Participanți: Iryna Yetskalo (I.Y.), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
N.M.: Îmi spui te rog numele tău, și apoi poți începe să povestești despre viața ta, concentrându-te pe cele mai importante evenimente, cei mai importanți oameni… Ar fi util dacă ai putea să-mi oferi și un context, legat de genealogia familiei tale.
I.Y.: Numele meu este Iryna Yetskalo. E ca și numele vostru Irina, dar noi îl pronunțăm Iryna în ucraineană. În ceea ce privește originile mele, sunt aproape în totalitate ucraineancă, dar, din câte știu, străbunicul meu a fost un soldat din Belarus. M-a interesat să cercetez arborele genealogic al familiei mele și să înțeleg cine a fost mama mea, tatăl meu, ce sânge îmi curge prin vine, de ce sunt ceea ce sunt.
Am 31 de ani. Sunt în Timișoara din cauza războiului din Ucraina. Am venit aici singură, fără familie. În prezent familia mea este împrăștiată: o parte este în Ucraina, o parte în Europa. Mama mea și sora mea sunt în Ucraina. Ele nu au vrut să plece în străinătate pentru că au simțit că este nevoie de ele acolo. Ele sunt niște ucrainence foarte devotate, vor să-și apere țara în care locuiesc în cel mai bun mod cu putință. Ele gătesc, mențin economia pe linia de plutire. Tatăl meu este acum în Europa, el este șofer de tir. De obicei el conduce de-a lungul și de-a latul Europei. Pe 24 februarie el era în Europa și se pregătea să se întoarcă în Ucraina, dar din fericire nu a ajuns. Firma unde lucrează i-a oferit protecție temporară și astfel a rămas în Europa. În prezent are 54 de ani și îi e teamă că dacă s-ar întoarce în Ucraina, l-ar lua în armată.
N.M.: Până la ce vârstă sunt luați bărbații în armată?
I.Y.: Cred că până la 60 de ani. În orice caz, el nu este soldat. Are probleme de sănătate, pentru că nu are grijă de sănătatea lui cum ar trebui. E șofer de tir. (zâmbește)
Mama mea este vânzătoare și a făcut asta toată viața ei. Deci provin dintr-o familie de muncitori. Și toate rudele mele, bunicile și bunicii mei, au fost muncitori. Au lucrat în diverse ferme și fabrici. Ei știau că dacă vor munci, vor avea un salariu corect. La început, nu înțelegeam cum de eu am acest spirit antreprenorial. Nu voiam să mă bazez pe un șef să-mi ofere ce este mai bun în viață, voiam să îmi iau eu singură. Adică, vreau să spun că voiam să construiesc ceva, voiam să creez oportunități, voiam să ofer oportunități altor oameni, iar ca recompensă pentru asta, voiam să am totul în viață. De aceea sunt gata să îmi folosesc toate resursele pentru a crea și mai multe joburi, pentru a face ceva inovativ, ceva deosebit. Și încă nu știu cine din familia mea a mai avut această mentalitate. Dar am această energie și am avut-o întotdeauna.
M-am născut într-un orășel numit Nizhyn, care se găsește între capitala Ucrainei, Kiev, și principalul oraș din regiunea noastră, Chernihiv. Atunci când a început războiul, aceste două orașe, Kiev și Chernihiv, au fost bombardate de armata rusă. Eu eram în Kiev și îmi era foarte frică pentru mama și sora mea care erau în Nizhyn. Le-am întrebat ce se gândiseră să facă în situația asta și am hotărât ca fiecare din noi va face ce va considera potrivit. Dacă vreunul din noi va avea nevoie de ajutor, îl va cere. Dar nu ne vom sili unii pe alții să facem același lucru, să ne mutăm în străinătate sau să rămânem pe loc. Eu am ales să rămân la Kiev o săptămână, apoi am stat în Moldova încă o săptămână și apoi am venit la Timișoara. Deci, la două săptămâni după ce a început războiul am venit aici și am început să fac diverse lucruri aici. În aceste două săptămâni mama mea și sora mea au rămas în Nizhyn și mi-a fost foarte frică pentru ele! Dar ele nu au vrut să facă acest pas, să se mute în Polonia. Ele au această oportunitate de a pleca, dar nu vor să o folosească. Nu știu cum să explic asta. Probabil că nu e o decizie rațională, e o decizie emoțională.
N.M.: Hai să încheiem această parte.
I.Y.: Mi-am petrecut copilăria în Nizhyn, am mers la o școală obișnuită. Apoi am început să studiez jurnalismul la Kiev. M-am mutat la Kiev când aveam 17 ani.
N.M.: Atunci absolviseși liceul?
I.Y.: Da, am terminat 11 clase. Aveam 16 ani atunci. Pe 1 septembrie am plecat la Kiev cu un rucsac și o valiză și am început să studiez jurnalism. Totodată, am ales o formă de educație (fără frecvență) care îmi permitea să nu merg zilnic la universitate, ci puteam studia singură și mergeam de două ori pe an pentru a da examenele. Am ales varianta asta pentru că era mai ieftin.
Primii cinci ani pe care i-am petrecut la Kiev au fost foarte grei pentru mine. Acum îmi dau seama. Atunci când am terminat liceul, nu știam nimic despre viață. M-am mutat din casa părinților mei într-un mediu complet diferit. A trebuit să învăț totul de la zero: cum să interacționez cu noile tehnologii, cum să-mi organizez viața, cum să interacționez cu legile și guvernul, ce trebuie să fac și ce nu trebuie să fac.
N.M.: Ai lucrat în această perioadă?
I.Y.: Da. Am încercat diverse joburi: plasatoare la teatru, secretară, animatoare. Nu-mi aduc aminte toate joburile pe care le-am făcut, să fiu sinceră. Dar mi-am dat seama că nu mă regăsesc în acestea. Mi-am dat seama ce nu vreau să fac, dar nu știam ce vreau să fac. La un moment dat am intrat într-un bar și am întrebat dacă au nevoie de o chelneriță. Ei au spus că aveau nevoie de cineva care să servească la mese. Am dat un scurt interviu și am început să lucrez acolo. Acela a fost primul job în care am început să mă simt eu însămi. Am lucrat acolo două luni, apoi am renunțat. După asta am devenit barmaniță. Acela mi s-a părut un job de vis. Voiam să fiu ca acei tipi din spatele barului, arătau așa bine, voiam să fiu ca ei. M-am hotărât să încerc. Am întrebat în câteva baruri și într-unul au fost de acord să mă primească fără experiență de lucru. Aveau nevoie de cineva care vorbea bine engleza, deci eram potrivită. Așa am început să lucrez ca barmaniță. A fost o perioadă grozavă.
N.M.: A fost cool?
I.Y.: Da. Aveam un job, aveam bani, eram cunoscută, îmi plăcea. Mergeam la diverse petreceri, interacționam cu diverși oameni, era ca un vis. Am început să lucrez când aveam 17 ani și am lucrat în acest domeniu exact 5 ani.
N.M.: În ce an a fost asta?
I.Y.: Am terminat liceul în 2008. Am început să lucrez într-un bar în 2009 și am plecat în 2014. Am început primul job și am plecat din ultimul job în aceeași zi. Un cerc închis. (râde) Am lucrat în diverse baruri și restaurante. Apoi am lucrat la Kazantip, care era un festival foarte renumit în Ucraina. Se ținea în Crimeea. Acum nu mai există.
N.M.: Ce fel de festival este?
I.Y.: E un festival de muzică și party-uri. Durează două săptămâni și atunci când am început eu să lucrez acolo, era la a douăzecea ediție. E un festival vechi și foarte cool. Toată lumea vrea să meargă acolo. Am lucrat acolo două veri. Am mai lucrat în Nigeria, Africa. Toată lumea e surprinsă când aude asta. (zâmbește)
N.M.: Cum ai ajuns acolo?
I.Y.: M-a invitat unul din managerii care lucra cu diferite baruri și cluburi, ea angaja dansatori și DJ. Unul dintre clienții ei a cerut o barmaniță (femeie). Deci a întrebat clienții ei dacă știau o barmaniță care voia jobul. Una dintre dansatoare mi-a spus de această ofertă și am spus ok, dacă pot aranja să fiu liberă două luni, vin. Așa am ajuns în Nigeria. Asta se întâmpla în 2012.
N.M.: Deci aveai 21 de ani?
I.Y.: Da. Eram foarte, foarte tânără.
N.M.: Deci ai plecat din Kiev în Nigeria?
I.Y.: Da, dar nu eram singură. Am mers împreună cu o fată care era cântăreață. Deci nu mi-a fost așa teamă. Dar era ceva de care aveam nevoie. Aveam nevoie de această experiență pentru a mă sili să merg mai departe, să-mi testez limitele, să văd cum rezist în diverse situații. Acum știu ce este bine și ce este rău pentru mine. Dar pe atunci nu știam. Mergeam peste tot și încercam totul. A fost o experiență bună.
N.M.: Deci ai stat acolo 2 luni?
I.Y.: Da, exact. Decembrie 2012 și ianuarie 2013.
N.M.: În ce oraș?
I.Y.: Lagos.
N.M.: Deci te-ai întors din călătoria în Nigeria în 2013?
I.Y.: Da, și am mai lucrat în diverse baruri. Era ceva normal pentru mine. În același an, în vară, am fost la Kazantip. Era a doua oară când mergeam. Prima dată a fost în 2012. Apoi m-am întors la Kiev și m-am hotărât că acel job de barmaniță va fi ultimul. M-am hotărât să fac o schimbare de carieră. Sincer, e un job pe care e greu să-l lași, pentru că ai mulți bani, câștigați rapid (din bacșișuri) și este foarte distractiv, dar nu e prea bun pentru sănătate. Mănânci mâncăruri nesănătoase (încă am probleme cu stomacul), lucram în ture de 12 ore.
Am lucrat ca și consultant în cosmetică timp de trei luni, apoi m-am plictisit și nu am mai vrut să continui. Am continuat să caut. Apoi am întâlnit o persoană care lucra în domeniul resurselor umane. M-am oferit să-l ajut cu organizarea acestor evenimente, ca voluntar.
La a doua noastră întâlnire, am mers la birou la el cu computerul și carnețelul, dar el era tot timpul pe telefon și părea foarte ocupat. Așa că am petrecut toată ziua alături de el – am mers la întâlniri, l-am ajutat să printeze ceva. La sfârșitul zilei l-am întrebat: îți dai seama că ai nevoie de un asistent? M-am oferit să fiu asistenta lui. Am lucrat împreună timp de 9 luni minunate. Eram în sfârșit fericită, pentru că înțelesesem cum funcționează lucrurile și știam ce trebuie să fac. În această perioadă am reorganizat compania, am înțeles ce fel de structură este necesară pentru companie, am dezvoltat un program pentru voluntari. Eu gestionam toate aceste procese și astfel i-am ușurat munca. El a fost foarte impresionat. După 9 luni am hotărât să-mi dau demisia, iar el mi-a oferit să mă facă partener de afaceri. A fost o ofertă importantă pentru mine, dar mi-am dat seama că nu era asta ceea ce-mi doream și că trebuie să caut altceva. I-am refuzat oferta și a asta a fost important, să știu să spun nu.
Am încercat mai multe joburi, dar eram fericită. Nu-mi plăcea acest sentiment pe care-l aveam de mai mult timp, nu înțelegeam ce e în neregulă cu mine. Aveam atâta experiență, ce-mi mai trebuia?
La un moment dat am întâlnit o astroloagă, mi-a citit astrograma și mi-a spus: „Vei avea succes în proiecte școlare.” Mult timp am uitat asta, apoi mi-am adus aminte. Și după ultima criză, mi-am dat seama că ar trebui să iau în seamă ce mi-a spus. Era în vara lui 2018 când m-am hotărât să intru în domeniul educației. Școlile private păreau cea mai ușoară cale. Atunci m-am întâlnit cu un prieten și mi-a spus: „Știu o școală care te va angaja cu siguranță. Trebuie să faci un curs și poți fi asistentă școlară. Te voi prezenta eu.” I-am spus ok, m-am dus și mi-am dat seama că eram la locul potrivit.
În această școală nouă era haos. (zâmbește) Am început să ajut pe toată lumea cu sarcinile fiecăruia și am început să creez o structură organizațională. Era o școală nouă, le-am spus, erau mulți profesori și doar un administrator. Fusesem barmaniță, fusesem manager de proiect, aveam multă experiență de muncă într-un mediu haotic, deci nu-mi era frică. După două luni de muncă în acea școală, toți profesorii și părinții veneau la mine dacă aveau nevoie de informații și le dădeam soluții la problemele lor. Unii dintre ei mă întrebau dacă sunt directoarea școlii. Eu le răspundeam: „Nu, nu sunt nici măcar profesor.” (zâmbește)
Apoi în 2020 am început propria mea afacere. Îi ajutam pe părinți să găsească o școală potrivită pentru copii lor.
N.M.: Și acesta a fost doar începutul. Aș dori să-mi povestești despre 24 februarie.
Atunci când a început războiul, lucram într-un proiect cu părinți și școli. Aveam mulți oameni angajați, dar pe 24 februarie am înghețat totul, ca să vedem ce se întâmplă. Angajații noștri erau localizați în diverse orașe. În unele orașe erau bombardamente și oamenii se ascundeau în adăposturi, în alte orașe situația era mai liniștită și oamenii nu știau dacă ar trebui să înceapă să lucreze. Atunci când ne-am dat seama că era război și că trebuia să supraviețuim, am oprit toată afacerea.
Toți oamenii pe care i-am întâlnit după 24 februarie mi-au spus că s-au trezit din cauza zgomotului bombardamentelor. Sinceră să fiu, nu am auzit zgomotele specifice războiului până la finalul zilei de 24 februarie, deși locuiesc în centrul orașului. La 10 noaptea am auzit prima bombă din viața mea. În dimineața acelei zile am vorbit cu mama și tata la telefon și mi-au spus că a început războiul. Am încercat să nu mă panichez. M-am întrebat: ce să fac? Încă nu auzeam bombardamente, dar și dacă aș auzi, ce ar trebui să fac? M-am hotărât să mănânc ceva, pentru că nu știam când voi mai putea mânca din nou. Am făcut un duș, din același motiv. Am împachetat toate lucrurile necesare și actele în caz că ar fi trebuit să fug spre un adăpost sau să evacuez apartamentul. Mi-am spălat hainele, am făcut curat în apartament, am dus gunoiul. Asta era înainte de ora 22.00. Am venit aici la Timișoara doar cu valiza și rucsacul, atât. Am împachetat: două perechi de blugi, trei tricouri, două pulovere și asta a fost tot. Deci eram pregătită.
În timpul zilei, un prieten m-a întrebat cum mă simt, dacă eram ok și partea amuzantă a fost că abia atunci am realizat că locuiam vizavi unul de celălalt. (zâmbește) Ne-am întâlnit, mi-a spus să-mi cumpăr niște mâncare, să am bani în numerar la mine, să mă interesez unde sunt adăposturile și așa mai departe. Sincer, el m-a ajutat mult, mi-a dat și niște bani cash, pentru că nu aveam numerar, mi-a cumpărat niște apă și mi-a spus că dacă mi-e frică, pot merge la el acasă. Atunci când m-am întors la mine acasă, mi-am dat seama că nu vreau să plec nicăieri. Dar asta a fost până am auzit prima bombă. Aproape toată ziua am scris în jurnal. Eram pregătită pentru situația asta, așa că mi-a luat doar un minut să strâng tot ce-mi trebuia și am fugit afară din apartament cu un rucsac și un geamantan. Mi-am luat lucrurile, niște mâncare și i-am scris un mesaj acestui prieten că vin la el acasă. Apartamentul lui era destul de confortabil, el mi-a arătat unde era adăpostul. În timpul nopții am auzit împușcături, bombe, rachete. Am dormit doar jumătate de noapte, dar nu ne-am dus în adăpost.
În dimineața următoare am încercat să ne dăm seama ce este mai bine să facem și am hotărât să mergem la casa unei prietene de-a lui în afara Kievului. Ea locuia într-o casă mare și nu voia să fie singură. Nu știam dacă vom fi în siguranță acolo, dar ne-am hotărât să mergem totuși. Oamenilor nu le venea să creadă că începuse războiul. Deci am ieșit din oraș și am stat în acea casă aproape o săptămână.
În acest timp, am încercat să mă hotărăsc ce să fac mai departe: să-mi continui jobul, să plec undeva și să-mi găsesc un nou job? Mă întrebam: cum pot să ajut? Nu știam ce să fac. Atunci mi-am dat seama că aș putea rămâne în domeniul meu de activitate cu școlile și să-mi continui munca. Am început să scriu la școli private din Europa, spunându-le care e situația și i-am întrebat dacă ar putea să mai primească câțiva copii și familii sau dacă au persoane de contact care ne-ar putea ajuta. Am transmis informațiile părinților și unii dintre ei mi-au răspuns, ceea ce a fost un semn bun. Am creat un website, mi-a luat doar o zi și am început să adun informații despre școli din România, Moldova, Marea Britanie, Germania, Lituania, Polonia. Am pus un mesaj pe site că dacă părinții nu găsesc școala potrivită pe această listă, să mă anunțe unde sunt și voi găsi eu o soluție.
Au început să apară cursurile online. Le-am scris la toți clienții mei și i-am întrebat unde sunt și dacă sunt în siguranță. Au început să-mi răspundă, unii căutau școli offline și le-am trimis site-ul meu, unii căutau cursuri online, așa că am adăugat pe site o listă cu cursuri online. Era o listă destul de mare, erau aproximativ 40 de școli online. Apoi mi-a scris o colegă care voia să țină cursuri online și m-a întrebat dacă o pot ajuta să obțină informații și cu alte aspecte tehnice. Deci am început un fel de școală online publică. Era doar o pagină cu orarul, un tabel Google unde oamenii puteau vedea ce cursuri sunt în acea zi și pur și simplu dădeau click și vedeau cursurile.
N.M.: Ai făcut această listă în timp ce locuiai în casa aceea cu prietenii tăi?
I.Y.: Da. Am încercat să fiu utilă cumva. Pentru profesori am făcut un formular Google pe care ei îl puteau completa, scriind în ce țară sunt și ce materii puteau preda, iar noi le găseam un job. Deci în această perioadă am adunat multe informații despre profesori și școli, pentru a înțelege situația. Mai târziu, pe baza acestor informații, am scris un articol despre situația în Polonia pentru site-ul oficial al Ministerului Educației.
N.M.: E pe site-ul despre care ai vorbit?
I.Y.: În primele săptămâni ale războiului, am făcut un website simplu cu instrumente Google. Apoi am mutat toate informațiile pe site-ul Shool Navigator https://schoolnavigator.com.ua/uk. Am adunat din surse oficiale informații oficiale despre politicile școlilor din țara respectivă, de la persoane active în domeniul educației care sunt în străinătate și care îți spun despre ce este sau nu este cazul să te îngrijorezi; informații de la profesori care povestesc cum au reușit să găsească joburi; informații de la părinți care-și spun povestea lor și sfătuiesc alți părinți cum ar putea să-și rezolve problemele. Nu am vrut să dau sfaturi nimănui, am vrut doar să împărtășesc aceste informații cu cei care aveau nevoie de ele. Eu nu recomandam nimic, ci ei puteau alege ce aveau nevoie.
N.M.: Ai lucrat singură?
I.Y.: Da, dar nu tot timpul. Dacă oamenii mă întrebau cum pot ajuta, le dădeam și lor unele sarcini.
N.M.: Ați auzit explozii?
I.Y.: Uneori. Cel mai des am auzit alarme antiaeriene. Uneori erau bombe, alteori vedeam incendii și citeam știri non stop. Eram 6-7 oameni care locuiam în acea casă, era o casă destul de mare și de obicei stăteam toți în sufragerie. Cineva mânca, cineva lucra. Fiecare făcea ceva: voluntariat, coordona acțiuni, orice, iar știrile se auzeau tot timpul. După șapte zile simțeam că-mi pierd mințile. Era foarte greu. Nu mai puteam suporta tensiunea, corpul nu mi se putea relaxa niciun moment. Nu puteam dormi ca lumea pentru că erau alarme antiaeriene în fiecare noapte. Am organizat un fel de ronduri de noapte, pe rând stăteam treji și ascultam. Dacă auzeai ceva, îi trezeai și pe ceilalți și mergeam toți la adăpost. Mâncam mâncare nesănătoasă, nu ne puteam relaxa nici măcar la duș pentru că în orice moment puteau începe alarmele antiaeriene. Atunci m-am hotărât să plec. Dar până în ultimul moment, nu am vrut să părăsesc Ucraina. Aici este casa mea. De ce să-mi părăsesc casa? Este așa de nedrept. De aceea mama și sora mea nu au vrut să plece îmrpeună cu mine.
Știam că nu vreau să merg în Polonia. Era prea aglomerat deja. Am luat legătura cu un prieten de la lucru și l-am întrebat dacă știa pe cineva în afara Ucrainei. El a spus că avea niște cunoștințe în Moldova. Am spus ok. Acum întrebarea era cum să ajung acolo.
N.M.: Conduci?
I.Y.: Nu, și nici nu am carnet de conducere sau mașină. Am început să caut pe cineva care să mă ducă cu mașina în Moldova. Apropo, am primit multe informații prin postările mele de pe Facebook și Instagram. Am scris un anunț și cineva mi-a răspuns: da, pot să te ajut. Mergeam spre gară – trenul era singurul mijloc de transport pe care-l puteam folosi, pentru că nu am mașină – când am primit un număr de telefon de la un prieten. Un bărbat mă putea duce cu mașina până aproape de graniță. Am hotărât să merg cu acest străin. Era periculos, dar nu mai periculos decât tot ce se întâmpla în jur. Mi s-a oferit cazare când am ajuns în acel oraș la granița cu Moldova și am stat acolo așteptând să apară o altă ofertă de a trece granița cu mașina. Am găsit un tip care mergea nu în Moldova, ci în România. (zâmbește)
N.M.: Deci care a fost itinerariul tău mai exact?
I.Y.: Khmelnitsky, apoi România. Siret, Suceava și apoi voiam să iau un autobuz spre Chișinău.
N.M.: Voiai să te întorci în Moldova?
I.Y.: Da. Asta era destinația mea finală. Moldova, Chișinău. După ce am trecut granița, o fată m-a întâmpinat, m-a condus la Chișinău, mi-a oferit camera ei și ea a dormit în sufragerie, în casa părinților ei. Am stat acolo o săptămână. Între timp, am căutat un apartament în care să locuiesc separat, pentru că nu voiam să-i deranjez. Nu am găsit un apartament, dar am găsit niște oameni în Timișoara. Îi știam de la lucru și mi-au oferit cazare. M-am hotărât să merg la Timișoara, măcar să văd cum e. Dar urma să fie doar temporar. Voiam să am câteva zile să mă odihnesc și apoi poate aș fi putut să iau o decizie finală în legătură cu destinația mea. În acest timp mă gândeam: în ce fel de loc ți-ar plăcea să locuiești? Ce calități ar trebui să aibă? Mi-am imaginat un oraș nu prea mare, dar frumos și relaxat. Nu voiam să locuiesc într-un oraș care avea doar o singură stradă de-a lungul mării. Voiam ceva mai mult. Și nu voiam să mai locuiesc într-o capitală aglomerată, mă săturasem de asta. Acum, când îmi amintesc de aceste gânduri, îmi dau seama că Timișoara a fost alegerea perfectă. (zâmbește)
N.M.: Vezi cum s-au aranjat lucrurile.
I.Y.: Da. Acesta e locul unde vreau să fiu. Atunci când am ajuns aici, prietenii care promiseseră să mă ajute mi-au sugerat să fac voluntariat la Centrul de suport și mi-au oferit un apartament unde să stau singură. Nu știam cum să primesc toate astea. Am fost așa surprinsă! Voiam un loc al meu și l-am primit! Mi-au cumpărat multă mâncare și mi-au spus că dacă am nevoie de ceva, să le scriu. Nu am scris niciodată eu prima. Ei îmi scriau întotdeauna mai întâi și mă întrebau dacă am destulă mâncare, destui bani. Am apreciat foarte mult ajutorul lor!
N.M.: Asta s-a întâmplat în aprilie?
I.Y.: În a doua jumătate a lunii martie. Am stat o săptămână la Kiev, o săptămână în Moldova și cinci zile pe drum. Am ajuns aici cam prin 20 martie. Primele 3-5 zile după ce am ajuns nu-mi venea să cred că sunt în siguranță, nu mă puteam relaxa. Apoi am ieșit în oraș și m-am îmbolnăvit. Corpul meu a hotărât că sunt în siguranță, deci… hai să ne relaxăm. (zâmbește)
N.M.: A considerat că ai supraviețuit, și acum…
I.Y.: Da. (zâmbește) Mesajul era: nici să nu te gândești să pleci în altă parte. Atunci l-am sunat pe proprietarul apartamentului, i-am spus că sunt bolnavă și l-am rugat să mă lase să mai stau un timp în apartament. El mi-a spus că pot sta acolo oricât doresc. Am crezut că voi sta o săptămână și am rămas cinci luni aici. (zâmbește) Acum m-am mutat în alt apartament. Atunci mă simțeam așa de tensionată, simțeam că trebuie să fac ceva, să găsesc alt apartament, dar mi-am dat seama că trebuie și să am grijă de sănătatea mea.
N.M.: Asta se întâmpla în vară? Sau primăvara?
I.Y.: Primăvara. Era luna martie și abia sosisem aici. M-am hotărât să am grijă de mine și să continui să lucrez dintr-un loc unde eram în siguranță. M-am reapucat de proiectul meu, School Navigator. Mi-am dat seama că trebuie să continui și trebuie să urgentez lucrurile, pentru că părinții aveau nevoie de școli nu doar în Ucraina, ci în toată Europa. Am adăugat orașe și țări la site și mi-am dat seama că aveam nevoie de mai mult ajutor cu echipa, așa că am angajat un manager de proiect.
Înainte de război, echipa era formată dintr-un designer, un programator și asistenta mea. Dar după ce a început războiul, asistenta n-a mai lucrat pentru noi. Ea avea doi copii, a plecat în Germania și îi era greu să lucreze în aceste condiții. În orice caz, acum am destui oameni în echipă. Toți sunt în siguranță în diverse locuri și ne putem continua munca. Acum am creat tot ce ne trebuie, avem un sistem și sunt foarte mândră de această realizare. Site-ul este doar în ucraineană, dar vrem să-l traducem în engleză și în alte limbi.
N.M.: Asta pentru că inițial era destinat ucrainenilor, nu-i așa?
I.Y.: Da.
N.M.: Îl poți adapta și pentru piața românească sau pentru alte piețe, nu-i așa?
I.Y.: Da, exact. Pe site-ul nostru sunt multe filtre pe care părinții le pot folosi pentru a găsi școala, grădinița sau afterschol-ul de care au nevoie. Trebuie să completezi toate câmpurile și primești o listă de școli care se potrivesc criteriilor tale.
N.M.: Trebuie să-ți creezi un cont pentru a folosi site-ul? Cum se poate căuta informația?
I.Y.: Așa arată site-ul. Părinții pot intra pe pagina principală a site-ului și pot alege din mai multe categorii legate de școli: limba, materiile, notele, programa școlară, activități extracurriculare. Și apoi văd o listă de rezultate. Aici e blogul unde avem articole despre școli. Ideea e că fiecare școală listată la noi pe site are aceeași structură: despre noi, forma de învățământ, grupele de vârstă, ș.a.m.d. Asfel părințiipot vedea informațiile despre școli în aceeași ordine. Asta era partea cea mai complicată și pentru părinți și pentru mine, pentru că am studiat sute de site-uri și toate erau groaznice. Multe școli nu aveau un site sau nu funcționa. Voiam ca toate informațiile să se găsească pe un singur site ușor de folosit și acum am reușit asta! Iar părinții îl pot folosi! În sfârșit!
Dar acesta nu este singurul lucru pe care l-am făcut aici. După ce am început să mă simt mai bine în Timișoara – asta se întâmpla în aprilie – și am avut mai multă energie, am început să întreb în jur dacă există școli sau cluburi pentru copiii ucraineni din Timișoara. O prietenă m-a prezentat primăriei, Fundației Comunitare și școlii Babel. Apoi Teodora de la Fundația Comunitară m-a prezentat și organizației FITT, căreia i-au plăcut cel mai mult ideile mele, iar Mihai, președintele FITT mi-a oferit un job. El mi-a promis că mă va ajuta cu clubul pentru copii Kids Hub și mi-a spus că pot să mă alătur echipei lor care lucrează cu refugiații ucraineni.
În primele două luni am avut multe discuții și am încercat să înțeleg cum funcționau lucrurile. Apoi se punea problema de a găsi pe cineva care să lucreze cu copiii ucraineni. Am început să caut și am găsit pe cineva care are calificările necesare. O cheamă Karyna. Am început pe 19 mai și am avut o singură clasă, clasa I. Înainte de asta, am avut o întâlnire cu părinții, le-am arătat locația, le-am spus ce resurse avem și am hotărât să încercăm. Primul grup avea 5-6 copii. Karina a început să lucreze cu ei. Apoi am găsit un administrator și încă un profesor care să lucreze cu adolescenții. Am organizat o strângere de fonduri pentru a putea plăti salariile. Am avut multe emoții pentru că nu aveam o perspectivă de ansamblu, vedeam doar bucăți de puzzle, dar am încercat să le pun cap la cap. Acum avem un proiect de succes – UkrKidsHub.
Am primit finanțare pentru proiect și FITT m-a ajutat mult pentru că, de exemplu, nu știam cum să fac un buget și să-l prezint donatorilor. Nu am organizat niciodată o strângere de fonduri. În prezent FITT se ocupă de rapoarte și facturi, iar eu le sunt foarte recunoscătoare și apreciez mult ajutorul lor. Ei i-au angajat oficial și pe oamenii de la UkrKidsHub.
După ce am constituit o echipă, am început să le vorbesc despre școli. Era spre finalul lunii iunie. Copiii au nevoie de școli. Dar de fiecare dată, conversațiile ajungeau în același punct: crezi că va mai continua războiul în septembrie? Eu sunt sigură că va mai continua. Pentru că situația politică este de așa natură încât ori continuăm să ne apărăm în mod activ țara ori ajungem la un conflict înghețat. A doua variantă este mai rea pentru că deja am fost în situația aceasta acum 8 ani, cu regiunea Donbas. Iar noi parcă am uitat ce s-a întâmplat cu Donbass și acum rușii au ocupat 20% din teritoriul Ucrainei, sudul țării și Crimeea – e foarte mult! Am văzut o hartă cu teritoriul ocupat și este de mărimea Italiei. Situația de acum este la fel cu cea de atunc- armata rusă ne bombardează orașele, școlile, spitalele și grădinițele.
N.M.: Copiii nu sunt în siguranță.
I.Y.: Da. I-am întrebat pe părinți: „Cum credeți că vor supraviețui copiii voștri dacă sunt bombardate școlile? Eu nu am copii și sunt speriată. Nu vă duceți acolo atâta timp cât puteți sta aici în siguranță.” M-am hotărât să înființez o școală aici.
Am verificat care este situația școlilor locale, am vorbit cu organizațiile guvernamentale, să vedem dacă ne-ar putea ajuta. Am început să înțeleg cum am putea înființa o școală aici și cine m-ar putea ajuta.Am avut o întâlnire cu reprezentantul comunității ucrainenilor din România.
M-am hotărât să creez o școală pe baza certificatului ucrainean. Am înțeles că Ministerul Educației din Ucraina a dat multă libertate părinților și organizațiilor de a organiza procesul educațional, încă dinainte de pandemie, așa că acum putem primi acest certificat și dacă școala este în România. Copiii pot da examenele online, pot studia programe școlare diferite sau homeschooling.
În prezent (august 2022) sunt încă sunt în faza de constituire a echipei, mă informez despre procesul de predare, cum să livrăm un nivel optim de cunoștințe conform programei școlare ucrainene și să-i integrăm pe caopii și familiile lor aici. Vreau să angajez și un psiholog. Vreau să creez cursuri pentru părinți pentru a le oferi o mai bună înțelegere a copiilor lor, pentru că nu doar școala influențează gândirea copiilor, ci și părinții și mediul familial. Am văzut că există nevoia pentru această formă de educație încă dinainte de război. Deci era doar o chestiune de timp până să am propria mea școală. Datorită proiectului meu „School Navigator” am făcut un studiu de piață amănunțit. Nu am făcut acest lucru mai devreme și pentru că existau multe școli de înaltă calitate în Ucraina, piața era saturată, în plus, știu că este foarte greu să conduci o școală. Dar acum fac asta. Dacă nu ar fi fost situația curentă, nu aș fi ajuns să fac asta.
N.M.: Acum îți creezi propriul proiect, dar știi deja cum funcționează sistemul.
I.Y.: Da. Planul meu este să conduc o școală, să înțeleg elementele acestui proces de management, apoi să fac o analiză vara viitoare și să văd ce am construit, ce am folosit, să o combin cu concluziile altor colegi ucraineni din domeniul educației din alte orașe și țări, iar apoi să începem o conversație despre cum am putea schimba sistemul educațional din Ucraina în viitor. Atunci când vom câștiga războiul, va trebui să construim o nouă țară, iar aceasta este o oportunitate grozavă de a începe pregătirile încă de acum.
N.M.: Deci tu vrei să pregătești copiii pentru a face schimbări în următorii 20 de ani.
I.Y.: Da, exact. Asta aș vrea să fac, acesta e țelul meu și domeniul în care mă simt foarte sigură pe mine. Mă simt foarte puternică. Și chiar dacă nu voi ajunge să conduc o școală sau să schimb sistemul educațional, am proiectul School Navigator și am planuri mari cu el.
N.M.: Deci nu este sfârșitul, ci doar începutul. (zâmbește)
Îți mulțumesc mult pentru interviu!
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu