Participanți: Zinaida Piddubna (Z.P.), Nicoleta Mușat (N.M.), Jane Rozbitskaya (J)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
Nicoleta Mușat: Îmi poți spune câte ceva despre familia ta? De unde ești? La ce școală ai mers? Care era viața ta de zi cu zi în Ucraina?
Zinaida Piddubna: De unde să încep? Am avut o copilărie obișnuită. M-am născut la Rivne și am locuit acolo până m-am căsătorit, iar după aceea m-am mutat la Liov. Apoi m-am mutat la Ivano-Frankivsk împreună cu soțul meu. Când am fost gravidă, am mers la cursuri la două universități: politehnică și limbi străine. Pe de altă parte, educația nu mi-a fost de folos, eram pur și simplu plictisită. (zâmbește) Lucram ca administrator al unei firme de curățenie.
Nicoleta Mușat: Cum era viața ta înainte de război?
Z.P.: Munceam, mergeam în vacanțe, creșteam copiii, călătoream…
N.M.: Câți copii aveți?
Z.P.: Am doi băieți. Unul are 11 ani. El e aici, cu mine. Cel mai mare are 16 ani și este jucător de fotbal într-o o echipă ucraineană. Soțul meu este antrenor de fotbal. E managerul echipei din Lutsk, numită „Lubart”. Dar acum nu poate să-și facă jobul lui obișnuit din cauza războiului.
N.M.: El ce făcea înainte de război?
Z.P.: El a fost fotbalist și apoi a devenit antrenor. Acesta este parcursul obișnuit al carierei pentru sportivi. Deci a făcut asta toată viața. Și mie mi-a plăcut fotbalul toată viața mea. (râde) El este din Lutsk. Noi locuim în ambele orașe. (zâmbește) Soțul meu era prieten cu verișorul meu. Așa ne-am întâlnit.
N.M.: Îmi poți spune câteva cuvinte despre viața ta de zi cu zi dinainte de război? Care era programul tău? Cum era atmosfera? Era vreo tensiune sau totul era calm?
Z.P.: Până în ultimul moment, am spus tuturor că nu va fi război. M-am trezit în mijlocul nopții pentru că am auzit ceva, probabil rachete zburând. Nu știu ce oră era. Soțul meu nu era acasă atunci. A fost înspăimântător. (plânge) Soțul meu a fost în Lutsk pe 24 februarie și deja fuseseră explozii acolo în ziua aceea. Când m-am dus să-l trezesc pe fiul meu mai mic ca să-l duc la școală, am primit un telefon de la soțul meu. El mi-a spus că a început războiul. Am început să plâng. Apoi am mers la lucru.
Soțul meu s-a întors la Rivne în după-amiaza zilei de 24 februarie. Lângă Rivne este un aeroport care a fost bombardat pe 25 februarie. Pe 25 februarie ne-am hotărât să plecăm din oraș la sat. Pe 26 februarie fiul meu cel mare împlinea 16 ani. Îți poți imagina ce cadou a primit de ziua lui? I-am comandat un cadou, voia un parfum Chanel. Nu a mai ajuns, din păcate.
N.M.: Au fost alarme antiaeriene în zilele acelea?
Z.P.: În primele zile, nu. Dar apoi au fost de mai multe ori pe zi, cam o dată la două ore.
Jane Rozbitskaya (J): Am citit undeva că atunci când este lansată o rachetă, autoritățile ucrainene știu că este în aer, dar nu știu unde va ateriza, așa că pe întreg teritoriul Ucrainei sunt alarme antiaeriene.
Z.P.: În cazul nostru, nu au bombardat orașul, ci numai zonele din jurul orașului, unde sunt baze militare și aeroportul. La început, au bombardat numai obiective militare, asta a durat cam o săptămână. Fiul meu își va aduce aminte toată viața aniversarea lui de 16 ani. (zâmbește)
N.M.: În ce sat v-ați mutat? Ați locuit într-o casă? A cui casă era?
Z.P.: Bunica mea locuiește la sat. E un sat mic, nu departe de Rivne.
N.M.: Câți ani are bunica ta? Ea are amintiri despre al doilea război mondial?
Z.P.: Are 86 de ani. Da, are amintiri. Avea 5 ani când a început cel de-al doilea război mondial. Își aduce aminte foarte bine. Îi era foarte frică de venirea comuniștilor. Își aduce aminte de Uniunea Sovietică și ce s-a întâmplat atunci când au venit rușii. Erau foarte săraci, purtau haine ponosite, nu aveau pantofi.
N.M.: Ce s-a întâmplat când au venit comuniștii?
Z.P.: Străbunicul meu avea mult pământ și i-a fost luat tot. Străbunica mea a fost torturată și au silit-o să semneze un act prin care ceda pământul de bună voie. Deci bunicii mele îi era foarte frică de ei.
N.M.: Ați reușit să recuperați acel pământ după dezmembrarea Uniunii Sovietice?
Z.P.: Nu, bineînțeles că nu. Dacă am fi reușit, aș fi fost o femeie bogată acum. (râde) Fiul meu mai mic vorbește des cu bunica lui, așa că și el știe tot ce s-a întâmplat și când. Lutsk și Rivne sunt în zone istorice foarte frumoase. Sunt castele acolo. A fost și un palat care a fost distrus în timpul celui de-al doilea război mondial. Din punct de vedere istoric, regiunea a aparținut Poloniei și oamenii au dus o viață bună, europeană.
N.M.: Cât ați rămas în acel sat? Cum v-ați hotărât să veniți aici?
Z.P.: Am plecat din sat pe 17 martie. Atunci ne-a fost clar că nu vor mai putea face sport copiii. L-am sunat pe antrenorul lor în 10 martie și ne-a spus că cineva de la Federația de Fotbal transporta copiii în România. Dar era o problemă. Copiii trebuia să fie însoțiți de un adult. În acel moment nu era altcineva care să facă asta. Așa că am fost de acord să fac eu asta. M-am întors în Rivne pe 17 martie, am luat câteva lucruri de acasă și dimineața am plecat spre România.
N.M.: Câți băieți erau în grup?
Z.P.: Erau 12 jucători de fotbal, plus eu și fiul meu. Mai târziu, încă trei jucători și mamele lor ni s-au alăturat. Deci eram 19 oameni în acest grup. Am găsit un microbuz sponzorizat de unul din oamenii bogați din Rivne, care ne-a dus până la graniță și apoi Federația a avut grijă de noi. Un bărbat din București ne-a întâmpinat după ce am trecut granița.
N.M.: Pe unde ați trecut granița?
Z.P.: La Solotvino. Eram toți speriați și flămânzi. Dar băieții au fost foarte cuminți și au ascultat de mine.
N.M.: Ați venit direct la Timișoara?
Z.P.: Da, am venit direct aici. Am venit să ne înregistrăm la Centrul de Suport – trei mame și 19 pașapoarte. (zâmbește) Am stat în Timișoara 2 săptămâni singură cu băieții.
N.M.: Cum te-ai simțit? Trebuie să fi fost o responsabilitate mare.
Z.P.: Eram speriată. Soțul meu a spus: nu pot să cred că ai fost de acord cu așa ceva. Atunci când am ajuns la graniță nu am avut cum să iau legătura cu oamenii din București și nu știam dacă ne vor aștepta acolo sau nu. Iar două zile mai târziu, antrenorul l-a sunat pe soțul meu și i-a spus: soția ta este o eroină, ar trebui să primească un premiu. Atunci el a fost foarte mândru de mine. (zâmbește) La graniță, un vameș a l-a întrebat pe un băiat: ce este ea pentru tine, de părinții tăi au semnat aceste documente prin care îți permit să pleci cu ea? (râde) Iar ei au răspuns: este antrenoarea noastră.
N.M.: Băieții vorbesc limbi străine?
Z.P.: Majoritatea vorbesc engleză. Și mulți dintre ei s-au întors în Ucraina. Au contracte cu echipe de fotbal și trebuie să continue să joace.
N.M.: Unde ați fost cazați când ați ajuns aici?
Z.P.: Într-un internat. Ni s-a oferit și mâncare. Băieții sunt fericiți atunci când au ceva de mâncare. (zâmbește)
N.M.: Deci ați ajuns în martie și ați stat într-un internat. Care sunt planurile tale pentru următoarele luni?
J: Aș mai vrea să adaug ceva. La prima noastră întâlnire de la școala unde este centrul de voluntari, am cerut ajutor să încărcăm microbuzul lui Alexander Shepelev, iar băieții Zinei au făcut asta. Sasha a fost uimit cât de bine și cât de repede au lucrat. Altă dată, a fost organizat un transport de ajutoare spre Odesa de către o biserică. Iar prietenul meu, care era responsabil pentru acest transport, a trimis un mesaj pe grupul de voluntari și a întrebat dacă băieții Zinei pot ajuta la încărcarea microbuzului. Din nou, ei l-au încărcat foarte rapid. Sunt tineri și foarte energici.
Apoi au început să caute un loc unde să se antreneze. Unii dintre ei au mers la antrenamente cu echipa din Timișoara. Alții au mers la terenul de fotbal de lângă stadion. Când LOGS a organizat un meci de fotbal la sfârșitul lui mai, ei au cumpărat șosete pentru băieți, iar echipa din Timișoara le-a dat echipament. Așa că au jucat împotriva echipei din Timișoara, purtând echipamentul echipei naționale a României. Iar băieții au câștigat cu un scor de 8 la 2. (zâmbește) Sunt cei mai buni jucători din echipe diferite, asta este explicația. În vară am avut o idee. Dacă avem printre noi jucători profesioniști de fotbal, de ce să nu-i rugăm să-i antreneze pe copii? Așa că i-au antrenat.
N.M.: Unde făceau antrenamente?
J: În diverse locuri. Pe stadion, pe un teren de lângă stadion. Dar acum au încheiat antrenamentele. Doar doi băieți mai sunt aici și ei au antrenamente de două ori pe zi. Și școala va începe în curând.
N.M.: Cum se simte fiul tău, cel care este aici?
Z.P.: Eu am mers în Ucraina pentru două săptămâni să-mi văd soțul. Nu vreau să-l scot de la școală din Ucraina încă. E o școală privată, avem toate documentele acolo și ei fac cursuri online. Deci va continua să studieze acolo și să meargă la after-school aici.
N.M.: Câți copii ucraineni sunt în Timișoara?
J: Nu știu. Sunt 700 de oameni pe grupul de Telegram, dar nu toți sunt aici, în Timișoara. Cred că sunt aproximativ 500 de adulți acum, fiecare din aceștia are copii, cel puțin unul. Deci sunt peste 500 de copii.
N.M.: Irina mi-a spus că a vorbit cu școala sârbească din Timișoara și ar putea face niște clase pentru ucraineni la ei.
J: Nu știu nimic despre asta. Copiii nu sunt o prioritate pentru mine. (râde)
N.M.: Care sunt planurile tale pentru următoarele luni?
Z.P.: N-am nici un plan. Nu știu ce voi face. Nu știu ce se va întâmpla mâine.
N.M.: Cum faci față incertitudinii? Mă gândesc că nu e ușor.
Z.P.: Râzând, plângând, trăind momentul. E foarte greu. În fiecare dimineață mă trezesc și mă gândesc: poate că totul e doar un vis și sunt acasă și nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Sau poate că ceva s-a schimbat.
N.M.: Care ar fi situația ideală pentru tine?
Z.P.: Vreau să se termine totul și să pot merge acasă.
N.M.: Casa ta a fost afectată de război?
Z.P.: Nu, e în siguranță. Soțul meu lucrează din când în când, dar acum nu există sport în Ucraina. Fotbalul e viața lui și dacă nu se schimbă ceva, nu știu ce va face. Așa că acum trebuie să cooperăm, să colaborăm și să cerem ajutor. Studenții noștri spun: războiul intră într-o nouă fază, deja sunt mai puține știri în mass-media. În Ucraina doar câteva orașe mai sunt atacate: Zaporiggia, Nikolaev, Odesa. În Zaporiggia este o centrală nucleară care este ocupată de ruși. Așteptăm data de 24 august, care este o dată importantă pentru noi, și probabil Putin ne va pregăti o surpriză. Vom vedea.
N.M.: Tu te născusei când s-a întâmplat tragedia de la Cernobîl? Ai amintiri legate de asta?
Z.P.: Eu locuiam la etajul 11 într-un bloc și întotdeauna ne uitam de 1 mai la paradă de la balcon. Accidentul de la Cernobîl s-a întâmplat pe 26 aprilie și îmi aduc aminte că parada a fost anulată. Iar satul tatălui meu a fost afectat de norul de radiații.
N.M.: Îți aduci aminte ce povesteau adulții despre asta?
J: Nu-mi aduc aminte de ceva concret. Unchiul meu lucra pentru guvern și i s-a spus să-și ia copiii și să plece din oraș. Dar asta a fost mai târziu, nu chiar imediat după accident. Îmi aduc aminte că am stat la Odesa timp de o lună. Nu am părăsit orașul în primele zile din cauza Uniunii Sovietice. Ai văzut filmul „Chernobyl”? Acum știm ce s-a întâmplat mulțumită Netflix-ului. (zâmbește)
N.M.: Am citit că este bazat pe evenimente reale. În cea mai mare parte este adevărat.
J: Eu am fost de mai multe ori la Cernobîl în cadrul unor tururi ghidate.
N.M.: E complet pustiu?
J: Nu. Depinde. Este o zonă imensă unde locuiesc foarte puțini oameni. Natura și-a revenit și a devenit sălbatică. Orașul Cernobîl încă există. Oamenii trăiesc acolo și unii merg la lucru la centrală. Pripyat este orașul fantomă. E pustiu. Fotografiile pe care le-ați văzut la școală sunt din Pripyat. Radiațiile nu stau în același loc. Atunci când plouă, se transformă în vapori de apă și se deplasează în alte direcții. Unele suprafețe absorb radiațiile. Sunt construcții de metal în Pripyat care au un nivel înalt de radiații. Cel mai înalt nivel de radiații este lângă reactorul 4. Este interzis să mergi acolo. Noi am mers acolo doar pentru câteva minute.
N.M.: Ați purtat costume speciale?
J: Nu. În cea mai mare parte zona din jurul Cernobîlului este liberă acum. Atunci când călătorești acolo, ai un termometru special cu tine. Iar ghizii care conduc tururile din zonă cunosc locurile periculoase. În Pripyat, nivelul de radiații este foarte mare, cred. Pripyat a fost un oraș foarte bogat, nou, unde locuiau mulți specialiști în domeniul energiei nucleare. Erau multe construcții metalice, iar acum este un nivel ridicat al radiațiilor. Este și Pădurea Roșie. A bătut vântul și toți copacii au devenit roșii din cauza radiațiilor. Încă are cel mai înalt nivel al radiațiilor, dar treci pe acolo foarte repede, cu geamurile de la mașină ridicate. Un alt loc de care am fost impresionată a fost cimitirul de mașini vechi. E un câmp imens unde sunt multe mașini care era folosite pentru a curăța zona după accident. Erau făcute din metal, deci ele aveau un nivel ridicat de radiații și au fost abandonate acolo. Atunci când s-a dezmembrat Uniunea Sovietică, multe lucruri au fost furate, nu doar din Pripyat, unde oamenii și-au părăsit casele cu tot ce era înăuntru, dar și din acest câmp. Îți poți imagina? Deci acum au rămas doar câteva mașini. Restul a fost furat. A fost vorba de eroism și și prostie. Același lucru se întâmplă acum: războiul e o prostie dar în același timp, e vorba de eroismul oamenilor noștri.
J: De ce te-ai hotărât să te întorci în România după ce ai fost la Rivne acum două săptămîni?
Z.P.: Soțul meu a insistat, iar fiul meu cel mic e stresat când aude alarmele antiaeriene.
N.M.: Înțeleg. Îți mulțumesc mult pentru că mi-ai împărtășit povestea ta!
Traducere: Jane Rozbitskaya
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu