Participanți: Sergey Roh, Svitlana Roh, Nicoleta Mușat (N.M.), Jane Rozbitskaya (J)
Locul și data interviului: Magazinul pentru ucraineni, România / August 2022
Sergey: Suntem o familie ucraineană obișnuită. Am trăit împreună mai mult de 42 de ani, avem două fiice și o nepoată. Înainte de începerea războiului, eram pensionari, aveam casa noastră unde speram să ne trăim liniștiți anii noștri de pensie, privind copii și nepoții cum cresc. Acum am lăsat totul în urmă și am venit să locuim în Timișoara, România.
J: Sergey nu v-a spus că ei sunt din Odesa și casa lor este lângă aeroport.
Svitlana Roh: Prima bombă a căzut asupra aeroportului în 24 februarie. A fost o explozie mare. Ne-am trezit și nu știam ce să facem, ce să credem. Nu ne-am imaginat că așa ceva se poate întâmpla.
N.M.: V-ați uitat la știri?
Svitlana: Da, ne-am uitat la știri, dar chiar nu am crezut că așa ceva se poate întâmpla, în general.
N.M.: Aceasta este a cincea oară când aud asta: nimeni nu credea că așa ceva se poate întâmpla.
J: Asta pentru că mintea noastră refuză să creadă ce este mai rău. Vrem să credem că nu se poate întâmpla nimic rău.
N.M.: Da, dar exista situația precedentă a Crimeei din 2014.
J: Aceea e o situație puțin diferită, pentru că a fost un conflict local. Când locuiești departe de Crimeea, cum eram noi, nu-l vezi, era doar un conflict la graniță. Dar când exploziile te trezesc și auzi la știri că a început războiul, e altceva. Câte rachete au explodat pe 24 februarie?
Sergey: A fost bombardată toată Ucraina. Poate că o sută de bombe și rachete, sau mai mult.
J: Deci te trezești și afli că mai mult de o sută de bombe au fost lansate asupra țării tale. Imaginează-ți că România ar fi bombardată din senin – e greu să crezi și să accepți așa ceva. Din acel moment nu te mai simți în siguranță niciunde, se poate întâmpla oriunde, oricând.
Svitlana: După ce am trecut de șocul inițial, am început să dăm telefoane la prieteni și rude. Am sunat o familie din Uman, cu care eram prieteni de 150 de ani. Străbunicile din familiile noastre erau prietene și generațiile următoare au fost de asemenea prieteni. Când am sunat-o pe sora mea, Valentina, ea a răspuns la telefon plângând. Ea a spus că a fost o explozie foarte mare și toate geamurile s-au spart, până și ușile au fost distruse și nu știa ce să facă.
Sergey: Apoi am sunat-o pe fiica noastră cea mică, Maria, care locuiește în Kiev.
J: Masha Dmitrieva a fost acolo de la mijlocul lui martie până la începutul lui iulie. Probabil că ți-am spus despre ea, am devenit prietene apropiate. Ai putea face un interviu și cu ea, că și ea a fost în Timișoara și am făcut multe lucruri împreună. Acum este la Kiev cu Mircea.
N.M.: Deci ea s-a întors la Kiev?
J: Da, s-a întors la soțul ei. Ei speră că se va întoarce. (zâmbește)
Sergey: Mulțumită fiicei noastre, care a fost voluntară aici și a organizat totul, a fost posibil să venim aici. Ni s-a permis să trecem granița pentru că suntem pensionari. Ea a mers prima dată la Irpin, deoarece fratele soțului ei are o casă acolo și ea a crezut că va fi mai în siguranță acolo, dar în Irpin au fost bombardamente și împușcături cumplite, așa că și-a luat pisica și pijamale și a venit aici, la Timișoara.
J: Și soțul ei?
Svitlana: El s-a înrolat în forțele de apărare locale.
Sergey: Deci ne-am făcut bagajele și i-am adus fiicei noastre niște haine și mâncare. Am venit la mijlocul lui aprilie, când ea deja lucra ca voluntară aici.
J: De ce v-a luat așa mult timp ca să veniți încoace?
