nu dormeam, eram speriați. Copilul meu nu înțelegea ce se întâmplă, auzea alarmele antiaeriene și întreba: ce e asta? Și mă întreba: de ce plângi? Nu voiam să-l stresez. Și atunci am început să mă gândesc, unde să merg, nu voiam să stau pe acolo și să văd ce se mai întâmplă în continuare. Am venit aici în martie.
N.M.: Cum a fost 24 februarie?
A.B.: Asta e altă poveste. Pe 24 februarie e chiar ziua lui Dominic, s-a născut exact în acea zi. Împlinea 4 ani. Mergeam la grădiniță cu fructe și dulciuri să sărbătorim ziua lui de naștere. Am pregătit totul, era o dimineață obișnuită, ne-am trezit, am făcut lucrurile obișnuite, și atunci a sunat mama me- să nu mergeți niciunde, totul e închis deja, a început războiul. Am fost șocată.
N.M.: Deci nu ați mai mers la grădiniță?
A.B.: Nu. Războiul a început la 4 dimineața. Toată lumea a aflat veștile, oamenii au început să-și telefoneze unul altuia, toată lumea era speriată. Stăteam lângă fereastră și am auzit elicopterele.
N.M.: Locuiți la bloc?
A.B.: Locuim la etajul 17, este foarte sus.
N.M.: Ce ați văzut? Ce ați auzit?
A.B.: Am auzit elicopterele. Dar mulțumesc lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic cu clădirea noastră. Am fost norocoși să nu fim în Bucha, Irpin, Gostomel, unde a fost un adevărat dezastru.
N.M.: Ai fost la Bucha sau Irpin înainte de război? Cineva mi-a spus că erau multe parcuri și clădiri frumoase.
A.B.: Da, am vizitat aceste orașe. Erau multe locuri de joacă pentru copii, multe parcuri. Cunosc o doamnă acolo. Dar acum nu mai are apartament.
N.M.: A fost bombardat?
A.B.: Da. Ei s-au ascuns la subsol și le era frică să iasă să meargă după mâncare, pentru că străzile fuseseră bombardate și erau blocate.
N.M.: Cum a fost pentru tine experiența acelor zile, când războiul abia începuse? Când ți-ai dat seama că orașul și țara ta au fost invadate? Te-ai ascuns undeva?
A.B.: Eram pe telefon tot timpul. Apoi m-am mutat la părinții mei. Mama mea m-a sunat și mi-a zis: vino aici cu Dominic, aici veți fi în siguranță. Nu am mașină și prietenii mei m-au dus până la casa părinților mei. A fost o perioadă îngrozitoare. Oamenii stăteau în întuneric pentru că le era frică de alarmele antiaeriene. Apoi părinții mei au început să-mi spună: pleacă, salvează viața ta și a copilului. (începe să plângă) Voiam să vină și ei cu mine, dar ei au refuzat. Toată călătoria a fost groaznică, oamenii erau speriați, toată lumea fugea.
N.M.: Cum s-a simțit Dominic? A știut că a început războiul?
A.B.: Da, a știut, a văzut știrile. Se uita la știri cu tatăl meu. Uneori mă gândesc să mă întorc la casa părinților meu, dar e foarte aproape de Belarus și sunt speriată.
N.M.: Ce s-a întâmplat cu apartamentul vostru în Kiev?
A.B.: Era închiriat. Nu mai locuim acolo, altcineva locuiește acolo. Proprietarul a pus pe altcineva în locul nostru. Am crezut că războiul nu va dura prea mult, 3 săptămâni, o lună, și gata. Dar nu, continuă. În acest moment nu am un loc unde să mă întorc în Ucraina. Totuși, în Ucraina este mai bine pentru mine, avem medicamente și doctori buni acolo. Totul e mai ușor pentru noi. Aici totul e diferit. Sunt reguli diferite. Ca și pe tren ieri… era foarte murdar, am fost șocată.
N.M.: Ai călătorit cu trenul ieri? Încotro?
A.B.: Am mers la București să-i luăm pașaportul lui Dominic, că el nu are. Am mers împreună cu încă o femeie (ea are doi copii) și am călătorit împreună. A fost greu (râde).
N.M.: E un drum lung.
A.B.: Da, a fost un drum lung. Trenul era murdar, am stat în tren multe ore, era o problemă cu toaletele și oamenii fumau. (eu nu fumez) Dar mulțumesc lui Dumnezeu că m-am întors cu bine. Am învățat o lecție. (râde)
N.M.: Acum îți apreciezi mai mult țara?
A.B.: Da, clar. (râde) Mi-a plăcut Bucureștiul, mi-a plăcut arhitectura, e un oraș mare, mult trafic. Dar mi-a plăcut. Îmi place și Timișoara, pentru că oamenii sunt buni, ca în Liov. Sunt asemănătoare cele două orașe. Orice aș întreba, ce autobuz să iau, unde să merg, chiar și dacă oamenii nu vorbesc engleză, încearcă să ajute. Asta e drăguț, În orice caz, toți vrem să ne întoarcem acasă.
N.M.: De ce te-ai hotărât să vii în România?
A.B.: Acum un an am întâlnit un bărbat din Timișoara. El vizita deseori Ucraina, avea rude în Cernăuți, iar mama lui era româncă. Când a început războiul, el mi-a scris și mi-a spus: vino aici, vei fi în siguranță. El a vrut să vină în Ucraina, dar situația era dificilă, se anulaseră zborurile. Așa că am mers în Polonia, unde m-am întâlnit cu prietenii mei (sunt pensionari) și l-am așteptat pe prietenul meu să vină și să ne ia. A venit, ne-a luat și ne-a adus la Timișoara. Ne-a găsit un apartament aici, unde am locuit toți timp de trei săptămâni. Dar eu am crezut că va dura doar trei săptămâni.
N.M.: Ai crezut că vei sta aici doar trei săptămâni?
A.B.: Da. Nimeni nu a vrut acest război. Noi am crezut că ceva se va schimba și se va termina. Dar apoi tot vești proaste, vești proaste, nimic nu s-a schimbat… Și atunci am înțeles că nu se va termina în curând. Atunci prietenul meu ne-a invitat să ne mutăm, să locuim cu el și să intrăm în programul 50/20. Așa că ne-am mutat la Steli (acesta e numele lui) și m-am simțit în siguranță. El îl iubește pe Dominic, mă simt în siguranță că am un bărbat alături, și el ține la noi, așa că nu sunt singură. Apoi am găsit o grădiniță pentru Dominic și viața a intrat în normalitate. Primele două luni nu am mers niciunde, m-am întâlnit doar cu ucraineni, pentru mine era de ajuns să merg pe afară și să mă joc cu Dominic. Pentru că noi credeam că ne vom întoarce curând. Dar acum el nu-mi mai dă voie să mă întorc. El știe situația părinților mei și s-a oferit să meargă acolo și să-i aducă la Timișoara. Dar ei nu sunt pregătiți.
N.M.: Dominic merge la o grădiniță românească?
A.B.: Da, la o grădiniță românească publică. Este o grădiniță ucraineană privată și acolo este un grup de copii ucraineni. Dar era plin și nu am avut loc acolo. Apoi am primit invitație de la o grădiniță românească. Lui Dominic îi place acolo. Învață limba foarte rapid. Și pentru mine e grozav să-l văd pe el fericit. Asta e tot ce-și doresc mamele, să-și vadă copiii fericiți. Când nu se întâmplă asta, se stresează și plâng.
N.M.: Și apoi ai întâlnit alți ucraineni?
A.B.: Da. A fost un eveniment organizat de LOGS. Am întâlnit câțiva oameni, am schimbat contacte. De asemenea, LOGS m-a invitat la un atelier pentru copii, unde coseau plase. Acolo au și cursuri de yoga.
N.M.: Acolo ai întâlnit-o pe această doamnă?
A.B.: Da, Mihaela. Ea mi-a oferit un job. Acum cred că totul va fi bine dacă am un job. Pentru că totul e mult mai scump aici. Și nimeni nu știe când se va termina situația asta.
N.M.: Câte luni vei mai sta aici?
A.B.: Nu știu. Războiul va dura unu sau doi ani, cred. Deoarece aceste bombe și arme sunt foarte scumpe, toată lumea face bani din asta. Toată situația asta e foarte dificilă. Am plâns când am citit știri că soldații ruși au violat femei și copii, e șocant. Și principala întrebare: de ce? Nu aveți destule în țara voastră?
N.M.: De unde sunt prietenii tăi de aici?
A.B.: Din Odessa, din Dnipro.
N.M.: Ai prieteni din Ucraina aici?
A.B.: Unii sunt din Ucraina. Am avut o prietenă cu trei copii din Kiev, dar s-au mutat cu familia în Slovenia. O altă prietenă s-a mutat în Germania. Lumea s-a răspândit în diferite locuri. Una dintre prietenele mele din Kiev nu știa unde să meargă și i-am propus să stea cu părinții mei. A stat acolo 3 sau 4 săptămâni, pentru că-i era frică să stea în Kiev. Se gândea că poate ar trebui să meargă în străinătate, dar i-am spus că va avea nevoie de bani ca să plece în străinătate și să fie pregătită pentru tot felul de situații, pentru că ea nu vorbește engleză. Ea e singură cu copilul ei (soțului ei nu îi este permis să treacă granița). Așa că a fost o decizie bună să stea cu părinții mei, dar apoi s-a întors în Kiev.
N.M.: E în Kiev acum?
A.B.: Da.
N.M.: E situația mai sigură în Kiev acum?
A.B.: E greu de spus. Unii zic că e o viață normală, oamenii s-au obișnuit. Când aud alarme antiaeriene își continuă viața. Nu le mai este frică.
N.M.: Oamenii merg la lucru?
A.B.: Da. Dar mulți oameni și-au pierdut jobul și este greu să găsești de lucru. Mulți oameni au pierdut totul.
N.M.: Părinții tăi, de exemplu, sunt pensionari. Ei mai primesc pensia (bani de la guvern)?
A.B.: Da, mulțumim lui Dumnezeu. Ei au primit bani în toată această perioadă. Și eu încerc să-i ajut. Când am venit aici cu Dominic, am economisit bani pentru că nu știam la ce să mă aștept. Dar acum încerc să ajut pe cât pot. Când a început războiul, oamenii alergau la magazine și cumpărau totul. De asemenea, multe magazine au crescut prețurile, ceea ce nu este corect, din punctul meu de vedere. Oamenii cumpărau produsele din cauza panicii, erau cozi. Am stat la o coadă cu tatăl meu, pentru că mama mea stătea cu Dominic și mă gândeam ce să cumpăr, pentru că nu știam dacă să stau sau să plec în străinătate și dacă voi reuși să mai cumpăr ceva în ziua următoare.
N.M.: Ce cumpărau oamenii?
A.B.: Ulei de floarea soarelui, făină (să facă pâine), hrișcă, paste și altele. Lumii îi era frică să nu rămână fără mâncare. Când eram la coadă, am văzut oameni cumpărând foarte multe, pentru că toată lumea era speriată. Când auzi aceste alarme antiaeriene, te sperii și mai mult.
N.M.: Ai auzit alarme și de la casa părinților tăi?
A.B.: Da. Dar am stat cu părinții meu doar pentru câteva zile. Atunci prietenul meu a insistat să ne mutăm. El era îngrijorat și mi-a spus că vom fi mai în siguranță în Timișoara. Mi-a mai spus: dacă părinții tăi sunt pregătiți, ia-i și pe ei și mutați-vă. Nu aștepta.
N.M.: Ce ai împachetat? Ce ai luat cu tine?
A.B.: Lucruri de bază. Am avut doar un bagaj, aveam niște medicamente, mâncare și haine pentru mine și pentru el. Atât. De asemenea, mi-am dat seama că s-ar putea să nu am loc pe autobuz cu un bagaj foarte mare.
N.M.: Am auzit că oamenii își luau doar lucrurile importante.
A.B.: Da. Era iarnă, așa că am luat o geacă pentru el, una pentru mine, acte și atât. Doar după ce am trecut granița cu Polonia am început să răsuflu ușurată. Totuși, încă nu sunt liniștită în interiorul meu. Știam că voi fi cu prietenul meu, dar nu eram liniștită pentru că mi-am lăsat părinții în Ucraina. M-am simțit ca și cum mi-aș fi trădat părinții. Dar ei mă presau să plec.
N.M.: Te-ai simțit vinovată?
A.B.: Da. Dar am păstrat legătura cu ei, cu mama mea și încă păstrez legătura aproape zilnic.
N.M.: Cum se simte acum mama ta?
A.B.: Se simte mai bine acum, pentru că-i trimit poze și video-uri cu Dominic, și așa știe că suntem în siguranță. O tot invit să vină aici să ne vadă. Dar ea tot găsește scuze (râde), că are cartofii, căpșunele, că trebuie să aibă grijă de grădină. Îi tot spun că poate să vină și să se întoarcă înapoi dacă vrea. Dar măcar vom fi împreună una sau două săptămâni. Dar ea nu vrea să-și părăsească casa, deoarece tatăl meu nu ar putea să aibă grijă de casă. El e foarte gras și e foarte greu pentru el să se miște. Mama mea este foarte activă, ea încă merge pe bicicletă.
N.M.: Și fratele tău?
A.B.: El e încontinuu în mișcare. A fost în Germani, apoi în altă parte. Păstrez legătura cu el și îi ajutăm pe părinții noștri împreună. Soția și fiul lui locuiesc lângă Ternopil. Soția lui este profesoară de germană, e o persoană foarte bună și corectă. I-am spus să plece în Germania și am invitat-o la Timișoara. Întotdeauna e bine să fii împreună cu familia. Dar ei îi era prea frică să plece în altă țară și m-a rugat să-l iau pe băiatul ei cu mine. El are 14 ani. Eu sunt nașa lui. Așa că l-a întrebat dacă vrea să vină cu mine și el a refuzat. El a spus că nu vrea să-și părăsească mama. În final, s-au dus în Polonia și a petrecut timp cu fratele meu pentru că el a avut o săptămână de concediu.
N.M.: Ea e în Polonia acum?
A.B.: Da. Săptămâna asta sunt împreună și săptămâna viitoare se va întoarce înapoi.
N.M.: Ea vrea să se întoarcă?
A.B.: Da, ea spune: Am jobul meu, o am pe mama mea. Este foarte greu să o convingi, ea crede că războiul se va termina în curând, toată lumea crede asta, dar dacă se întâmplă ceva? Ai un copil. Fratele meu este șofer, deci ar putea fi împreună, ea vorbește germană foarte bine. N-ar fi o problemă pentru ea să-și găsească un job. Este tânără, are doar 36 de ani. Dar nu o pot sili. Fiecare gândește în felul lui.
N.M.: Ți-e teamă pentru ei?
A.B.: Vreau ca toată lumea să fie bine, în siguranță (zâmbește). Dacă vine vestea că războiul s-a terminat, ok, atunci ne putem relaxa. Dar deocamdată nu știm ce s-ar mai putea întâmpla.
N.M.: Știai ceva despre Al Doilea Război Mondial? Ai făcut legătura dintre situația actuală cu alt război?
A.B.: Războaiele sunt rele pentru toată lumea. Oamenii sunt speriați tot timpul.
N.M.: În special când se vorbește de război nuclear sau arme nucleare sau despre Zaporiggia. Te-ai gândit la Cernobîl?
A.B.: Și la Cernobîl este o centrală nucleară. Mama mea spune că unii oameni au probleme din cauza radiațiilor care au rămas în aer după explozia de la Cernobîl. Dar dacă Putin vrea, ne va omorî într-o secundă. Nu înțeleg de ce oamenii nu-l dau jos.
N.M.: Ai prieteni ruși?
A.B.: Am un verișor. El s-a născut în Ucraina și apoi a plecat la Murmansk să câștige bani. Înainte de război, oamenii mergeau în Rusia să facă bani. El are 50 de ani acum, are o fiică și este om de afaceri. Locuiește într-un oraș nu departe de Moscova. El venea des în Ucraina. El iubește Ucraina. Când a început războiul, am vorbit cu el, era șocat. El mi-a spus că a încetat să se uite la știrile din Rusia pentru că erau atâtea minciuni. El spune că toate sunt știri false. Acum el se uită la știri din Ucraina. Spune: Nu știu când voi mai putea să-mi văd mama.
N.M.: Vorbești limba rusă?
A.B.: Da, vorbesc rusă, dar în general vorbesc ucraineană. În Kiev mulți oameni vorbesc rusă, dar eu am vorbit întotdeauna în ucraineană. De exemplu Jane vorbește rusă și uneori trece la ucraineană. Acum oamenii o întreabă dacă ești din Ucraina, de ce vorbești rusă? Uneori se ceartă în legătură cu limba (zâmbește).
N.M.: Când ai învățat rusă?
A.B.: La școală.
N.M.: Și părinții tăi ce limbă vorbesc?
A.B.: Ei vorbesc doar ucraineană. Bunica mea și alte rude, fratele meu, ei vorbesc doar ucraineană. Dominic vorbește uneori rusește, pentru că s-a născut la Kiev și s-a jucat pe afară cu alți copii. Iar atunci când copiii îl întrebau ceva, el răspundea tot în rusă. Nu vreau să-i interzic să vorbească limba rusă. Nu e important ce limbă vorbești, ci ce simți în interiorul tău.
N.M.: Ce planuri de viitor ai?
A.B.: Voi fi sinceră. Prietenul meu este un om bun, ne iubește, vrea o familie, e serios. Dar am nevoie de mai mult timp să văd cum vor evolua lucrurile. Nu sunt genul de persoană care vrea neapărat un bărbat lângă ea. Trebuie să mă gândesc dacă vreau să am o familie și mai mulți copii, deoarece traiul este foarte scump. Vreau să lucrez. I-am spus toate astea. Dar el m-a oprit. A spus: tu ai un copil, trebuie să ai grijă de el. El vrea ca eu să stau acasă. Poate că îi e teamă că voi fugi. (zâmbește) Dar el călătorește în Italia cu serviciul și eu am încredere în el. Așa că și el trebuie să aibă încredere în mine. Pentru femei este foarte important să se dezvolte. Atunci toată lumea este fericită.
N.M.: E un proverb în engleză: soție fericită, viață fericită.
A.B.: Da. Uneori bărbați spun: mă toacă la cap. Atunci schimbă ceva! Vorbește cu ea sau ascult-o. Dar deocamdată totul e bine, mulțumesc lui Dumnezeu.
N.M.: Ai început să lucrezi?
A.B.: Nu încă. Săptămâna aceasta vom avea de lucru vineri și sâmbătă. Nu voi lucra în fiecare zi. Asta e bine, pentru că Dominic are nevoie de timpul meu. Trebuie să-l duc la grădiniță, apoi să-l iau.
N.M.: Câte ore stă Dominic la grădiniță?
A.B.: Începe la 8, dar uneori ajungem la 9, iar la 16 trebuie să-l iau. Timpul zboară. Ziua abia a început și s-a și terminat. Dar totul va fi bine.
N.M.: Mulțumesc mult pentru interviu!
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu