Când a început războiul, ne pregăteam să ne mutăm în casă nouă.
M-am născut și am crescut în Mariupol și m-am mutat la Kiev la doi ani, după prima invazie rusească din 2014. Din 2014 până în 2016 am locuit în Mariupol, dar apoi nu ne-am mai simțit în siguranță acolo. Deci ne-am mutat la Kiev în 2016. Am renunțat la locurile noastre de muncă de la universitate, la apartamentul nostru, am lăsat în urmă familia noastră care a rămas să locuiască acolo. Credeam că în capitală vom fi în siguranță.
Apoi a venit noaptea de 24 februarie.
Îmi aduc aminte că soțul meu m-a trezit și mi-a spus: „Nina, începe războiul!”
Războiul începuse puțin mai devreme, la 4 sau 5 dimineața. Dar eu dormeam adânc și nu am auzit exploziile. El m-a mai lăsat să dorm câteva ore, apoi m-a trezit și mi-a dat vestea. La început nici măcar nu am înțeles despre ce e vorba. Noi speram că rușii vor doar să ne sperie cu acele trupe comasate în apropierea graniței. Nimeni nu a crezut că va fi un nou război.
A fost ca un vis suprarealist și nici măcar nu am înțeles situația. Mi-a spus: „Trebuie să plecăm”. Aveam o teamă că acest gen de situație se va repeta. Ne-am mutat la Kiev pentru a o evita, dar se întâmpla din nou…
După prima invazie rusă, cea din 2014, am locuit doi ani în Mariupol. Orașul fusese ocupat, dar nu pentru mult timp. În jur de două luni. Nu mulți oameni își mai aduc aminte de asta, pentru că a fost eliberat apoi. Noi locuiam în centrul orașului, lângă Primărie și toate acele evenimente se întâmplau chiar sub ochii noștri. Separatiștii au ocupat Primăria, au intrat în biroul primarului, au ars scările. Și nu știu de ce, dar pe strada din apropiere de casa noastră erau vehicule ale armatei, dar nu tancuri, ceva asemănător. Au dat foc unui astfel de vehicul, iar rachetele care erau înăuntru au explodat. A fost înspăimântător. Era chiar vizavi de casa noastră. Vedeam totul de la fereastră. A ars și a explodat.
Apoi Mariupol a fost eliberat de armata ucraineană și a devenit un oraș foarte frumos. Era și la malul mării… A primit mulți bani de la guvern pentru reconstrucție, pentru spitale, pentru școli și a devenit unul dintre cele mai importante orașe din Ucraina. Un oraș mai frumos, mai curat, mai inovativ. Salariile în Mariupol erau pe locul doi sau trei după Kiev. Deci viața era foarte bună.
Apoi s-a întâmplat ceva care ne-a făcut să ne dăm seama că nu suntem în siguranță acolo. În 2015, ruși au trimis rachete asupra Mariupolului. Se numesc MLRS (n.t: multiple launch rocket system – system de rachete cu lansare multiplă). Ne-am gândit că asta se poate repeta peste un an sau mai târziu. Din acel moment am început să luăm în considerare plecarea.
În 2016, ne-am mutat în Kiev. E destul de departe de Mariupol și credeam că este o regiune sigură. Ne-am găsit de lucru, am închiriat un apartament și fiica noastră a mers la școală. Încet-încet, am început să ne trăim viața în mod obișnuit, cum fac toți oamenii.
Ne-am cumpărat și o parcelă de teren și am început să ne construim o casă. Eram entuziasmați că urma să ne mutăm în ea.
Apoi a venit 24 februarie.
Eram ca într-un vis suprarealist. Pornirea mea era să merg la birou, nu îmi venea să cred că rușii ne atacă.
Inițial, am închiriat o cameră pentru o noapte, undeva lângă Lvov. Așteptam un răspuns de la sora mea, care căuta ceva mai departe. Cât mai departe…
A găsit un apartament în Hust, aproape de granița cu România. Nu știam nimic despre acest oraș. Pur și simplu ne-am dus acolo. Am mers pe autostradă. Are 5 sau 6 benzi și pe toate se mergea în aceeași direcție, indifferent de sens. Dacă cineva ar fi vrut să schimbe direcția, dădea peste tine. Era înspăimântător. Dar tuturor le era așa de teamă, că nu mai conta dacă cineva venea din sens opus. Toată lumea conducea înainte. Erau ambuteiaje, erau accidente. Lumea era panicată.
Am stat o lună în Hust. Aveam un apartament foarte mic. De fapt, nici nu știu dacă l-aș putea numi apartament. Era un fost depozit, cred, în care stăteam împreună cu sora mea și cu copiii noștri. Eu continuam să lucrez, dar aveam nevoie de o conexiune foarte bună la internet pentru jobul meu. Iar în Hust aproape că nu era internet. Încercam să găsesc wi-fi în cafenele, dar era foarte greu. Așa că ne-am hotărât să căutăm alt loc unde să locuim. Apoi, prietenii surorii mele ne-au ajutat și ne-am mutat la Timișoara.
Dar soțul meu a rămas în Ucraina.
Ne-a condus la Hust, pentru că îi era teamă pentru noi, nu voia să ne lase singure pe drum. Dar la câteva zile după ce am ajuns acolo, s-a dus la biroul de înrolare în armată și a plecat în război. Ne-a condus cu mașina până la Hust și apoi a plecat să lupte.
El a fost întotdeauna civil, nu a fost niciodată soldat. Mai mult, el are un fel de „bilet în alb”, o scutire, ceea ce înseamnă că este inapt pentru serviciul militar pentru că are probleme cu vederea.
A făcut și o operație la ochi, au rezolvat problema, acum totul e ok. Dar în orice caz, avea această scutire care îi permitea să nu meargă la război. Majoritatea oamenilor încercau să scape de război și încercau să obțină o astfel de scutire. El o avea și totuși a hotărât să meargă în armată. Mi-a spus: „Sunt pregătit”.
După primele atacuri, după primele explozii ale rachetelor, mi-a spus că vrea să meargă să lupte. Eu i-am zis: „Nu merge la război, poate că mai bine facem donații pentru armata ucraineană. Tu ai un job, asta e important”. Mi-a spus. „Ok”.
Dar acum înțeleg că m-a mințit. Luase deja hotărârea și nu voia să se certe cu mine în acel moment. A vrut să ne conducă într-un loc unde suntem în siguranță și apoi să plece la război. Acum e în regiunea Donețk. Nu știu exact în ce sat, poate că este o informație secretă.
Vorbim pe Signal. E mai sigur. Majoritatea oamenilor comunică pe Signal – convorbiri telefonice, mesaje – așa comunicăm. Ne trimitem mesaje-text și, o dată pe zi, seara, ne sunăm. Video-ul nu funcționează din cauza conexiunii proaste la internet din regiunea lui. Deci ne auzim, dar nu ne vedem.
Când nu răspunde, sunt foarte speriată. I-am spus: când mergi în misiune, te rog spune-mi dinainte asta și că nu vei putea să răspunzi. Eu voi ști și voi aștepta. Sunt speriată atunci când nu știu ce se întâmplă. El e în divizia de artilerie, deci nu e așa de rău ca în infanterie. În infanterie este mai periculos și în diviziile de infanterie sunt mai multe pierderi. Ei au mai puține pierderi, dar este foarte înspăimântător.
Cunosc oameni din Mariupol care și-au pierdut viața.
Părinții mei au fost mai norocoși. Erau în Egipt când a început războiul. Zborurile au fost anulate, pentru că spațiul aerian era închis. La început, au așteptat în Egipt, la hotel. Apoi agenția lor de turism a hotărât să închirieze un avion și să-i transporte din Egipt, pentru că trebuiau să elibereze hotelul. Au zburat la Leipzig, în Germania. Acolo sunt și acum. A fost o întâmplare norocoasă, pentru că au scăpat cu viață, dar nici nu mai au unde să se întoarcă în Mariupol. Casa lor a fost distrusă de rachete.
Cel mai tare m-au șocat rudele noastre din Rusia.
Aproape toți oamenii din regiunea Donbas au rude în Rusia. Nici nu știu cum să zic asta – nu le-a păsat de noi. Verișoara mea locuiește în Rusia și soțul ei este soldat în armata rusă. I-am scris pe Instagram: „Nastya, cum e posibil? Poate că putem face ceva”. Iar ea mi-a răspuns: „Vă doresc pace! Vă doresc toate cele bune!”. Eu i-am spus: „Soțul tău este soldat în armata rusă care a invadat Ucraina și tu îmi dorești pace?” Iar ea a spus: „Asta e doar părerea ta”.
Soldații ruși din armata profesionistă rusească, deci nu cei mobilizați, ci profesioniștii, primesc un salariu foarte mare. Deci poate că e vorba de bani. Poate că sunt sub influența propagandei. Poate că le e teamă de autorități. Dar în cazul lor, e vorba de bani.
Avem și alte rude în Rusia. Eu nu comunic cu ei, nu am destulă tărie mentală. Dar mama mea a vorbit cu ei și…
Au spus: „Sperăm că veți supraviețui. Sperăm că nu veți suferi din cauza războiului”. Toate rudele își fac urări de bine unii altora, dar eu nu pot înțelege asta. Chiar și rudele din Rusia au spus „Sperăm că veți supraviețui”. Dar dacă vreți ca rudele voastre ucrainene să supraviețuiască, poate că nu ar trebui să începeți acest război.
Ei își arată susținerea, dar sunt doar vorbe goale. Ne-au spus ceva de genul: „Asta e bine pentru voi. Războiul e ceva bun pentru voi. Vă vom aduce libertatea. Vă vom elibera!” E ceva suprarealist. Noi le spunem că rușii au distrus casele părinților noștri, iar ei ne spun că războiul ne va elibera…
Avem deja mai bine de jumătate de an de când locuim în Timișoara.
Nu aveam niciun fel de informații despre oraș. Știam doar câte ceva despre România. Niște prieteni de-ai surorii mele au găsit un apartament în Timișoara și am spus: „să mergem!”. Nici nu am apucat să căutăm ceva pe Google. Am zis „da!” și am condus până la aici.
De Paște am fost la biserica ucraineană. Episcopul a ținut o predică, am cumpărat lumânări. Încercăm să avem o viață socială…
Mă numesc Nina Tkachenko. Am 40 de ani, un soț și o fiică, iar când a început războiul tocmai ne pregăteam să ne mutăm în casa noastră cea nouă.
Interviu realizat de Ionuț Suciu cu Nina Tkachenko Credit foto: Mircea Albuțiu
Video din Mariupol, primit de la Nina Tkachenko în luna august 2022