Svitlana: Ne ascundeam în subsol; avem și o poză. Se trăgea și erau alarme antiaeriene în fiecare noapte. (arată poze ale fiicei ei)
N.M.: Deci vă petreceați tot timpul în subsol sau mai ieșeați din când în când?
Svitlana: Erau alarme antiaeriene foarte dese și multe explozii în acea perioadă. Ieșeam afară din când în când, atunci când era liniște.
J: Casa voastră e goală acum?
Sergiy: Avem o fiică mai mare, Katerina, al cărei soț, Andrey, locuiește acolo și are grijă de casă. Eu lucram la aeroportul din Odesa, făceam plinul cu combustibil pentru avioane.
J: Familia lor este conectată la domeniul călătoriilor și turismului. Masha lucrează pentru o agenție de turism, numită Join Up, iar Katarina este directoarea Departamentului de vânzări la un aeroport, dar nu în Odesa. Aeroportul din Odesa a fost în construcție pentru o lungă perioadă de timp, se construia un nou terminal și toată lumea aștepta terminarea lucrărilor. Acum doi ani au deschi într-un final noul terminal, cu o nouă pistă de aterizare. Din cauza proximității mării, vremea e rea uneori, așa că au făcut această pistă mai lungă decât în mod obișnuit, astfel încât avioanele să poată ateriza pe orice fel de vreme. Și acum a fost bombardată.
N.M.: A fost distrusă?
J: Parțial. Nu știm sigur.
Sergey: Aceasta este nepoata noastră, Veronika, în Antalya. (arată poze) Odesa este un oraș cu umor. Trebuie să rămânem puternici. Războiul se va termina într-o bună zi. Datorită fiicei noastre, care lucrează ca voluntară aici, avem un loc unde să stăm în România. Suntem recunoscători românilor și guvernului României pentru că avem o locuință și un job aici.
Svitlana: După ce am petrecut câteva zile în subsol, am încetat să mai coborâm acolo, pentru că nu mai suportam. Atunci când auzeam alarmele antiaeriene, pur și simplu ieșeam afară și ne uitam dacă zboară ceva pe cer deasupra noastră. Casa noastră este la marginea orașului și se trăgea în satele din apropiere – era foarte îngrijorător și stresant. Ferestrele casei au fost sparte, pereții au fost parțial distruși.
N.M.: Deci Masha a fost prima dintre voi care a venit în România?
Svitlana: Da, Masha a insistat și ne-a convins să venim și noi în România.
J: Noi am fost aici cu Masha de la mijlocul lui martie până la începutul lui iulie.
N.M.: Cum ați venit aici? Cu mașina?
Sergey: Am venit cu mașina. Am pus în mașină lucruri pentru fiica noastră și am venit via Isapcha, Constanța, București, Sibiu, Timișoara – 1200 km în total.
J: Cât a durat călătoria?
Svitlana: Două zile. Atunci când plecam din Odesa, erau alarme antiaeriene și explozii în Basarabia, au bombardat Sergeevka
N.M.: Au plecat mulți oameni din regiunea voastră?
Svitlana: Da, mulți. Atunci când a început totul, nu puteai merge la punctul de control din Palanka, erau cozi la care așteptai 3-4 zile. Dar am trecut prin acel punct de control o lună mai târziu, a fost ok – primul mare val de refugiați trecuse deja.
Sergey: Odesa este numită și „Mama Odesa”.
J: E interesant. Kiev este privit ca fiind de gen masculin, iar Odesa, de gen feminin. Iar oamenii din Odesa schimbă deseori genul substantivelor pentru a le face feminine: masă (table) este de gen masculin în limba ucraineană, dar ei o numesc „she-table”. Odesa este ca o mamă, acolo se găsește întotdeauna mâncare bună, gustoasă și este un oraș frumos, confortabil.
N.M.: Ce ați luat cu voi în bagaje?
Sergey: În primul rând am luat lucruri pentru fiica noastră, deoarece ea nu avea nimic aici. Nu credeam că va dura atât războiul. Am luat un cort, benzină, un topor – lucruri pe care le-am putea folosi dacă trebuia să locuim în aer liber. Și haine. Nu am crezut că vom fi plecați atâta timp, ne gândeam că poate doar o lună și gata. Suntem plecați deja de patru luni.
Svitlana: Și nu știm când se va termina situația asta. Acum nu vrem să ne întoarcem, suntem speriați.
Sergey: Am primit azil temporar în România, care ne oferă dreptul de a lucra aici timp de un an.
Svitlana: Noi ne simțim acasă în România. Strămoșii noștri erau din Basarabia. Mama lui Seghey era din Basarabia, deci vrem să ne uităm în arhive și poate să aplicăm pentru repatriere. Și bunicul meu este din Basarabia.
Sergey: Acum avem 60 de ani și nu avem o casă, nu avem un serviciu, nu avem haine. Mulțumită voluntarilor și colegilor Români am găsit un job, dar încă nu avem o casă.
N.M.: Aveți sentimentul că trebuie să o luați din nou de la zero?
Sergey: Da. Îmi doresc o pisică, un câine și un nepot. Eu sunt pregătit să reîncep de la zero, dacă guvernul României mă susține. Sper ca și copii noștri să ni se alăture. Nimeni nu știe când se va termina acest război. Nu ne putem face planuri. Ne dorim puțină stabilitate, pentru că suntem destul de bătrâni. Dar pe moment suntem asaltați de probleme – războiul, Putin – dar trebuie să continuăm să ne trăim viața. Și trebuie să le arătăm copiilor noștri cum să supraviețuiască pe timpul unui război. Mulțumim lui Dumnezeu, că există magazinul și avem ce lucra. Noi vorbim cu toți ucrainenii care vin aici, știm toate poveștile lor. Mulți plîng, unii dintre ei și-au pierdut casele, rudele, actele. Încercăm să-i susținem cât de mult putem, dar e greu și pentru noi. Avem o nepoată în Turcia, o fiică în Cehia și altă fiică în Kiev, iar noi suntem aici. Toată situația asta e foarte dificilă. În prezent ele s-au întors la soții lor, dar noi așteptăm să se întoarcă aici.
N.M.: Și celelalte rude ale voastre din Ucraina în ce situație sunt? Unde sunt?
Sergey: Rudele noastre din Ucraina sunt în vârstă și nu pot să plece. Unele dintre ele sunt bolnave, altele sunt prea bătrâne. Sora mea are 73 de ani. Sora Svitlanei este bolnavă. Pe timpul pandemiei Covid au murit cinci prieteni de-ai noștri – toți cu vârste cuprinse între 50 și 55 de ani. În Ucraina avem doar o fiică și pe ginerele nostru, cinci pisici și trei câini. Asta e tot.
N.M.: Ați locuit în Odesa toată viața voastră?
Svitlana: Eu sunt a patra generație care s-a născut la Odesa. Sunt o fiică a Odesei get-beget.
Sergyi: Eu sunt din Harkov. Familia Svitlanei are o istorie îndelungată. Numele ei de domnișoară este Karaffa. E un nume italian, care provine de la Vatican. Rădăcinile familiei ei se întind înapoi în timp până în 1432.
J: E important să cunoaștem istoria Odesei. Ea a fost înființată de Ekaterina II, Potemkin și Dribas. A fost un fel de proiect: ei voiau să construiască cu oraș-port. Odesa are o istorie luminoasă de 100 de ani. Era orașul oamenilor liberi, situat în sud și înconjurat de stepe. Se spunea că dacă reușești să ajungi la Odesa, ești liber. Deci oamenii care fugeau din închisori, mergeau la Odesa, de asemenea și oamenii care scăpau din iobăgie. Evreii, a căror libertate de mișcare era restrânsă în acele zile, au găsit un loc sigur în Odesa, unde puteau locui și studia. În acele vremuri, primarii orașului aveau o mentalitate europeană. Vorontsov era din Rusia, dar era foarte european, ca orientare. Richelieu, prim ministrul Franței, a condus Odesa pentru câțiva ani. Pe timpul guvernării lui, au fost luate multe hotărâri bune pentru oraș. El a atras oameni de afaceri europeni oferindu-le teren gratuit pentru a-și construi fabricile. Foarte rapid, orașul Odesa a devenit un mare exportator de cereale, a fost numit „grânarul” Europei. Multe vapoare transportau cereale în Europa și se întorceau cu ale mărfuri de import. În consecință, Odesa a devenit un oraș mare, multicultural și multietnic. Multe familii renumite s-au mutat la Odesa și au deschis afaceri acolo. Pe de o parte, condițiile pentru afaceri erau așa de favorabile, că te puteai îmbogăți rapid. Pe de altă parte, erau mulți oameni străini, săraci, care au scăpat din închisoare, astfel încât a devenit un oraș multicultural și în alte feluri. Italiana era o limbă care se vorbea curent, în paralel cu alte limbi. În Odesa locuiau aproape o sută de naționalități. Datorită investițiilor, mediul de afaceri s-a dezvoltat rapid, erau multe inovații, dar a înflorit și contrabanda. Apoi, în 1918 a venit Revoluția și totul a fost distrus. De aceea lui Sergey și Svetlanei le lipsește Odesa: e un oraș deosebit.
N.M.: Ați spus că v-ați născut la Harkov. Ați studiat acolo?
Sergey: Nu. Am venit la Odesa când aveam doi ani. Am întâlnit-o pe soția mea pe când lucram pe vase de croazieră. De aceea am rămas împreună atâția ani. (zâmbește)
N.M.: Ați mers la școală în Odesa?
Sergey: Am mers la școală la Odesa, am terminat universitatea acolo. Amândoi avem o diplomă de economiști, am studiat la aceeași universitate.
N.M.: Ați lucrat pe vapoare după ce ați terminat facultatea?
Sergey: Nu. Am lucrat pe vase de croazieră chiar după terminarea liceului. Am lucrat timp de trei ani. Am făcut ceva bani, am cumpărat un apartament, apoi am mers la universitate. După ce am terminat universitatea, Svitlana a început să lucreze ca și contabilă, iar eu am lucrat la aeroportul din Odesa ca inginer.
N.M.: Pe unde ați călătorit cu vasul de croazieră?
Sergey: Prin toată Europa. În Cuba. Svitlana a fost în Alger.
J: Asta a fost acum 40 de ani.
N.M.: Pe timpul Uniunii Sovietice? În anii 80?
J: Da.
N.M.: Aveați pașapoarte sovietice?
J: Da. Dar atunci când lucrezi pe un vapor, ai un pașaport de marinar, iar acesta îți oferă mai multe oportunități. Un prieten apropiat a lucrat pe vapor timp de 15 ani cu acest tip de pașaport.
N.M.: Ați fost în armata sovietică?
Sergey: Da, am fost la armată doi ani.
N.M.: Unde ați făcut armata?
Sergey: În Poltava. În forțele antiaeriene.
N.M.: Aveți fotografii din perioada pe care ați petrecut-o pe vase de croazieră?
Sergey: Da, acasă în Odesa. Înainte de a pleca, le-am făcut poze cu telefonul, pentru că nu știam dacă ne vom mai întoarce.
N.M.: Ați luat ceva cu însemnătate specială pentru voi când ați plecat de acasă?
Svitlana: Nu, doar acte. Credeam că ne vom întoarce într-o lună.
Sergey: Mie îmi place să pescuiesc. E hobby-ul meu. Se poate pescui în râul Bega?
N.M.: Am văzut oameni pescuind, dar cred că ai nevoie de un permis. Cum ați devenit administratorii magazinului ucrainean?
J: Eu i-am rugat. (zâmbește) Masha, fiica lor, e prietena mea. Atunci când ne-a venit ideea unui magazin, ne-am gândit la oameni care ar putea lucra cu hainele, care erau comunicativi și care aveau nevoie de un job. Și care nu erau mame cu mulți copii. (zâmbește)
N.M.: Pot să vă fac o poză?
Sergey: Da, sigur. Aș mai vrea să adaug: noi facem glume pe tema asta, dar toți vrem să se termine războiul ca să ne putem întoarce acasă.
N.M.: Dar faptul că vă mențineți buna dispoziție vă ajută să mergeți mai departe..
Vă mulțumesc mult pentru interviu!
Traducere: Jane Rozbitskaya
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu