Participanți: Iryna Chykaliuk (I.C.), Nicoleta Mușat (N.M.), Evghenia Jane Rozbytska (J)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
N.M.: Vorbește-mi despre tine, Iryna. De unde ești? Care e meseria ta? Cum arăta viața ta înainte de începerea războiului?
I.C.: Am 40 de ani, am fugit din Vinița, unde am locuit în ultimii 20 de ani. Am fugit împreună cu fiul meu care avea 15 ani în acel moment. Acum are 16. În prima lună după începerea războiului fiul meu a locuit cu mama mea într-un sat în apropierea orașului. Eu am stat în Vinița, pentru eventualitatea în care ar fi fost nevoie de ajutor. Voiam să ajut, să țes plase de camuflaj, să gătesc pentru armată la punctele de control, să fiu utilă pe cât pot. Dar era înfricoșător pentru că erau alarme antiaeriene, care provocau multă panică și anxietate.
În primele zile ale războiului orașul Kozyatin a fost bombardat. E un oraș nu departe de Vinița, iar după câteva săptămâni, aeroportul din Vinița fost bombardat. Apartamentul meu nu era în apropiere, dar locuiam lângă o fabrică de armament, deci era un loc destul de periculos. Era un obiectiv cu risc ridicat de a fi bombardat. La început, mă ascundeam în subsolul clădirii mele. Era mizerie și foarte frig. Nu era amenajat, era mult praf și era dificil să respiri. Mai târziu, am decis că nu mai merg la subsol. Am încercat să dorm în casă, dar era înspăimântător.
Apoi am plecat la casa mamei mele. Mama mea m-a convins să merg să locuiesc cu ea. Am locuit cu mama mea o lună. Am fost și voluntară. Am țesut plase de camuflaj, am gătit pentru armată și am făcut lucruri utile în fiecare zi.
După un timp am simțit că ceea ce făceam nu era suficient, voiam să fiu mai utilă, voiam să fac mai mult, așa că m-am mutat înapoi în Vinița. Fiul meu a vrut să vină cu mine, așa că ne-am întors împreună. După o zi, rușii au bombardat turnul TV. Am auzit zgomotul și am văzut lumina exploziilor, dar nu am văzut efectiv exploziile. Eram foarte speriați. Fiul meu dormea în baie. Atunci am hotărât că e prea mult, nu mai puteam rămâne acolo. Am decis să fug. Mama mea a rămas pentru că era perioada când trebuia să înceapă să sădească în grădină.
N.M.: Câți ani are mama ta?
I.C.: Mama are 61 de ani.
N.M.: E foarte tânără.
I.C.: Ea lucrează la o școală, ca profesoară de engleză și germană. Dar eu nu prea sunt bună la limbi străine. (râde) Engleza mea nu e prea bună.
Jane Rozbitskaya: Mai povestește-mi ce ai făcut înainte de începerea războiului.
I.C.: În Ucraina am avut o viață foarte bună. Timp de 4 ani am lucrat într-o societate comercială ca director de resurse umane. Firma noastră vindea uși în toată Ucraina. Înainte de război, aveam un plan să-mi deschid propria mea școală în domeniul resurselor umane. În ziua în care a început războiul, plănuisem să merg la agențiile guvernamentale pentru a obține informații și consultanță pentru a deschide această școală. Dar a început războiul și toate planurile au devenit inutile. Nu știu dacă vor mai avea relevanță după ce războiul se va fi terminat. Totul s-a schimbat.
N.M.: Cum a fost ziua de 24 februarie?
I.C.: Plănuisem să merg la agenția guvernamentală dimineața. Dar la ora 6 am fost trezită de un telefon al unui prieten din Israel care mi-a spus: „Știi că a început războiul în țara ta?”
J: Noi facem glume pe tema asta, pentru că toată lumea spune același lucru: „Am fost trezit de un telefon de la cineva”.
I.C.: I-am spus: „Nu e posibil, nu poate fi adevărat. E o glumă.” Am pornit televizorul și am înțeles că nu era o glumă, era adevărat. Am fost șocată și dezorientată. Ce să fac, unde să merg? Să merg la lucru sau nu? Să merg la această agenție guvernamentală sau nu, unde să telefonez, pe cine să caut? Nimeni nu știa nimic în ziua aceea. Să le dau voie copiilor să meargă la școală sau nu? Nimic nu era clar. După-amiază, o prietenă s-a oferit să îl ducă cu mașina pe fiul meu la casa mamei mele pentru că era mai în siguranță acolo. Așa că asta am făcut în prima zi. A venit prietena mea, l-a luat pe fiul meu și pe copiii ei și i-a dus în satul bunicilor lor.
N.M.: Deci fiul tău era oarecum în siguranță.
I.C.: Următoarea zi, am început să caut activități, moduri în care pot fi de folos. La serviciu, toate activitățile s-au oprit, deci nu aveam ce să fac acolo. Nici afaceri, nici voluntariat, nimic. Apoi am auzit că o școală avea nevoie de ajutor. Aveau nevoie de oameni care să vină să-i ajute să pună bandă adezivă pe ferestre.
J: Dacă ferestrele nu sunt lipite cu bandă adezivă, se pot sparge ușor din cauza undelor de șoc cauzate de explozii. Așa că este recomandat să pui bandă adezivă pe geamuri în timpul războiului.
I.C.: Am căutat și alte lucruri pe care le-aș putea face pentru a ajuta. Dra în acel moment activitățile de voluntariat nu erau organizate în mod sistematic.
J: La început, era un haos. La fel era și la graniță. În primele zile nu a existat ajutor, apoi era foarte mult, dar dezorganizat și haotic. Doar mai târziu s-a transformat într-un sistem.
I.C.: Da, a devenit mai organizat în săptămânile următoare, când mă mutasem deja în satul mamei mele. Sincer, nu-mi aduc aminte când m-am mutat acolo. E un oraș micuț, numit Lipoveț, deci nu e chiar un sat, ci un centru raional.
J: Nu știu exact care este echivalentul în română. De exemplu, Timișoara este principalul oraș din regiune. Și aveți și alte subdiviziuni. De exemplu, Lugoj este principalul oraș în zona sa. La fel, Vinița este principalul oraș din regiune, iar Lipoveț este principalul oraș din zona sa.
I.C.: În acel moment, activitățile de voluntariat în Lipoveț erau organizate mai sistematic. Erau coordonate de la școală, unde era un grup de coordonatori care scriau: „avem nevoie de asta, avem nevoie de aia…”. Oamenii știau unde să meargă, ce să facă și dacă puteau ajuta, ajutau. Atunci a început să vină primul val de oameni strămutați și refugiați. I-am primit în școli, le-am adus haine și mâncare de acasă și am ajutat în orice fel am putut.
J: Trebuie să înțelegi că Vinița este în mijlocul Ucrainei. Și toate drumurile din estul către vestul Ucrainei trec prin Vinița.
I.C.: Ceea ce însemna că un număr mare de persoane trecea prin Vinița.
J: Este un punct major de tranzit.
N.M.: Deci oamenii treceau pe aici încercând să scape?
J: Dacă te uiți pe hartă, vei înțelege. De exemplu, dacă mergi din Harkov…
I.C.: Dar mulți oameni veneau din Bila Tserkva, din Kiev, din Bucha. Acela a fost un alt mare val pentru că în acel moment drumul prin Jitomir deja fusese bombardat, ocupat și foarte periculos. Deci nu era posibil să folosești drumul principal pentru a scăpa spre vest. Toți oamenii care voiau să fugă din Kiev, treceau prin Vinița
J: Totodată, Vinița e destul de aproape de granița cu Moldova, deci oamenii care voiau să fugă în Moldova sau România, alegeau acest drum. Și sunt multe puncte de trecere a frontierei, deci e cel mai aproape…
N.M.: Cu excepția cazului în care mergi spre Polonia sau în direcția aceea.
J: Da.
I.C.: Părinții soției fratelui meu au început să-i cazeze pe cei care fugeau. Ei primeau persoane noi în fiecare zi, familii în tranzit, pe drumul spre graniță. În fiecare noapte, timp de patru săptămâni, au primit familii în casele lor. Au adăpostit și niște rude din Bucha, Irpin și Bila Tserkva. Din Bucha, au găzduit o familie de cunoștințe care au plecat imediat pentru că ei erau originar din Donețk, așa că știau cum merg lucrurile și au decis să scape cât de repede posibil. Și au luat decizia corectă. Asta se întâmpla în acele zile.
În fiecare zi mă uitam pe canalele telegram de știri. Eram speriați, nervoși, anxioși. Era foarte greu să dormi. Primeam alarme antiaeriene pe telefoane și sunetul era foarte strident de fiecare dată.
N.M.: Cum arăta o zi obișnuită în această perioadă? Vă trezeați dimineața și ce făceați?
J: Adevărul e că nu prea am dormit în perioada aceea. Dormeam câteva ore, ne trezeam, ne uitam la știri și apoi încercam să adormim la loc.
I.C.: Când eram în casa mamei mele, aveam mai multe de făcut, mai multe treburi casnice. Știam că atunci când mă trezesc trebuie să pregătesc micul dejun pentru că locuiam toți împreună: mama mea, soția fratelui meu și copiii ei, părinții ei și fiul meu. Locuiam toți împreună ca o familie mare.
N.M.: De ce v-ați hotărât să locuiți împreună?
I.C.: Locuiam împreună în casa fratelui meu, nu în apartamentul mamei mele. Apartamentul mamei mele era aproape de o stație de benzină și ne era teamă să locuim acolo.
Programul meu era destul de regulat pentru că în fiecare zi mergeam la școală să ajut, și în timpul săptămânii, și în weekend. În fiecare zi eram la școală, țeseam pânze de camuflaj cât timp era lumină. Apoi seara opream curentul. Atunci era o regulă, că trebuie să stingi luminile seara. Mama mea încă face asta.
Atunci când drumul spre Jitomir a fost ocupat și atacat, am primit o cerere din partea primăriei să ajutăm la înlăturarea sau vopsirea plăcuțelor cu numerele caselor, numele orașelor și indicatoarelor rutiere pentru a dezorienta armata rusă. Pe atunci erau deja în apropiere de Jitomir, care este foarte aproape de noi. Exista un risc major de a ajunge în zona noastră și circulau informații că dacă ar fi dezorientați, ar ajuta armata noastră în luptă.
Oamenii erau foarte uniți în acel moment. Toată lumea încerca să urmeze instrucțiunile pe care le primea. Dacă ni se spunea să stingem lumina, o stingeam; dacă ni se spunea să înlăturăm indicatoarele, le înlăturam. Deci țeseam pânze de camuflaj în fiecare zi. În alte zile, găteam pentru soldații ucraineni de la punctele de control: găluști, plăcinte. Am făcut foarte multe pânze de camuflaj și la un moment dat ni s-a spus că sunt de ajuns. Am făcut destule pentru întreaga regiune și pentru regiunile învecinate. La școală au început să gătească trei mese pe zi pentru punctele de control. Și au venit mulți refugiați. Apoi brusc ne-am pomenit fără activitate. Din nou, nu era nimic de făcut și nici un mod de a fi de folos. Atunci m-am hotărât să mă întorc la Vinița.
Cunoștința mea din Lugoj, pe care am întâlnit-o acum 4 ani în Vinița, ne-a sugerat să venim la Timișoara. Bineînțeles, nu știam unde este. Dar în noaptea aceea, când dormeam în baie și am văzut lumina de la explozii și toată casa s-a clătinat, am decis că vom fugi. Nu conta unde. Am mers la gară, dar nici unul din trenurile obișnuite nu mergea, doar cele operate de voluntari.
J: La un moment dat, rușii au bombardat o gară din partea de este a Ucrainei, Kramatorsk, cred. Au murit mulți oameni în acea explozie. Probabil acela era motivul pentru care nu mergeau trenurile.
I.C.: Da, probabil. Așa că nu puteam lua trenul. Pentru că erau doar trenurile operate de voluntari care mergeau din estul Ucrainei către Vest, dar erau foarte aglomerate.
J: Acele trenuri nu mergeau după un orar regulat. Era anunțată ora plecării, oamenii veneau la gară și trenul pleca când era plin. În acel moment mulți oameni voiau să fugă.
N.M.: Și cum ai ajuns de la Vinița la Lipoveț, unde e casa mamei tale?
I.C.: Erau microbuze care mergeau regulat pe ruta aceea. E la o depărtare de doar 50 de km, nu e așa departe. Apoi i-am spus prietenei mele că vreau să plec și ea mi-a spus că sunt autobuze conduse de voluntari care pleacă zilnic dintr-o stație de lângă poliție. Mai târziu, această stație a fost bombardată și au murit mulți oameni acolo. Dar în fiecare zi era un autobuz gratuit condus de voluntari care pleca din acea stație către granița cu Moldova. Așa am ajuns la granița Ucraina-Moldova. Apoi am trecut granița pe jos. în Acea zi eram doar 6 oameni în autobuz, dar ne-a dus totuși la graniță.
N.M.: Asta era din cauză că oamenii nu știau de acest autobuz? Sau era un microbuz?
I.C.: Noi am ajuns acolo în 17 martie, deci am plecat în 15 martie. Până în acel moment, primul val de refugiați trecuse deja, iar următorul nu începuse încă. Deci era o pauză între valuri.
N.M.: Acest autobuz era ucrainean? Voluntarii erau ucraineni?
I.C.: Da, da. La granița cu Moldova, erau alți voluntari care ne-au primit și ne-au oferit suport. Erau de la Crucea Roșie sau poate de la vreo organizație bisericească. Ne-au ajutat cu transportul. Am schimbat trei mașini până la granița cu România, unde am ajuns noaptea târziu. O familie moldoveană ne-a oferit găzduire pentru acea noapte.
J: Mă întreb de ce au schimbat trei mașini pentru a ajunge acolo, pentru că granița cu România este foarte aproape.
I.C.: Următoarea zi am trecut granița cu România. De parte română erau mulți voluntari care ofereau suport, mâncare, ne-au dat și niște bani, 250 lei și ne-au ajutat să ne îmbarcăm pe un tren gratuit spre Timișoara. Am călătorit 18 ore. Și aici în Timișoara am fost întâmpinați de voluntari foarte buni. Ne-au așteptat la gară, ne-au dus la Centrul de Suport și ne-au ajutat mult. Am petrecut o noapte la Lugoj, în casa cunoștinței mele. Dar apoi ne-am întors la Timișoara și am rămas aici.
N.M.: Deci ați hotărât să nu rămâneți în Lugoj?
I.C.: Nu era chiar Lugoj, ci un sat mic în apropiere de Lugoj. Sunt recunoscătoare acelor oameni, dar nu aș fi putut să locuiesc acolo. Ei sunt fermieri și sunt gazde foarte bune, dar acolo nu este internet, nu e televizor, nu e civilizație modernă. Așa că m-am hotărât să mă întorc la Timișoara. Centrul de Suport m-a ajutat cu cazarea și așa mi-am început viața aici.
N.M.: Deci ai rămas aici.
I.C.: După o săptămână am căutat un job. Am găsit de lucru pe OLX. La început am lucrat la Iulius Mall Spaghetti Pasta Bar. E un loc foarte drăguț și are paste foarte gustoase. Proprietara este din Moldova, deci vorbește rusă și voia să ajute. Probabil că aș fi rămas acolo, dar după câteva zile, mi s-au umflat mâinile și mă dureau. Pastele sunt gătite în tigăi pentru prăjire foarte mari și grele și toată ziua spălam acele tigăi. Munceam 12 ore pe zi. Ajutam totodată și la tăierea legumelor. Așa că după câteva zile am început să am dureri cronice la mâini. Nu mi-am folosit niciodată atât de mult mâinile. Într-o dimineață, mi-am dat seama că nu mai puteam să-mi ridic mâna. M-am speriat și am început să caut un alt job.
Am găsit un job la Profi. Am crezut că nu e greu să fii vânzătoare, dar trebuia să ridic greutăți mari. Trei zile doar am ridicat cutii care cântăreau 15-20 kg și le-am pus pe rafturi. Mâna mea m-a avertizat că nu pot să fac asta, așa că am încheiat și acest contract. De atunci tot am probleme cu mâinile.
Dar oamenii m-au ajutat și în prezent fac curățenie de două ori pe săptămână în mai multe case și apartamente din Sânmihaiu German. Însă nu în fiecare zi, așa că e bine și pentru sănătatea mea și pentru timpul meu și primesc ceva bani.
N.M.: Vin să te ia ei?
I.C.: Nu, folosesc transportul public, care este gratuit pentru ucraineni în prezent. Totodată, mulțumită lui Jane, pot să-mi folosesc talentul și să fac ce-mi place, adică să gătesc.
J: Nu e mulțumită mie. Ira a scris pe grupul nostru de Telegram că îi place să gătească și că poate face găluști, clătite, sarmale. Așa că putem comanda de la ea, le punem în frigider și avem o cină rapidă și gustoasă atunci când avem nevoie. Pentru mine e de neprețuit aceasta!
A fost și un picnic organizat de LOGS și Ira a gătit aproape toată mâncarea de acolo. O cantitate enormă de mâncare foarte gustoasă și variată. După aceea am vorbit de ideea de a face aceste evenimente culinare ucrainene pentru români prin Reciproc, prin Intersect și Mihaela. FITT a rugat-o pe Ira să gătească pentru o petrecere pentru copii iar acum plănuim să facem un borș (borscht) mare pentru festivalul La Pas, împreună cu Mihaela. Plănuim să gătim borș pentru simpozionul cultural „Why culture matters?” organizat de Prin Banat. Așa că ne deschidem și ne arătăm talentele. Eu glumeam – sau poate că nu era o glumă – cu Mihaela și Sergio de la Reciproc că îl vom redenumi ReciBorș or ReciPorc (râde). Va fi un restaurant ucrainean, de ce nu?
I.C.: Timișoara este un oraș foarte primitor. Am simțit o atitudine foarte primitoare față de mine și fiul meu, și față de toți ucrainenii care sunt în situația noastră. Fiul meu este în școala gimnazială. Studiază online. Anul viitor va termina școala. Dar el nu vrea să participe la viața publică din Timișoara și în comunitatea ucraineană de aici.
J: Eu glumesc că nu-l văd niciodată pe fiul Irynei.
I.C.: E greu pentru mine să-l scot afară din casă. E online tot timpul, joacă jocuri, vorbește cu prieteni.
N.M.: Prietenii lui sunt prin toată Europa, nu?
I.C.: Da. Unii prieteni sunt în Ucraina, alții în alte țări. Unii au plecat în străinătate, dar apoi s-au întors în Ucraina.
J: Și azi începe școala.
I.C.: Da, azi e 1 septembrie, când începe școala în Ucraina. Cât despre planuri de viitor, nu știu încă. Vreau să mă întorc acasă.
N.M.: Știi deja ce voiam să te întreb. (râde)
I.C.: Dar n-am idee ce să fac în Ucraina. Încă am un apartament închiriat acolo.
N.M.: Deci apartamentul tău e ok?
I.C.: Da, dar plătesc pentru el.
N.M.: Plătești la bancă sau proprietarului?
J: În Ucraina de obicei plătim direct proprietarului. Am închiriat un apartament și am cumpărat tot din el. Toată mobila, tot ce e înăuntru e al meu.
J: Deci practic plătești pentru depozitare. (râde)
I.C.: Da.
N.M.: Iartă-mă dacă e o întrebare prea personală, dar ceea ce câștigi aici îți ajunge ca să plătești chiria acolo?
I.C.: Da, e ok. Luna asta am primit o refugiată din altă zonă a Ucrainei în apartamentul meu din Vinița. Ea e profesoară și va lucra la școală. Așa că ea îmi va plăti pentru cazare și astfel mă va ajuta cu chiria. În general, nu știu ce să fac. Am probleme cu mâinile, nu sunt multe joburi disponibile și nu vorbesc engleza prea bine. Am început să învăț engleza, dar am avut mult de lucru ca bucătăreasă, așa că m-am oprit din studiu. Mi-ați dat mult de lucru cu gătitul. (râde)
N.M.: Cine face meniul? Cine alege ce vei găti?
I.C.: Doar eu. Dar fac schimbări tot timpul. Ne-am înțeles asupra meniului pentru prima seară culinară, iar pentru a doua și a treia l-am schimbat puțin pentru că e mai interesant să gătesc mâncăruri diverse. Trebuie să schimb ceva. De asemenea, trebuie să spun că nu sunt prea multe feluri de mâncare tradiționale ucrainene, nu există o mare varietate. Așa că gătim multe mâncăruri, diverse, gustoase, dar nu toate sunt ucrainene.
J: Da, de exemplu borșul (borscht) este specific ucrainean. Dar când vine vorba de găluști, sunt multe feluri de mâncare asemănătoare în lume: ravioli, manti și altele. Sau sarmale.
N.M.: Da, și noi le avem, și sârbii, și turcii au ceva asemănător. Și fiecare româncă are modul ei propriu de a le face.
I.C.: Și aș vrea să am ocazia să arăt lumii mai mult din ceea ce pot face, pentru că fiecare bucătar adaugă ceva special atunci când gătește, astfel încât mâncarea este specifică lui. Mai am o idee. În prezent se adună bani pentru drone militare. Aș vrea să fac ceva în Timișoara pentru a strânge bani pentru măcar o dronă. Mă gândesc la asta pentru că mulți timișoreni vor să ajute, să dea bani pentru ceva concret.
J: Acum există o inițiativă a lui Zelensky numită United24, prin care se strâng bani pentru drone militare. Deci, am putea folosi codul lor QR pentru donații atunci când gătim borș la festival sau la simpozionul cultural.
N.M.: Ce reprezintă gătitul pentru tine acum?
I.C.: În primul rând, mă gândesc la mama mea atunci când gătesc. Ea m-a învățat să gătesc. Îmi place să văd oamenii cum mănâncă mâncarea pe care o gătesc și o savurează. Când văd acea privire care vrea să spună „Mmm, ce bun e!”, atunci este o plăcere pentru mine. Totodată, vreau ca oamenii să știe că în Ucraina… nu știu cum să explic această idee, dar cred că este posibil, prin bucătăria ucraineană, prin muzică, prin cultură, să răspândim tradițiile și moștenirea ucraineană. Să arătăm acest ceva care este asemănător și totuși diferit. Pentru că este important.
La aceste evenimente culinare, am gătit cu Masha și ea a spus că de fiecare dată mâncărurile pe care le gătim sunt diferite, dar toate aveau ceva în comun: conțin o bucățică din inima noastră, o bucățică din sufletul nostru.
Traducere: Jane Rozbitskaya
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu