Participanți: Vanessa Serbul (V.S.), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
– Vanessa, te rog spune-mi povestea ta. Ce știi despre părinții tăi, despre bunicii tăi, despre străbunicii tăi. Povestește-mi despre orașul tău și ce s-a întâmplat pe 24 februarie. Cum ai ajuns aici?
Vanessa Serbul: Ok. Deci, prima întrebare, despre părinții mei. Tatăl meu este din Odesa, la fel și părinții și bunicii lor. Cred că ei erau ucraineni, polonezi, moldoveni și germani.
Nicoleta Mușat: Deci ai o moștenire familială mixtă?
V.S.: Da. Și evreiască. În Odesa erau mulți evrei în secolul 19, era un oraș foarte mare. Și din această cauză, în Odesa vorbim nu doar ucraineana și rusa, dar și un dialect cu influențe evreiești. Părinții mamei mele sunt din zona Odesa, de origine moldovenească. Mama mea vorbește moldovenește, nu română. Acum știu câteva cuvinte în română și i le spun, dar multe cuvinte nu sunt la fel.
N.M.: În Banat, dacă mergi prin sate și vorbești româna, vor înțelege limba literară. Dar dacă ei îți vorbesc în dialectul local, va fi greu să-i înțelegi, dacă ești născut și crescut la oraș.
V.S.: Soțul a rămas în Odesa. Eu sunt aici. Prietenii noștri, un cuplu, prima dată au mers la Chișinău, apoi la Timișoara. Asta a fost în februarie Mi-a fost teamă tot timpul și am hotărât să merg în România. Voiam o experiență nouă, să văd cum trăiesc oamenii aici, ce mănâncă, cum gândesc. Iar când mă voi întoarce acasă, voi folosi toate astea cumva. (zâmbește)
N.M.: Deci te-ai născut la Odesa?
V.S.: Da. Ai nevoie de data exactă? 18 septembrie 1996.
N.M.: Ai studiat acolo?
V.S.: Da. Am studiat și la Kiev.
N.M.: Deci ai terminat liceul și te-ai mutat la Kiev să studiezi? Sau să lucrezi?
V.S.: Doar să studiez. Sunt actriță, am studiat actoria. Din copilărie am vrut să joc în filme și piese de teatru. Îmi plac musicalurile (teatrul muzical) și spectacolele muzicale. Îmi place și atunci când muzica este combinată cu arta.
N.M.: Deci îți place să interpretezi, să joci roluri.
V.S.: Da, așa ceva.
N.M.: Cum era la Kiev? Care a fost prima ta impresie? Cum era viața acolo?
V.S.: L-am asociat cu un oraș romantic. Este un oraș mare și frumos.
N.M.: Care e locul tău preferat din Kiev?
V.S.: Andreevsky Descent și malurile râului Dnipro. Întotdeauna sunt multe cupluri acolo. Și multe restaurante. Bineînțeles, îmi place Khreshatyk, este un bulevard mare, și îmi plac unele străzi din centrul istoric, unde sunt multe clădiri renovate. Acolo este liniște și te poți plimba și privi clădirile. Kiev este un oraș foarte dinamic și uneori îți dorești să fii într-un loc liniștit.
N.M.: Locuiești într-un apartament închiriat acolo?
V.S.: Da.
N.M.: Ai și lucrat acolo?
V.S.: Nu, doar am studiat.
N.M.: Timp de câți ani?
V.S.: Nu am terminat studiile. Am stat acolo trei ani.
N.M.: Care sunt locurile tale preferate din Odesa? Povestește-mi despre ele.
V.S.: Ok (zâmbește). Îți voi arăta câteva fotografii. Această clădire este pe strada Deribasivska. este o stradă pietonală, unde sunt multe restaurante. E numită în onoarea lui Deribas, fiul întemeietorului orașului. El a fost francez. Asta a fost pe timpul când s-a construit Odesa, în 1794.
N.M.: Ieri mi-a spus și Jane câte ceva despre asta. Ecaterina a II-a a întemeiat orașul, nu-i așa?
V.S.: Da. Ea a adus mulți străini în oraș, arhitecți, intelectuali, italieni și francezi. Cardinalul Richelieu a avut o influență puternică. Acesta e numit The Passage, o clădire foarte frumoasă. Este un hotel, construit în 1950-1960 pentru soldați. E o piață foarte drăguță, seamănă cu o piață italiană. Acestea sunt curți interioare tipice Odesei, cu frânghii de uscat rufe. În secolul 19, mai multe familii trăiau într-o curte din aceasta și se adunau seara, luau cina, vorbeau de-ale vieții. Acesta este farul. Acum este un hotel care poate găzdui 1000 de oameni. Aici poți vedea scările: asta este Scara Potemkinskaya. Aici este statuia unei femei care-și ia rămas bun de la un marinar. În trecut, scările ajungeau la apă, dar acum nu mai e așa. Sunt aproximativ 200 de scări. Acestea sunt catacombele, sunt foarte lungi. Acesta este castelul Vorontsov, care a fost reconstruit și Muzeul de Știință. M-am născut la Odesa, dar n-am vizitat niciodată muzeul. (râde). Tolstoy a deținut această casă în secolul 19.
N.M.: Cât de mare este orașul? Este mai mare ca Timișoara?
V.S.: Da, este mai mare, populația Odesei este de aproximativ un milion de locuitori.
N.M.: Este un oraș multicultural?
V.S.: Da, bineînțeles. Aici sunt mulți turiști, hoteluri, obiective turistice, o mare varietate de locuri, unele luxoase, altele mai ieftine.
N.M.: Ok, atunci când se va termina războiul, vreau să merg la Odesa ca turistă. Ce să mănânc acolo? Există o mâncare specifică Odesei?
V.S.: Primul lucru care-mi vine în minte este bychki (pește mic din Marea Neagră). În România se mănâncă mult salată de vinete. În Odesa, mâncarea tradițională este tot salata de vinete, dar este făcută cu ceapă, roșii, usturoi. Și forshmak, care este făcut din heringi și ceapă, servite cu unt.
N.M.: Și la desert?
V.S.: Asta e interesant. De obicei facem sharlotka cu mere și vertuta cu mere sau cu brânză. E ca un ștrudel, dar diferit. Aceasta este prăjitura numită Napoleon. E ca un mille-feuille, e foarte gustoasă. Nu e crocantă, e mai moale.
N.M.: Iar de sărbătorile mari, cum e Crăciunul și Paștele, ce gătiți?
V.S.: În România ce mâncați de Paște?
N.M.: Miel.
V.S.: În Ucraina mâncăm kulich sau paska. E ca o prăjitură cu stafide și fructe uscate, cum e și pannetone italian, dar un pic diferit. Paska noastră este făcută diferit. Le facem cadou unii altora.
N.M.: Iar de Crăciun ce mâncați?
V.S.: Facem kutia. Este preparată din boabe de grâu, cu stafide, caise uscate, mac și miere. E delicioasă.
N.M.: Avem ceva asemănător. Se numește colivă. Atunci când oamenii mor, participanții la înmormântare primesc colivă.
V.S.: Dar kutia e ca o supă. Fiecare femeie o gătește în felul ei. Unele pun caise uscate, altele nu. Dar e dulce și foarte gustoasă. Are un gust ca laptele.
N.M.: E ca mâncarea de bebeluși?
V.S.: Da, așa ceva. Unora le place, altora nu.
N.M.: Deci acestea sunt mâncăruri tradiționale.
V.S.: Și clătite. Dar nu ca cele americane, care sunt mari și plate. Noi punem mac, brânză, gem și le rulăm. E o mâncare tradițională ucraineană. Arată ca un fel de rulouri japoneze ucrainene. (râde) Aceasta este o altă mâncare tradițională din Odesa: e făcută din pești mici numiți tulka, au 5 cm lungime. Adaugi ouă și faci crochete. Este o mâncare ieftină. Dacă o familie nu prea are bani, gătește acest fel de mâncare.
N.M.: Care e ocupația principală a oamenilor?
V.S.: În secolul 20 erau mulți pescari în Odesa. Și erau multe feluri de pește. Nu doar pește, ci și moluște – altă mâncare preferată în Odesa. Sunt multe moluște în Marea Neagră. Mie nu-mi plac, dar părinții mei le mănâncă cu orez. În restaurante le gătesc cu sos cremos din usturoi și vin.
N.M.: Care e mâncarea ta preferată?
V.S.: Mie îmi place mai mult mâncarea europeană.
N.M.: Generația ta preferă alte feluri de mâncare? Tu ce preferi?
V.S.: Îmi place prăjitura Napoleon. Nu-mi plac moluștele. Îmi plac pastele și pizza.
N.M.: Îți plac aceste mâncăruri mai mult decât mâncarea tradițională din Odesa?
V.S.: Da.
N.M.: Deci mi-ai spus că ai mers la Kiev să studiezi și te-ai întors la Odesa, da? Acum câți ani era asta?
V.S.: Acum 10 ani.
N.M.: Și apoi te-ai angajat?
V.S.: Timp de 6 ani am lucrat ca instructoare de fitness, am lucrat cu adulți și copii – stretching, Pilates, dansuri latino, yoga. Am continuat să studiez canto, am schimbat antrenorii și profesorii, am progresat, am dobândit mai multe aptitudini. Voiam foarte mult să lucrez ca și cântăreață. Îmi antrenam vocea tot timpul Am lucrat cu o formație. Dar apoi a început războiul. Mai întâi a fost pandemia, apoi războiul. Iar oamenii nu voiau să înceapă ceva nou. Restaurantele nu funcționau, nu prea erau clienți, nu prea erau turiști. Soțul meu lucra într-un service auto. Și el a pierdut mulți clienți. Oamenii nu mai voiau să cheltuie bani.
N.M.: Hai să vorbim de seara de 23 februarie. Care era atmosfera atunci? Ce s-a întâmplat?
V.S.: A fost o noapte ciudată. M-am trezit să beau apă și am auzit prima explozie. Locuința noastră este lângă un parc și alarmele mașinilor s-au declanșat în același timp. Avem un câine, și el s-a trezit. Primul gând a fost că a căzut gheață de pe acoperiș, dar apoi am realizat că nu poate fi gheață, pentru că era 24 februarie și venea primăvara. Dar zgomotul era asemănător. Am început să mă uit la știri pe Instagram și amînțeles că a început războiul. După câteva minute am mai auzit explozii. Soțul meu dormea și cineva l-a sunat de la lucru. S-a trezit și a început să se panicheze. Era un sentiment ciudat, nu știam ce să facem. Erau foarte mulți oameni în magazine, în depozite – n-am văzut niciodată atâția oameni în magazine la 6-7 dimineața. Dar ei nu se panicau, era ciudat, ei așteptau la coadă să cumpere mâncare, pentru că nu știau dacă va mai fi mîncare sau nu în următoarea perioadă. Am plecat de la magazin și am mers acasă cu fratele soțului meu. Soțul meu s-a dus la benzinărie și a luat benzină. Erau cozi enorme și la benzinării, așteptai acolo trei-patru ore ca să poți lua benzină. Când am plecat din magazin (mă întorc înapoi în timp puțin), am văzut pe plajă multe tancuri. Era înfricoșător. Nu puteai face poze, era echipament militar. Mai târziu, au apărut puncte de control în oraș. Știi ce sunt acelea, nu? Acolo trebuie să arăți actele pentru a putea trece.
N.M.: Era ceva pe mare?
V.S.: Nu, n-am văzut nimic.
N.M.: Autoritățile au spus ceva despre asta?
V.S.: Nu. Am auzit ceva, dar nu era relevant.
N.M.: Când te-ai hotărât să pleci?
V.S.: În martie. Cred că la trei săptămâni după ce a început războiul. Au fost niște săptămâni înfricoșătoare, o perioadă îngrozitoare. Voiam să plec. Așa că m-am hotărât să plec cu părinții unor prieteni.
N.M.: Acei prieteni au plecat înaintea ta?
V.S.: Da. Cu câteva zile înainte.
N.M.: Au plecat cu mașina?
V.S.: Da, cu mașina.
N.M.: Cum ați trecut granița?
V.S.: Am stat în Chișinău o săptămână și apoi am trecut granița la Leușeni. Apoi am mers la Brașov, apoi la Timișoara.
N.M.: Erai cu prietenii tăi sau cu părinții lor?
V.S.: Cu părinții lor, într-o mașină.
N.M.: Cum s-au hotărât prietenii tăi să vină la Timișoara?
V.S.: Sediul companiei lor este la Timișoara, de aceea au venit aici. Am ajuns aici în martie. După trei zile de la sosirea mea aici, am găsit nu doar un job, dar și o ocazie care mă ajută să-i înțeleg pe români mai bine.
N.M.: Ce ai știut despre români înainte de a veni aici?
V.S.: Știam de București și despre munții Carpați pentru că mă uitasem la niște video-uri de călătorie despre aceste locuri. Îmi plac astfel de video-uri. Așa pot vedea multe țări. Știam și despre Cluj și Brașov. Știam că orașul Constanța este la mare. Asta e tot. Am găsit o postare pe facebook că cineva căuta o femeie care să aibă grijă de copii.
N.M.: O bonă?
V.S.: Da, o bonă. Am sunat-o, ea vorbea ucraineana, pentru că se născuse lângă Odesa. Când era copil, s-a mutat în Moldova, apoi la București, apoi la Timișoara. Acum este căsătorită, are un soț și doi copii mici foarte drăguți. Când am sunat-o, era gravidă cu al doilea copil. În mai a născut și acum are doi copii. Așa că am ajutat-o cu noul născut. I-am spus ce făceam în Odesa, că eram cântăreață și m-a susținut, m-a pus în legătură cu niște muzicieni și o formație care cânta cover-uri. Am susținut un recital de ziua Vyshyvanka – știi despre ce e vorba, da?
N.M.: Da. Jane mi-a povestit de această zi a broderiei.
V.S.: Prima dată am cântat la picnicul de Paște, apoi de ziua Vyshyvanka. În 6 mai am cântat la un eveniment caritabil organizat de Lions Club. Erau mulți reprezentanți ai autorităților, era o licitație pentru a strânge fonduri în vederea restaurării clădirilor pentru refugiați. Era la sala de bal de lângă Muzeul Banatului.
N.M.: Da, o știu, este un loc frumos.
V.S.: De ziua Vyshyvanka a fost un concert mare, am cântat multe cântece. Și mulți oameni au înțeles ce cântam, ce încercam să le spun. A fost un alt concert mare de Ziua Refugiatului. Am cântat și acolo, dar eu încerc nu să fiu un refugiat, ci un ambasador. Nu vreau doar să cer diverse lucruri, vreau să și dăruiesc ceva în schimb. E ca un schimb. Dacă oamenii îmi dăruiesc ceva, vreau să le dau și eu ceva.
N.M.: Care sunt planurile tale pentru lunile următoare?
V.S.: Planul meu este să mă întorc la Odesa. De ziua Vyshyvanka, Maria, una dintre voluntari, mi-a dat acest tricou. Eu voiam o rochie albă, dar când am văzut acest tricou, mi-am dat seama că de asta am nevoie.
N.M.: Deci ai avut concerte și interviuri. Ești celebră acum.
V.S.: Da. Dar eu nu am privit asta ca o ocazie de a fi celebră. Am vrut să fac ceva la care mă pricep, ceva ce îmi place. Voiam să fac ceva pozitiv pentru ucraineni, să le arăt românilor că ucrainenii sunt oameni inteligenți, talentați.
N.M.: Îți doresc toate cele bune, fie că ești aici sau în Ucraina. Îți doresc să ai succes.
V.S.: Îți mulțumesc foarte mult! Da, îmi doresc să fiu implicată în domeniul muzical. Și vreau să mă întorc în Ucraina. Sentimentele mele sunt împărțite: pe de o parte vreau să rămân aici pentru că-mi place Timișoara și oamenii de aici, pe de altă parte, vreau să mă întorc în Ucraina. Mi-e dor de mama mea, de câinele meu, de pisica mea, de soțul meu.
N.M.: Părinții tăi au rămas în Odesa?
V.S.: Da, mi-e dor de ei.
N.M.: Sunt recunoscătoare că ai vorbit cu mine. Îți mulțumesc foarte mult!
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu