Ucraina

CE AI FACE DACĂ ASTA AR FI ULTIMA ZI DIN VIAȚA TA?

Participanți: Elena Seryankina (E.S.), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022

Elena Seryankina: Aș vrea să încep din timpul studenției. Am studiat la Kiev. M-am născut în regiunea Mykolaiv în Ucraina, într-un oraș mic numit Pervomaysk. E în sudul Ucrainei. După aceea m-am mutat în capitală să studiez jurnalismul la Universitatea Națională a Ucrainei. Cred că eram în anul trei când am avut o revoluție numită Revoluția Portocalie, era în 2004-2005. Poate că ai auzit de asta. A fost prima revoluție după războiul de independență, când Rusia a început să influențeze țara noastră prin intermediul politicii.

Am fost împărțiți în două tabere în țara noastră. Partea de est era cu Rusia, partea de vest era pro-Europa. Deci atunci – era acum aproape 20 de ani – raportul dintre tabere era 50/50. Ca și studentă, am fost în Maidan, piața centrală din Kiev. A fost prima revoluție din viața mea. În prima parte a zilei eram jurnalistă, în a doua parte a zilei eram un om obișnuit, o revoluționară. Părinții mei nu m-au susținut, îmi spuneau: „Cum poți să mergi acolo, nu e bine”. Dar nu a contat.

De ce am acest spirit în mine? Pentru că am istorii foarte diferite în familia mea. Bunica și bunicul meu, atunci când trăiau, mi-au povestit de genocidul din Ucraina din 1932-1933. Iar după aceea a fost o perioadă de kurkul, poate știi? Bunica și bunicul meu erau copii atunci, și își aduc aminte ceva, pentru că aveau 7-9 ani. Și mi-au spus povești dure. 

Pământul nostru e foarte bogat. În sudul Ucrainei, avem mult porumb, grâu și cereale. Acum istoria rusească spune că nu a fost un genocid, ci o recoltă proastă. 

Nicoleta Mușat: Că ar fi fost un an prost.

E.S.: Da, un an prost. Dar nu e așa. Au venit în casele noastre, au luat mâncarea din farfurii, au luat totul, toată mâncarea. A fost și o perioadă de rozkurkuliyvanny și bunicul meu a fost kurkul. Rudele mele s-au ascuns, ca să nu fie trimise la canalul Belomor, în Gulag. Aceasta a fost Uniunea Sovietică, bunicul meu a participat la război, a luptat pe pământ românesc, dar de partea rușilor. Nu a spus niciodată ceva rău despre poporul român. A fost rănit, dar a supraviețuit. Și nu a spus niciodată ceva rău despre poporul vostru. El a spus doar că trebuie să continue războiul. Tatăl lui a murit repede, așa că el s-a hotărât că trebuie să meargă la război.

Iar apoi, când s-au născut părinții mei, era deja Uniunea Sovietică și lucrurile s-au schimbat, erau deja două mentalități diferite. Ne amintim aceste lucruri rele, poate că a fost Stalin, care era rău, iar apoi mai era altă Uniune Sovietică, care era bună, totul pentru tineri, totul pentru oameni, în comunism toți erau egali și așa mai departe. Dar ei își amintesc asta și mi-au povestit. A fost ciudat, după Revoluția Portocalie din 2005 că unii oameni, unii profesori de la universitate mi-au spus că acum, după ce Yushchenko a devenit președinte, el a vrut să reformeze unele instituții unde se învăța istoria ucraineană, în special să se știe mai mult despre acele perioade groaznice, cum e Gulagul. Au adunat un grup de oameni, jurnaliști, activiști, să meargă în Gulag, pe insula Solovki la Marea Albă. Eram tânără când a fost revoluția. Și am spus: „Da, vreau să merg”. Așa că am mers acolo. Trei zile pe autocar. Nu știu cum, dar aceste evenimente m-au marcat. Am mers acolo pentru că eram tânără și era foarte interesant pentru mine. Sincer, nu am înțeles toate detaliile. Am mers acolo cu istorici care ne-au povestit despre aceste perioade în istoria noastră. Ne-am întâlnit acolo cu unii oameni din Rusia. În Sankt-Petersburg era o organizație numită „Memorial”, era grozavă, dar Putin a închis-o mai târziu pentru că amintea de perioada lui Stalin. Și unii cercetători din această organizație au venit cu noi pe autobuz. Am fost la canalul Belomor. A un mic canal unde au murit mii de oameni, nu numai ucraineni, ci din toată Uniunea Sovietică. Erau trimiși acolo să construiască, să sape acest canal la Marea Albă.

N.M.: Iar acum nu e folosit. 

E.S.: Nu, nu e folosit, poate o navă pe săptămână. Când am fost acolo, am fost șocată. Apoi am mers la Solovki. E un loc frumos, la Marea Albă, am văzut balene albe înotând. Primul lucru pe care l-am văzut acolo a fost o biserică mare, ca o mănăstire. Nu am știut că Gulag-ul a făcut închisori din biserici. A fost îngrozitor, au distrus totul. Au distrus cultura, toate acele lucruri fragile din sufletele noastre. Și apoi, când am vizitat diverse părți ale insulei, am văzut lucruri groaznice. Am găsit niște oase. Vrei să culegi fructe de pădure și… oups!

N.M.: Ați călcat pe oase? 

E.S.: Da. Și după asta, m-am răzgândit. Am vrut să mă fac jurnalist politic. După asta, am lucrat 5 ani ca jurnalist politic. Pentru că am înțeles că pentru mine e important să cunosc Ucraina, istoria noastră. Iar atunci când Putin a început acest război, cu câteva zile înainte el a spus: „Ucraina nu este o țară. Nu are o istorie proprie”. Și bunica mea a fost profesoară de istorie la școală. Ea a studiat istoria Uniunii Sovietice. Iar atunci când a fost a doua revoluție, eu eram gravidă, așa că stăteam și plângeam la televizor, pentru că eram gravidă.

N.M.: Voiai să participi și tu. 

E.S.: Da, dar nu puteam. Să vezi ce ciudat e destinul. După ce lucrasem cinci ani ca jurnalist politic în urma vizitei la Solovki, am mers acolo a doua oară ca jurnalistă, pentru că m-au implicat din nou în acest proiect. A fost o călătorie diferită. În 2005 rușii ne-au ajutat să aflăm mai multe informații despre istoria Gulag-ului. Asociația „Memorial” a făcut o excursie acolo. După 5 ani, atunci când Putin a devenit tot mai puternic, ei au respins această excursie, și au rămas doar excursii religioase. Toți turiștii au mers să viziteze biserica, e o mănăstire frumoasă, are o istorie de 500 de ani. Dar au ascuns o parte din istoria ei. În această biserică au murit sute de oameni. Am auzit povești îngrozitoare… pentru mine e greu să ascult aceste lucruri.

Așa că la a doua revoluție nu am putut participa pentru că eram gravidă. Au fost evenimente și zile dure și în Odesa. În 2 mai 2014, 50 de oameni au murit într-un incendiu, au fost arși de vii. E una dintre poveștile renumite ale revoluției. Atunci când Crimeea a fost atacată și Donbass, au încercat să vină și la Odesa. Dar Odesa nu i-a lăsat.

Astfel, în 2004-2005, procentajul taberelor era 50/50. După 2013-2014, a devenit 70-30 (70% din ucraineni susțineau orientarea pro-Europa a Ucrainei). Deci tabăra pro-Rusia a fost mai mică pentru că oamenii o percepeau ca pe un agresor. Iar acum după ce a izbucnit războiul, procentajul e 90/10. Deci au vrut să ne facă pro-Rusia, dar toate faptele lor ne-au făcut mai puternici și mai uniți.

Acum, că a început războiul, tot nu pot crede. Soțul meu însă a înțeles situația și încerca să-mi spună: te rog, pleacă, pleacă undeva, pentru că el credea că se va întâmpla cândva după jocurile olimpice. Jocurile olimpice s-au terminat pe 20 februarie, dacă-mi aduc aminte bine. Mi-a spus: „Te rog, hai să pregătim niște bagaje, să împachetăm ceva, ca să fim pregătiți”. Și eu tot n-am crezut. Iar pe 24 februarie pisica mea…

Nu, cu două zile înainte am visat că bunicul meu lupta în al doilea război mondial. Și el a venit la mine în vis și mi-a spus că ceva rău se va întâmpla. Am sunat-o pe sora mea, care locuiește în Odesa și i-am spus că poate ar trebui să ne întâlnim pentru că l-am visat pe bunicul azi noapte. M-am întâlnit cu ea și când eram în drum spre casă, doi sau trei câini au sărit în fața mașinii. Câinii simt ceva… Deci pentru mine era un alt semn.

Dar tot n-am pregătit bagajele, n-am împachetat nimic. M-am gândit că vor face ceva politicienilor, dar nu civililor. Și pisica mea a mieunat în mijlocul nopții, cu 10 minute înainte de bombardament. Așa că am auzit primele explozii și am venit la fereastră. Noi locuim nu departe de mare și avem vedere la mare. Deci, atunci când au fost primele bombardamente, am crezut că poate au fost niște artificii dimineața devreme. Dar după a doua explozie, am simțit vibrația în ferestre și am înțeles că soțul meu avusese dreptate. El s-a trezit și am hotărât ce trebuie să facem. Am strâns niște haine și am plecat în orașul unde locuiesc părinții mei, la 20 kilometri de Odesa, spre nord. Ei locuiesc într-un orășel care a devenit faimos deoarece pe timpul Uniunii Sovietice a fost închis deoarece aici se găseau bombe nucleare, înainte ca Ucraina să fi semnat acordul de denuclearizare. Dar acum e un simplu orășel. Atunci când am ajuns aici, ne-am gândit că poate rușii au hărți vechi și poate că ei mai cred că aici se găsesc obiective militare. O bombă a căzut lângă vechiul aerodrom militar.

Când ne-am trezit în sunetul rachetelor, iar apoi al avioanelor ucrainene, ne-am hotărât să fugim din Ucraina și să venim aici, deoarece armata rusă înainta foarte rapid spre sud. Atunci când erau la 70 km distanță de orașul părinților mei, am hotărât să plecăm, pentru că eram speriați pentru copiii noștri. Așa că am venit încoace.

N.M.: Care a fost destinația voastră?

E.S.: Brăila, apoi Brașov. Când eram în Brăila, nu știam ce să facem. Am plătit pentru o locuință. Și atunci am înțeles că nu va fi posibil să plătim în fiecare zi, deoarece nu știm cât va dura. Știam că unele cunoștințe din Odesa deja erau în Timișoara, veniseră cu câteva zile înainte. Ne-au sunat și au spus că au o locuință cu o cameră acolo și că putem veni. Prima dată ne-am dus la Brașov, unde era un centru de suport numit Katya, unde găzduiau mulți oameni într-un spațiu mare. Am o poză în care dormeam în acest spațiu pe jos, pe o saltea. Dar a fost frumos, au fost oameni amabili care ne-au ajutat. Mulți români ne-au ajutat cu mâncare, cu orice. Apoi am venit aici. Timp de o săptămână am locuit într-un apartament foarte-foarte mic, poate 25 metri pătrați. Apoi ne-am dus la centrul de Suport, am așteptat câteva zile și ne-au găsit un apartament mare unde locuim toți și acum.

Sora mea a rămas în Odesa, deoarece tocmai își renovaseră casa. Și-au construit casa ei înșiși. Soțul ei a făcut totul de mână. Și tocmai terminaseră reparațiile în camera copiilor. Copiii erau fericiți. Și atunci a început războiul.

E interesant că în 2010 s-au mutat în Crimeea, sora mea și soțul ei. Deoarece soțul ei a început o afacere cu reparații de mașini. Nu știu cum se spune corect în engleză sau română. Un fel de service pentru mașini. A fost o afacere foarte bună. În 2014 a pus melodia imnului ucrainean pe telefonul său, a luptat și apoi au decis să plece. Și-au vândut afacerea pentru puțini bani, foarte puțini și au lăsat totul în urmă.

Și atunci când a început acest război, soțul ei a spus: „Nu, eu voi rămâne aici. Nu vreau să mai plec niciunde. De ce să plec undeva din cauza rușilor?” Așa că a făcut el singur un buncăr lângă casă. Iar sora mea și copiii au stat până… În aprilie sau mai a fost un bombardament mare al mall-ului din Odesa. Este la 1 km depărtare de casa lor. A fost serios bombardamentul și l-au resimțit în pământ unde se ascundeau. După asta a fost un bombardament al rafinăriei care era nu departe de ei.

N.M.: Câți ani au copiii lor?

E.S.: 10 și 13. Iar după asta, ea a venit aici în iunie și a rămas timp de o lună jumătate, 45 de zile.

N.M.: Și soțul ei?

E.S.: Soțul ei a rămas acolo. Are de lucru. Când a venit aici, ea mi-a spus: „Trebuie să înțelegi că noi toți… noi care am rămas acolo ne-am obișnuit cu asta. Ne-am obișnuit să auzim bombardamente, alarme antiaeriene. Toți avem această aplicație pe telefon cu alarme antiaeriene.

N.M.: Și vă anunță prin această aplicație? 

E.S.: Da. Toți oamenii o au pe telefoane. Ea a spus că se obișnuise cu asta. Ea grădinărea, mulți oameni s-au întors… Ieri am vorbit cu o fată pe care o știu, ea este în Olanda. Acolo au o locuință bună, guvernul le-a dat bani de trai și mi-a spus: „Tot ce vreau este să merg acasă. Vreau să mă întorc. Dacă e soarta mea să cadă o bombă, atunci…”. Așa că și-a luat copiii și s-a întors. La fel și sora mea.

Acum le înțeleg. Pentru că atunci când pleci din țară… Unii oameni spun: „Am părăsit Ucraina, acum trebuie să începem o nouă viață”. Dar unii oameni nu vor să înceapă o nouă viață, pentru că…

N.M.: Pentru că aveau o viață bună acasă. 

E.S.: Da. Au o casă. Părinții noștri nu vor părăsi niciodată Ucraina. Ei au casa lor unde au locuit toată viața. Mama mea a spus: „Nu-mi pasă dacă va fi bombardată. E casa mea, nu vreau să plec nicăieri”. 

N.M.: Câți ani au părinții tăi? 

E.S.: 63 și 67 de ani. 

N.M.: Sunt pensionari? 

E.S.: Da. Mama are un job acum. Ei au o mică casă cu grădină nu departe de oraș. Ei locuiesc în oraș, dar au și această căsuță la sat unde au pomi fructiferi, legume. Le place. Iar atunci când sora mea s-a hotărât să se întoarcă în Ucraina, am mers cu ea în Ucraina pentru două săptămâni. Deci în urmă cu o săptămână eram acolo. M-am întors la Odesa și stat acolo două săptămâni. E acest coridor pentru nave, de aceea acum e destul de liniștită Odesa acum. Primele zile pentru mine au fost foarte…

N.M.: Pline de emoții? 

E.S.: Nu doar emoții, am simțit și frică. Din cauza acelor alarme antiaeriene. Știi, două zile înainte de începerea războiului, când soțul meu îmi spunea că războiul va începe și eu nu-l credeam, am mers la școală, iar noi locuim nu departe de academia militară, și atunci când am trecut pe lângă, am văzut câteva sute de tineri care erau înarmați. Am văzut asta, m-am speriat, dar mi-am spus: „Ok, poate doar se pregătesc, se antrenează”. Erau băieți foarte tineri. Îmi aduc aminte de această imagine. Atunci când m-am întors, am trecut din nou pe lângă academie și am văzut doamne și bărbați mai în vârstă, cu flori roșii și panglici negre, așa că am înțeles că așteaptă cadavrele fiilor lor. Am început să plâng, pentru că-mi aduceam aminte de imaginea cu acei băieți foarte tineri. Am văzut multe picturi murale în Ucraina.

În primele zile ne era teamă de aceste alarme antiaeriene. Apoi am văzut că oamenii nici nu le iau în seamă. Pur și simplu își continuă viețile. Și când i-am întrebat: „Cum puteți face asta”, ei mi-au răspuns: „Îți aduci aminte de fraza aceea celebră: Ce ai face dacă asta ar fi ultima zi din viața ta?”. Deci ei trăiesc așa. Sunt multe căsătorii acum, s-au deschis trei noi restaurante în Odesa. Am mers să-i întreb pe acei oameni, pentru că-i cunosc. Mi-au spus: „Ascultă, noi plănuisem să deschidem cafeneaua în ianuarie, de ce să mai amânăm? De ce să ne oprim în loc viețile din cauza acestei afurisite de Rusia. Vrem să trăim.” Așa că și-au deschis această cafenea. Foarte drăguță. Au făcut asta și pentru că ei cumpăraseră deja toate dotările pentru ea. 

N.M.: Ei cumpăraseră tot echipamentul deja? 

E.S.: Da. Și după aceea am fost mândră de poporul meu și am înțeles. Eu nu mă pot întoarce din cauza copiilor. Dar inima mea e acolo. Am un apartament frumos, cu vedere la mare, dar acum e periculos, pentru că sunt ferestre panoramice cu multă sticlă. 

N.M.: Ai fost în apartamentul tău?

E.S.: Da, am fost în apartamentul meu. Am dormit într-o cameră care are trei pereți. Și atunci când am auzit alarmele antiaeriene, m-am dus pe hol, care nu are ferestre. Uneori m-am dus la casa părinților mei. Acum sunt ok.

N.M.: Simți că viața este mai intensă acolo acum? 

E.S.: În primele trei zile a fost greu, eram speriată, nu eram obișnuită, nu știam ce să fac în anumite situații. Oamenii s-au schimbat. Sunt mai puternici, râd, își trăiesc viețile. Încearcă să-și facă treaba. Am crezut că nu mai sunt oameni în Odesa. Și cumva e adevărat, pentru că doar 30% au rămas. Acum au venit mulți oameni din regiunile Mykolaiv și Herson. Deci sunt refugiați în interiorul Ucrainei. Deci acum în Odesa sunt mulți oameni și i-am dat apartamentul meu unei fete din Mykolaiv. Pentru că noi avem locuințe aici, voi ne-ați dat locuințe, așa că noi le dăm locuințe lor acolo. Da, apartamentul meu nu este bun dacă vrei să te adăpostești, dar e mai bine decât în Mykolaiv, unde sunt bombardament în fiecare noapte.

N.M.: Ea are un adăpost în caz că se întâmplă ceva? 

E.S.: Mama ei e în Liov, dar Liov este suprapopulat acum pentru că mulți refugiați s-au mutat acolo. Nu au unde să stea. Locuințele sunt mici și foarte scumpe. Din cauză că sunt mulți oameni.

N.M.: Au crescut prețurile? 

E.S.: Da. La fel și în Odesa.

N.M.: De exemplu cât este chiria pentru un apartament mic? 

E.S.: La fel ca în Europa, 500 euro. E foarte scump, pentru că înainte de război era 200 euro. Deci…

N.M.: S-a dublat.

E.S.: Da. Și e mult zgomot. 

N.M.: Oamenii mai au de lucru? 

E.S.: Unii, da. Mai ales magazinele cu diverse produse sunt pline și se lucrează.

N.M.: Deci unii oameni lucrează în magazine. Alții în administrație. 

E.S.: Afacerea soțului sorei mele, service-ul auto, este de asemenea în funcțiune. De asemenea, voluntarii au ce face și pot lua niște bani pentru voluntariat, ca resurse pentru trai, transport.

N.M.: Și cei care și-au pierdut joburile? Cei șomeri? 

E.S.: Am auzit că oamenii care și-au pierdut joburile au plecat în străinătate în cea mai mare parte. Sau dacă unul din membrii familiei are un job, atunci e ok, pentru că mulți bărbați s-au dus la armată și primesc bani de la guvern. Sau dacă soțul s-a dus în armată, primește soția/familia salariu. Unii părinți își ajută copiii.

Din cauza războiului, oamenii și-au schimbat modul de a gândi. Au încetat să cumpere lucruri de care nu au nevoie, haine de prisos. Cumpără doar mâncare și alte lucruri strict necesare, cum e benzina pentru mașină. Și dacă ai avea ocazia să cumperi, nu o vei face, pentru că nu ai nevoie.

Noi îi numim pe soldații din armata noastră „motănași” (kittens).

N.M.: Cum spui asta în ucraineană? 

E.S.: Kotyky (котики). Kotyky, da, kotyky – motănași. Sunt multe astfel de picturi murale cu motănași (arată poze) și cu „Bună seara din Ucraina”.

N.M.: Cum se spune în ucraineană? 

E.S.: Dobrogo vechora my z Ukrainy (“Доброго вечора, ми з України”). Acum e o frază foarte populară, pentru că primarul din Mykolaiv, Vitalyi Kim, e un om renumit acum, pentru că e foarte puternic. El a rămas în Mykolaiv în tot acest timp și de aceea orașul nu a fost ocupat. Îți voi arăta pe hartă, ca să înțelegi. Aici e Odesa.

N.M.: Odesa e foarte aproape de România.

E.S.: Da. 

N.M.: Și e pe litoralul Mării Negre, aproape de Crimeea. 

E.S.: Da. Și aici e Mykolaiv. Toată partea aceasta este ocupată, până la râu. Locuitorii din Mykolaiv au minat podul, astfel încât rușii să nu se poată apropia de oraș. Dar dacă ocupă Mykolaiv, atunci vor veni la Odesa. Deci Mykolaiv e ca un scut, ca un zid între ruși și Odesa. Deci toată Odesa ajută Mykolaiv, pentru că suntem conștienți de asta. Deci tot acest teritoriu până la râu.

N.M.: Și Herson?

E.S.: Și Herson e ocupat. Aici este Zaporizhya, unde este centrala nucleară. Deci până la acest râu totul este teritoriu ocupat. Ei nu pot cuceri Mykolaiv pentru că are o armată foarte puternică. Și aici e Odesa. 

Și această cafenea pe care au deschis-o prietenii mei e foarte drăguță, foarte prietenoasă.

N.M.: Mulți oameni vin acolo?

E.S.: Nu foarte mulți. Mulți oameni au rămas în Ucraina. Femeile care nu au copii au decis mai degrabă să rămână, chiar și femei cu copii au decis să se întoarcă pentru că multe familii se despart acum. Dacă timp de 6 luni nu se văd, e greu… Atunci când am întrebat bărbații ce cred, ei au spus: „Hm, își va găsi pe cineva în Europa”. E o situație dificilă pentru că bărbații nu pot părăsi țara. Dar în același timp, e bine că Zelenskiy a luat această decizie, pentru că economia trebuie să meargă înainte. Mulți bărbați lucrează pentru armată. Și asta e foarte important. Mulți bărbați lucrează în ajutor umanitar și pentru armată.

N.M.: Transport, logistică. 

E.S.: Da. Acestea sunt joburi importante. Acum e o problemă să găsești de lucru. Salariile sunt mai mici. Dar e ok că poți cumpăra de mâncare, de exemplu.

N.M.: Deci poți supraviețui.

E.S.: Da. Și dacă te pot ajuta și părinții pentru că primesc bani, sau dacă un membru al familiei lucrează. O fată pe care o cunosc, Anastasiia, și ea e din Odesa, era profesoară pentru copiii mei. Nu o profesoară la școală, ci îi ajuta după școală. Tocmai terminase universitatea își căuta ceva de lucru. Așa că s-a mutat aici pentru că soțul ei s-a dus la armată. Soțul ei are 26 de ani și are experiență în luptă. Acum ea a venit aici, iar el s-a dus la armată. Azi e 19? Azi trebuia să semneze contractul. Am întrebat-o cum se simte. Și ea a spus: „Am vorbit despre asta timp de câteva luni și el a spus că dacă îl vor chema la armată, se va duce, pentru că nu vrea să se ascundă. Dacă nu voi primi acest document de la armată, dacă nu mă cheamă, atunci voi rămâne aici și voi lucra în continuare, ca până acum.” Avea un job. Unii oameni au un job online. Mulți angajați în domeniul IT și-au pierdut joburile. Deci e foarte important pentru economia Ucrainei ca oamenii să stea și să muncească.

Oamenii de aici mă întreabă „Cum pot mamele cu copii să rămână acolo?”. Din motive diferite. Mulți oameni nu știu engleza, nu au fost niciodată în străinătate și pentru ei frica de bombe și cea de străinătate este cam la fel. Ei spun: „Cum voi supraviețui acolo? Cum voi vorbi? Nu înțeleg nimic.” De exemplu, în Polonia, acum refugiații nu mai primesc ajutor financiar pentru că Polonia este supraaglomerată și oameni cu educație superioară merg să lucreze pe câmp. Dacă e să alegi între a fi într-un loc unde nu ai nimic pe care să te bazezi și a te întoarce în locul unde ai o locuință, serviciu, prieteni, probabil că vei decide să te întorci acasă. Mulți doctori, dentiști și alții s-au hotărât să se întoarcă. Ei încă au joburile lor pentru că…

N.M.: Pentru că sunt joburi de care e nevoie oricând. 

E.S.: Da, sunt joburi necesare. Oamenii au nevoie de aceste servicii. Așa că acum îi pot înțelege pe acești oameni care s-au întors. Psihologic, s-au adaptat la această situație și își trăiesc viața în acest stres.

N.M.: Crezi că sunt mai puternici? 

E.S.: Mmm… poate că sunt mai puternici. E ca o reacție de apărare a minții: „Totul va fi ok”. Unii oameni merg la mare pentru că așa făceau înainte. Odesa este lângă mare și oamenii mergeau pe plajă să se relaxeze în weekenduri.

Vizita mea la Odesa a avut un impact puternic asupra mea pentru că am înțeles că poporul meu este puternic și eu cred în țara mea. Îți arăt, într-o seară, nu erau alarme antiaeriene și oamenii au mers la mare. Pur și simplu voiau să se plimbe pe plajă.

N.M.: Arată foarte frumos. 

E.S.: Da, e foarte frumos. Unii erau pe biciclete, alții se plimbau. Acum sunt multe lucrări de artă pe tema războiului, e o modalitate de a-ți exprima sentimentele. E o artă întunecată cumva, dar e normal pentru timpurile astea. E un mod de a te exprima. Știu povestea unui bărbat, el desenează… cum să explic?

N.M.: Artă stradală? 

E.S.: Nu, are un studio de artă și a fost foarte greu pentru el să accepte acest război. Așa că a mers la Kiev și a ajutat la găsirea oamenilor uciși lângă Kiev. Pe lângă Kiev, sunt multe locuri, cum e Bucha, unde au fost gropi comune pentru oamenii uciși.

N.M.: Oh, și el a dat ajutor la manevrarea cadavrelor?  

E.S.: Da. El a ajutat să le scoată afară și… da, a spus că a fost un mod de a face ceva pentru țara lui. A spus: „Eu nu pot lupta. Nu pot omorî oameni. Dar pot ajuta în acest fel.” Deci oamenii au găsit moduri diferite de a se adapta și de a fi de folos. Acum ei trăiesc  ca și cum ar fi ultima lor zi în viață și e foarte interesant. Acum sunt multe căsătorii. Am auzit că mulți bărbați s-au hotărât brusc să se căsătorească cu femeile cu care trăiau de mult timp. Sunt timpuri interesante.

De ce am povestit despre familia mea, pentru că mulți oameni își amintesc acum despre familiile lor, nu e vorba doar de război. Aici am vorbit cu un bărbat care ne-a ajutat și mi-a spus: „Sunteți nebuni dacă vreți să vă întoarceți, trebuie să aveți grijă de copii”. I-am răspuns: „Da, știu, înțeleg, am grijă de ei.” „Sunt doar lucruri, bunuri, toate acele case, pământurile, sunt doar lucruri. Voi trebuie să rămâneți în viață.” Și am încercat să-i explic: „Da, în prima lună eram șocați și ne păsa doar de viețile noastre. Dar acum pentru noi e vorba și despre istoria familiilor noastre, despre bunicile noastre și tot restul.” Acest război nu îl purtăm doar pentru că vrem să păstrăm niște lucruri, bani, stabilitate. Da, poate că pentru oamenii care nu aveau stabilitate în Ucraina, acum e un moment bun să se schimbe și să încerce să-și schimbe viețile. Știu oameni care s-au hotărât să rămână în Europa, învață limba. E ok, decizia lor e, de asemenea, normală. Dar eu sunt printre cei care vor să se întoarcă în Ucraina.

N.M.: Ce faci ca să te relaxezi și să îți faci șederea aici mai plăcută? Mă gândesc că citești știrile în fiecare zi. Dar ai nevoie și de ceva pentru a te relaxa.

E.S.: Da, mintea mea s-a adaptat la asta. În primele luni am început să fac sport. Dar când am primit niște vești rele, am început să fumez, în aprilie, pentru că uneori nu-ți poți opri mintea. Acum am renunțat la fumat. Unii oameni se îmbată, pentru că e un mod de a opri cortizolul. Oamenii cu care interacționez acum sunt ok. Sunt mulți oameni, copiii au lecții, noi ne întâlnim, am cunoscut oameni noi cu care vorbesc. Avem multe evenimente ucrainene aici, cum sunt acelea pe care le organizează Jane și eu o ajut cu partea de promovare. Acum încercăm să mai călătorim. Am fost la Oradea, la Cluj, vom merge și la munte să mai schimbăm aerul. Și copiii au prieteni acum aici. Deci este o viață oarecum normală. Acum oamenii pot râde, putem avea și alte preocupări decât știrile. Dar trebuie să continuăm să ajutăm, să trimitem bani. Poate că știi despre Bayraktar și că ieri au cumpărat satelitul. Știi povestea asta? Au închiriat un satelit pentru un an pentru armata ucraineană.

N.M.: De la turci? 

E.S.: Avionul, Bayraktar, e de la turci. Dar satelitul este de la englezi. Acum e o frază: bei cafea și donezi pentru armată. Deci sunt lucruri obișnuite. Pentru noi este și un mod de a nu ne simți vinovați. Că oamenii mor și noi trăim, că armata luptă în fiecare zi. De exemplu, sora mea a găsit oameni care au ajutat la cumpărarea unei mașini pentru soldați. Sunt multe povești de acest fel, că oameni se ajută între ei, oferă ajutor umanitar, pentru armată, cumpără muniție pentru soldați. Cred că sunt trei tipuri de refugiați acum. Sunt cei care nu s-au adaptat și s-au închis în ei, își trăiesc viețile la fel în continuare, mănâncă, primesc bani, fac lucruri obișnuite. Alți oameni au încercat chiar să trăiască, să ajute poporul ucrainean și Ucraina, să facă diverse activități. Iar unii oameni au hotărât să nu ia în seamă războiul, să nu citească știri și să privească înainte spre o nouă viață. Cred că este și un mod de adaptare psihologică.

În Ucraina oamenii nu îi privesc bine pe cei pe care nu fac nimic, doar călătoresc și postează poze despre călătoriile lor și locurile frumoase pe care le văd în social media. Iar acum e o situație dificilă cu limba, pentru că mulți din poporul nostru au hotărât să vorbească limba ucraineană.

N.M.: După ce ani de zile au vorbit rusa? 

E.S.: Da. Rusa și ucraineana sunt la fel ca moldoveana și româna. Sunt diferite. Avem cuvinte pe care ei nu le înțeleg. Dar din punct de vedere istoric, a existat întotdeauna o parte a Ucrainei unde oamenii au vorbit rusa. Acum ei încearcă să schimbe asta și să vorbească ucraineană.

N.M.: Acele părți sunt mai aproape de Rusia? 

E.S.: Da. De exemplu locuitorii din Harkov, care e doar la 60 km de granița cu Rusia și este bombardat în fiecare zi, acum încearcă să vorbească ucraineană. Am niște prieteni acolo. Pentru mine, este normal să vorbesc ucraineana.

N.M.: Atunci când ai studiat la Kiev, ai studiat în ucraineană?

E.S.: Da. Și împreună cu părinții mei am avut surzhik, un amestec din limbile ucraineană și rusă. E foarte amuzant, oamenii îl numesc surzhik. Toți ucrainenii știu acest cuvânt. Mai mult oamenii din este, și cu cei din vest, dar cei din partea centrală știu. Iar acum locuitorii din Harkov încearcă să vorbească ucraineană. E greu pentru ei. Le-am spus „Fetelor, e grozav, sunteți foarte tari”. Ele înțeleg ucraineană, dar nu pot vorbi.

N.M.: Nu au folosit limba. 

E.S.: Da. 

N.M.: Faci o conexiune între limbă și identitate? Crezi că e important?

E.S.: Da. Dar din punctul meu de vedere, acum nu e un moment potrivit să spui „Ești vinovat pentru că vorbești rusă”. Mulți soldați vorbesc surzhik sau rusă pentru că din punct de vedere istoric, a fost limba lor. După acest război, și acum, în timpul războiului, cred că e bine că mulți oameni încearcă să schimbe limba pe care o vorbesc, vorbind ucraineană, dar nu se poate face așa rapid. E ok. Vom trece peste asta. Din punct de vedere istoric sunt două documente în Imperiul Rus care luptă împotriva limbii ucrainene. 

N.M.: Deci a fost un decret în Imperiul Rus să nu se folosească limba ucraineană?

E.S.: Da, în 1876. A fost o cenzură. Toată arta, toate cărțile, toate publicațiile trebuiau să folosească doar limba rusă. Ei au numit limba noastră nu ucraineană, ci „mica limbă rusă”. Deci din punct de vedere istoric, ei au adus daune Ucrainei și la tot ce este ucrainean timp de vreo 5 secole. Iar oamenii care cunosc istoria… Dar problema a fost că pe timpul URSS, mulți au fost în familii mixte. Și de aceea acum este greu ca oamenii să înțeleagă. Soțul meu are rude în Rusia și pentru el este greu. Pentru mine, nu. Eu am alt sânge, dar nu rusesc. Din punct de vedere istoric, vedem că nu este o întâmplare din acest secol. Deci acum experții spun că ei cred că va fi ca și în cazul Israelului, care și-a primit independența acum 40 de ani. Istoria lor datează de 1000 de ani, dar independența doar de 40 sau 50 de ani, așa ceva.

Noi știm că independența noastră datează de acum 31 de ani, dar istoria noastră se întinde până la Rusia Kieveană. Putin încearcă să spună că Ucraina are doar o istorie rusească. Poate că unii ucraineni sunt pregătiți pentru acest scenariu, ca în Israel. Soția lui Zelensky a spus că probabil vor începe un proiect de a face buncăre pe lângă școli. Noi înțelegem că avem o armată puternică, iar această poveste…

N.M.: Pare să se repete. 

E.S.: Da. Mentalitatea lor este una imperială și ei întotdeauna ne-au numit frații mai mici, mica limbă rusă, oameni de gradul doi.

N.M.: Ai fost în Rusia? 

E.S.: Am fost la Solovki, când am mers în Gulag. Am fost și la Moscova și am simțit că ne privesc ca „oameni de gradul doi”. 

N.M.: Am vrut să te întreb cum ai simțit asta? 

E.S.: Da, da, am simțit-o. Când am fost în 2008 la Moscova, am vizitat rudele tatălui meu. Ei s-au mutat acolo pe timpul URSS. Eu locuiam la Kiev pe atunci. Kiev este un oraș foarte modern, mai ales după Revoluția Portocalie. Au fost multe investiții, mulți turiști, multe evenimente internaționale, cum e campionatul european de fotbal și altele. Kiev este un oraș foarte modern. Atunci când am venit la Moscova, m-a întrebat „Unde să mergem, ce să-ți arătăm? Poate ar trebui să mergem la Mall, acolo este un cinema și multe magazine.” I-am răspuns: „Și noi avem așa ceva”. Ea a fost foarte surprinsă: „Chiar aveți mall??” Ei credeau că toți ucrainenii sunt niște țărani, de la sat. Din cauza știrilor pe care le ascultă și pentru că mulți oameni săraci din regiunile noastre de est s-au mutat acolo să găsească de lucru. De asemenea, mulți oameni din Moldova migrează în Rusia să caute de lucru, de obicei lucrează în construcții. De obicei, munci grele, fizice. Deci ei credeau că toți ucrainenii sunt săraci și înapoiați. Și mulți oameni din regiunea Donbass s-au mutat acolo. Iar Donbass este o regiune destul de dură, pentru că acolo sunt mulți mineri și oameni care nu au educație superioară. Sunt oameni simpli, de multe ori nu prea inteligenți. Așa că ei au crezut că toți ucrainenii sunt cam proști și săraci. Deci, din punct de vedere istoric, ei credeau că noi suntem „oameni de gradul doi”. E o problemă veche de câteva secole.

Am fost în Israel, mi-am vizitat prietenii și când am mers la metrou, am văzut oameni înarmați. I-am întrebat dacă este ok pentru ei. Ei mi-au spus că da, că s-au obișnuit cu asta, asta e normalitatea lor. Iar atunci când merg la o sărbătoare sau la o nuntă, ei își iau armele, pentru că nu le pot lăsa acasă. Pentru mine a fost ceva wow.

Acum înțeleg că poate este modul nostru de a rămâne ucraineni. Nu știu… Poate că nu vom primi înapoi Crimeea sau regiunea Donbass. Cred că poate trebuie să ne pregătim pentru asta. Mulți oameni din Europa, dar și localnici, de exemplu am vorbit cu un taximetrist și mi-a spus: „Nu înțelegi. E o țară imensă. Putin nu va renunța niciodată. Trebuie să vă gândiți la oameni, să le salvați viețile. Capitulați și supuneți-vă rușilor”.

N.M.: Aici în România ți-a spus asta? 

E.S.: Da, un taximetrist. „Nu contează sub ce steag veți trăi, dar oamenii vor fi în siguranță”. I-am spus: Știi, în Crimeea sunt tătari, iar acum situația lor este foarte grea, pentru că rușii au ocupat Crimeea și ei urăsc această populație. Întotdeauna au încercat să-i amenințe. Le-au spus să trăiască doar în orașele lor, separat.

N.M.: Ei sunt musulmani. 

E.S.: Dar din punct de vedere istoric, Crimeea a fost teritoriul lor. Deci înțelegem că dacă noi vom capitula, aceasta va fi și soarta noastră și va dura secole întregi. Ne vor distruge limba, cultura, cărțile. Doar propagandă. Din nou URSS. De aceea oamenii spun că vom lupta cu ei până la moarte.

Noi credem într-o cale diplomatică, dar am spus: „Trebuie să plecați din Ucraina, să eliberați teritoriul, la fel cum a fost înainte de 24 februarie.” Zelensky a mai spus că dacă ei vor elibera teritoriul nostru, vom îngheța acest conflict, cum a fost și în Donbass. Dar Putin nu vrea. Și pentru că Crimeea depinde de acest mare bazin/rezervor de apă de lângă Nova Kahovka. Iar această centrală nucleară este sursa de energie pentru Crimeea. În Crimeea este o situație foarte grea cu apa, pentru că ei nu au sursa lor de apă, iar lacurile lor acum sunt scăzute. Pentru că toată apa… istoric vorbind, după desființarea URSS, Crimeea s-a alipit de Ucraina. Și pentru că toate resursele le primesc din Ucraina: apă, energie, tot.

N.M.: Ei nu pot funcționa fără acestea? 

E.S.: Da. Și acesta este unul din motivele acestui război, pentru că Crimeea are nevoie de toate acele resurse. De aceea, la începutul războiului, prima dată au ocupat bazinul de apă Nova Kahovka și centrala nucleară. Acesta a fost unul din obiectivele lui Putin. Deci da, credem într-o rezolvare diplomatică a conflictului, dar ne vrem teritoriile înapoi, până la granițele de la 24 februarie.

Și aici în Timișoara avem oameni ale căror case și orașe sunt ocupate. Pentru ei este foarte greu. Cineva a venit în casa ta și locuiește acolo, cu toate hainele tale, toate lucrurile tale. Nu știu cum poți trece peste așa ceva, pentru că nici nu-mi pot imagina cum e. În același timp, odată ce am fugit, în prima lună am spus adio în mintea noastră tuturor lucrurilor noastre. Pentru că rușii ocupau sudul foarte rapid. Doar Mykolaiv i-a oprit pentru că sunt mulți oameni tari acolo. Mulți civili au lăsat tot și au mers să ajute armata. Au făcut acele adăposturi antitanc și…

N.M.: Deci civilii s-au organizat pentru a ajuta. 

E.S.: Da, s-au organizat și au ajutat armata să-i oprească pe ruși. Pentru că planul lor inițial era să ocupe Odesa până la 1 martie. Dar Mykolaiv i-a oprit.

Deci sperăm că partenerii din vest ne vor da muniție și sisteme antiaeriene, care ne pot ajuta să apărăm spațiul aerian, armament care să ne apere de atacuri cu bombe. Ca în Israel. Avem nevoie de asta. Avem nevoie și de arme cu bătaie lungă, pentru că atunci rușii nu se vor apropia, le va fi teamă. Nu vrem să luptăm, dar vrem să le arătăm că suntem puternici și că-i putem opri. Așa că acum sperăm în asta și de aceea ucrainenii donează pentru armată, pentru armament, deoarece pentru noi este o șansă de a deveni ca Israelul. Ei s-au adaptat și s-au obișnuit să trăiască cu problema asta și au devenit destul de puternici pentru a trăi așa.

La început ne era frică de această cale. Dar acum oamenii spu- „Ok, dacă tot ne-am adaptat acestei situații, poate că nu este o idee rea să acționăm în acest mod.”

N.M.: Nu cred că îți poți imagina copiii tăi la școală într-un buncăr…

E.S.: Nu știu. Dacă vom primi tot acest echipament pentru a ne apăra orașele de rachete, iar școlile vor avea buncăre bune, poate că va fi mai normal. Dar avem nevoie de câțiva ani ca să pregătim toate astea. De aceea guvernul nostru cere ajutor cu armamentul. Dacă nu vrei să se întâmple un război, trebuie să fii pregătit pentru el. Acum asta e viața noastră obișnuită. 

N.M.: Ce le-ai spus copiilor tăi despre situația asta? 

E.S.: În primele 10 zile, când am stat în casa părinților noștri și tot timpul verificam știrile, au văzut și ei știrile, s-au uitat la TV. Cred că pentru copii este mai ușor să se adapteze. E ceva nou, dar ei sunt mai rapizi când vine vorba de adaptare. Bineînțeles că e greu, pentru că și ei au auzit despre copii uciși și clădiri distruse. M-au întrebat dacă locuința noastră e ok, dacă clădirea noastră e ok. Le-am spus da, e ok. Iar acum întreabă când se va termina războiul și când ne vom întoarce acasă. Dar pentru moment s-au adaptat, pentru că au prietenii lor, lecțiile, etc. Deci eu sunt printre oamenii care vor să se întoarcă în Ucraina, așa că pentru tine poate că e dificil să asculți unele din părerile mele…

N.M.: De exemplu, cred că ar trebui să le spui copiilor tot ce mi-ai spus și mie.

E.S.: Da, da.

N.M.: Asta e istoria.

E.S.: Când vor fi puțin mai în vârstă, le voi spune. 

N.M.: Pentru că tu nu ai aflat de toate astea din cărți. Ți-au spus părinții tăi, bunicii tăi. 

E.S.: Da, și sora mea știe toate aceste povești. Ea nu e așa implicată ca mine, poate pentru că eu lucrez ca jurnalistă și am învățat istorie. Dar da, cred că toți copiii noștri ar trebui să afle despre lucrurile astea. De exemplu, părinții mei au crescut în URSS, dar știau aceste povești. Iar după ce URSS s-a dezmembrat, ei au votat pentru independență. Pentru că ei auziseră de la părinții lor că sunt ucraineni. Deci da, este important pentru noi. Nu toți oamenii cred că este important, nu toți oamenii au rude cu astfel de povești, pentru că în alte regiuni a fost o situație diferită. Dar da, pentru noi e important.


Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu