Participanți: Evghenia Jane Rozbytska (J), Nicoleta Mușat (N.M.)
Locul și data interviului: FITT Timișoara, România / August 2022
N.M.: Evghenia, cum se pronunță numele tău?
J: În ucraineană: Євгенія (Evghenia) sau Женя (Zhenya), varianta scurtă.
N.M.: Și numele tău întreg în ucraineană?
J: Evghenia Rozbytska.
N.M.: Ok. Spune-mi povestea vieții tale. Care sunt cele mai importante evenimente, care sunt cei mai importanți oameni?
J: Originar, sunt din Kiev. Am 40 de ani acum și am locuit în Kiev timp de 33 de ani. Am un soț, suntem împreună de 20 de ani. Anul viitor vom sărbători 20 de ani, dar nu de căsnicie, ci de trai împreună. Pentru noi n-a fost important să avem o ștampilă pe o bucată de hârtie. Familia mea a fost formată din mama și bunica mea. Nu am avut tată. Din păcate, nici una din ele nu mai trăiește în prezent. Le-am pierdut pe amândouă în decurs de un an. M-am născut în Uniunea Sovietică. Apoi, când am fost adolescentă, totul s-a schimbat. Mama mea nu mai era așa de tânără în acel moment, ea m-a născut la 41 de ani.
N.M.: Era aproximativ de vârsta ta acum.
J: Da. Și n-a fost prea bine pentru ea. Avea 50 de ani când Uniunea Sovietică s-a sfârșit și ea se obișnuise să trăiască în sistemul din Uniunea Sovietică. Bineînțeles că a fost dificil pentru ea să se adapteze la noul sistem. Ea lucra în Academia Kyiv-Mohyla pe atunci. E o universitate foarte ucraineană din punct de vedere istoric, una legendară. Apropo, ea m-a trimis la o școală ucraineană și era ieșit din comun în 1991 să trimiți copiii la școli ucrainene. Deci am studiat la Academia Kyiv-Mohyla. De aceea am o înțelegere profundă asupra a moștenirii ucrainene și a ce este Ucraina, pentru că atunci când am studiat acolo, era centrul culturii ucrainene.
În ceea ce privește experiența de muncă, nu am lucrat niciodată în domeniul în care m-am specializat. Am o diplomă în IT. Când am început universitatea, domeniul IT abia începea să se dezvolte. Am absolvit școala cu medalie de aur și după aceea am mers la Academia Kyiv-Mohyla, unde erau 60 de băieți care știau informatică foarte bine. Iar eu mă simțeam pierdută, nici măcar nu atinsesem un calculator înainte, deci a fost o alegere mai degrabă aleatoare a profesiei.
Dar în același timp, a fost utilă. După terminarea Academiei Kyiv-Mohyla am lucrat ca dezvoltator de website-uri într-o companie din Kiev care distribuia sisteme de aer condiționat ale unor firme renumite, cum ar fi Mitsubishi Electric și GREE. Foarte rapid, am devenit șefa departamentului de marketing în acea companie. Am lucrat acolo timp de cinci ani. După asta m-am mutat la o agenție de organizare de evenimente și iar de la capăt… Probabil e karma mea. De fiecare dată intram într-o structură ca angajat, dar înțelegeam repede sistemul și le spuneam angajatorilor ce trebuie să schimbe ca să evolueze. Da, de aceea am început ca și dezvoltator de website-uri și am devenit șefa departamentului de marketing, apoi am început în agenția de organizare de evenimente și rapid am ajuns director al acelei agenții. Întotdeauna glumesc că în Ucraina n-am lucrat niciodată pentru un salariu. Am primit un procentaj din venit, ca și cum aș fi fost un coproprietar al afacerii.
Deci am fost director al agenției de organizare de evenimente timp de șapte ani. Am avut proiecte foarte mari, interesante și diverse. Cele mai multe pentru companii private. De exemplu, când vrei să organizezi o conferință, expoziție sau o petrecere de anul nou. Cel mai interesant proiect a fost pentru o companie de televiziune ucraineană STB. Poate că ai auzit de această emisiune TV din Statele Unite numită “The Biggest Loser”, unde oameni grași trebuie să slăbească. Au obținut o licență să producă acel show în Ucraina și eu am primit contractul cu acea televiziune. Timp de trei ani am conceput toate probele/provocările prin care să treacă acei oameni grași în procesul pierderii greutății.
N.M.: Erau filmați în timp ce încercau să slăbească?
J: Da, este o emisiune în direct. Începeau fiecare sezon al acestui program la mijlocul lui aprilie. Iar participanții aveau patru luni de antrenamente, o dietă sănătoasă, aceste provocări, muncă psihologică. Și totul e real. Nu există falsuri sau dubluri. Noi am conceput toate aceste probe/provocări pentru emisiune, prin care trebuie să treacă participanții. De exemplu, concursuri extreme de viteză, anduranță și așa mai departe. Deci toate aceste provocări erau organizate de agenția mea și erau făcute pentru filmare în timp real, în direct. Era o nebunie, pentru că întotdeauna aveam două probe în curs de dezvoltare, două care așteptau aprobarea și două care se filmau. Nu aveam o echipă foarte mare, dar era simpatică. Era o provocare și pentru noi, pentru că e ca și cum ai încerca să găsești întotdeauna răspunsuri la întrebări ciudate. De exemplu, trebuie să găsești două clădiri similare ca înălțime, cu o intrare de pe același acoperiș, astfel încât două echipe de participanți să poate să urce simultan scările celor două clădiri diferite și să ajungă pe același acoperiș. Sau trebuie să găsești o piscină unde poți construi un fel de scenă, unde participanții să poată atârna deasupra piscinei, ținându-se de o țeavă și să stea afară din apă cât de mult timp pot. Deci a fost o perioadă foarte interesantă și plină de provocări.
Apoi a venit anul 2014 când a început Maidan și conflictul care semăna cu un război. Maidan a început în decembrie. Pentru agențiile care organizau evenimente decembrie e luna când organizezi multe evenimente și câștigi mulți bani pentru jumătatea de an care urmează. Apoi, brusc, a început Maidan și revoluția – de fapt era ca un război. Bineînțeles că toate companiile nu au mai vrut să organizeze evenimente de anul nou. Deoarece nu e ok să sărbătorești când se întâmplă astfel de evenimente groaznice. Am pierdut mulți clienți și mulți bani și nu știam la ce să ne așteptăm. La început, am tot amânat evenimentele, am amânat, am amânat. După aceea am respins toate proiectele. Iar proprietarul companiei, unul din cei doi, a fugit în SUA și el e încă acolo, ca refugiat în SUA. Nu mai țin legătura cu el.
Deci a fost o perioadă grea pentru mine din punct de vedere al afacerilor. În acel moment, la un an după începerea Maidan-ului, soțul meu și cu mine am decis să luăm o pauză, ca o reînnoire sau o simplificare a vieții (downshifting).
N.M.: Să vă reinventați.
J: Așa ceva. Am decis să ne mutăm la Odesa. Originar, soțul meu este din Lugansk. Nu știu cum și de ce, dar când avea 16 ani, în 1993, el a plecat din Lugansk-ul post-sovietic direct în SUA și a studiat acolo timp de un an. El a studiat acolo tot informatică. Deci când avea 16-17 ani în Lugansk, el deja știa că engleza și informatica sunt de viitor. Deci era într-o situație bună. Și, bineînțeles, nu s-a mai întors în Lugansk. A studiat la Harkov, apoi s-a mutat la Kiev și acolo ne-am întâlnit. Deci în acel moment locuiam împreună de 11 ani. Dar tatăl lui, fratele lui, soția fratelui lui și fiica lor s-au mutat din Lugansk la Kiev în 2014. I-am primit la noi. Un timp am locuit cu mama și bunica mea. Dar apoi eu și soțul meu ne-am mutat la Odesa. Pe atunci, el era antreprenor privat în start-up-uri (firme nou înființate) și era și el destul de extenuat. Așa că s-a hotărât să lucreze pentru un angajator o perioadă. A primit o ofertă de muncă foarte bună de la o companie IT din Odesa și am decis să ne mutăm acolo, să locuim lângă mare, într-un orășel mai liniștit, mai mic și poate să avem copii. Deci, într-un fel a fost o decizie de simplificare a vieții (downshifting).
Ne-am gândit să stăm doi-trei ani în Odesa, dar am sfârșit prin a sta șapte ani. Am închiriat un apartament. Ultimul, din care am și fugit, era lângă mare, cu o priveliște foarte frumoasă a mării. Era cea mai bună priveliște, pentru că era la etajul 13. Și era panoramic.
Deci soțul meu lucra în Odesa. La început eu nu am vrut să lucrez, dar am intrat în contact cu o agenție de turism autentică, numită TudoySudoy. Nu era genul de agenție care trimite oamenii în străinătate, ci care oferă programe de turism local, deci un operator local de turism din Odesa. Aveam ghizi foarte buni, buni cunoscători ai istoriei, precum și povestitori interesanți. Deci am contestat idea că un tur ghidat e ceva plictisitor. Da, pentru că de obicei te gândești că ghidul e o femeie care îți spune „uite-te la clădirea asta, care a fost făcută de nu-știu-cine, nu-știu-când”. Odesa are o istorie frumoasă, o istorie destul de scurtă, 300 de ani, dar e uimitoare, luminoasă și plină de povești.
Deci timp de cinci ani am făcut tururi minunate, undele de mai multe zile, programe, tururi ale teatrelor, cu mici spectacole incluse în tururile de oraș. Pentru că în Odesa sunt importanți oamenii… Ei bine, este o poveste lungă, aș putea vorbi ore întregi… Dacă vorbești despre Odesa, pe de o parte vei auzi despre oameni bogați, despre Operă, despre conducători renumiți ca Voronțov sau ducele de Richelieu, care a condus orașul pentru un timp, iar apoi a devenit prim ministru al Franței. Dar în același timp, vei vedea curțile legendare din Odesa și atunci vorbim mai mult despre viața de familie și despre evrei. Asta e Odesa. Foarte diversă și foarte interesantă.
N.M.: Și tu ce făceai mai exact?
J: Am fost director de cercetare și dezvoltare. IMM-uri, noi idei și noi direcții, tururi noi, excursii noi, programe noi, implementarea tuturor elementelor unui program. Website, Facebook. Și de asemenea mă ocupam de grupuri mari din corporații.
N.M.: Deci clienții voștri erau corporațiile.
J: Da, marea majoritate erau companii. Clienții agenției variau, dar clienții mei personali erau companii sau grupuri care voiau să organizeze, de exemplu, un program de o săptămână pentru vizitarea Odesei și aveau motive specifice pentru care veneau.
N.M.: Ce naționalitate erau? Ucraineni, americani?
J: Majoritatea erau ucraineni, dar uneori erau, de exemplu, oameni care au plecat din Odesa acum 20 de ani. Iar acum voiau să se întoarcă cu prietenii și rudele lor și să le arate locurile unde s-au născut și au crescut.
N.M.: Deci călătorii din nostalgie.
J: Da. Și le pregăteam surprize foarte drăguțe. Deci, cum ziceam, pregăteam mici spectacole pe parcursul tururilor. De exemplu, întâlneai niște muzicieni într-o curte sau erau degustări gastronomice sau întâlneai actori costumați ca eroi din istorie care interacționau cu tine.
N.M.: Oamenii se așteptau la asta? Sau era o surpriză?
J: Bineînțeles că întregul program era aprobat de persoana care comanda turul. Dar dacă ești o companie și ești de exemplu un manager de resurse umane sau marketing și aduci oameni să viziteze Odesa, cei mai mulți nu vor ști ce include programul. Noi eram liderii sectorului de turism în Regiunea de Sud. Nu e vorba doar de Odesa, pentru că Odesa și Regiunea de Sud sunt diferite. Odesa a fost un oraș creat din nimic, deci nu are rădăcini istorice adânci. A fost construit pe o bucată de pământ liber, a fost proiectat și construit de la zero. Regiunea e Basarabia și e foarte diferită, are o istorie diferită de alte părți ale țării și aici s-au întâmplat lucruri foarte interesante de-a lungul istoriei, în general.
Și apoi… au venit timpuri negre…
N.M.: Dar înainte de a ajunge la acele timpuri negre, aș vrea să te întreb: simți că ai făcut anumite alegeri în ceea ce privește cariera sau lucrurile s-au întâmplat pur și simplu într-un anumit fel, care te-au condus în momentul prezent.
J: Întotdeauna am avut un fel de viziune pentru viața mea… Cum să explic… Nu am fost niciodată la un interviu pentru un job anume. A fost întotdeauna mai mult ca o înlănțuire de sentimente, idei și întâmplări. Când înțelegi că vrei să mergi într-o direcție, aceea e calea, deci trebuie să mergi într-acolo. Și atunci acestea se concretizează în povești, joburi și realizări.
N.M.: Soțul tău funcționează la fel?
J: Nu, soțul meu e… bărbat (râde). Pentru mine, dacă ești femeie, ești mai mult ca apa, sentimentele sunt mai importante. Dar dacă ești bărbat, iei decizii mai simple, mai clare. Dar lui nu îi e teamă de schimbări, și asta e bine pentru el, e flexibil.
N.M.: Aveți asta în comun, nu vă e teamă de schimbări.
J: Adevărul e că nu-mi plac schimbările. Dar pe de altă parte, atunci când se întâmplă, ne adaptăm rapid la ele. Lui nu îi e teamă de schimbări. Chiar îi plac schimbările. Știi, vorbeam cu Mircea… de câte ori se produc schimbări în viața ta, poate că ți-ar fi fost teamă dacă trebuia să faci tu acele schimbări. Atunci când se întâmplă ceva rău, de fapt primești o coală albă, o „carte blanche”. Este și un cântec rusesc care spun- atunci când pierzi totul, găsești totul. Atunci nu mai ai limitări sau cadre rigide în viața ta. Și e o șansă de a face ceva complet nou. Nu știu dacă e bine sau rău. Bineînțeles, e bine să ai o bază care să-ți dea stabilitate. Dar în decursul vieții vor exista crize întotdeauna. Fie că sunt financiare sau militare, fie că e Covid sau altceva, tot timpul trebuie să ne adaptăm la schimbări din nou și din nou…
N.M.: Ai simțit de-a lungul vieții tale că ești doar un actor într-o piesă în care politica, imperiile sau alți oameni decid pentru tine?
J: Mmm… Nu. Pentru că politica și oamenii de rând…
N.M.: Vreau să spun că este Istorie cu I mare, iar noi, oamenii de rând…
J: Exact despre asta vorbeam acum, că atunci când citești despre un fapt istoric într-o carte, este descris acolo ca o poveste încheiată, cu numere și date și toate detaliile. Dar sincer, atunci când se întâmplă lucruri rele în viața ta de zi cu zi sau lucruri care se întâmplă acum, sunt așa de… obișnuite, așa de… cum să spun? Atunci când ruda cuiva se îmbolnăvește sau moare sau când îi povestești cuiva despre asta, este o tragedie. Dar atunci când se întâmplă, e doar viață. Nu ai planificat asta, doar ai primit un telefon. Și asta-i tot. Asta se întâmplă acum…
Bunica mea s-a născut în 1923 în Berdicev. E un oraș nu departe de Kiev. În acest oraș au locuit polonezi și evrei pentru că din punct de vedere istoric a fost o așezare a locuitorilor aparținând acestor naționalități. Numele ei era foarte neobișnuit în Ucraina: Vronska Romalda Vatslavivna. Iar numele mamei mele este Yadviga Frantsivna. Sună mai degrabă a poloneză.
N.M.: Erau poloneze?
J: Din punct de vedere istoric așezarea era poloneză.
N.M.: Și-au schimbat numele ca să sune mai polonez? Sau nu știi asta?
J: Nu știu. Deci bunica mea era copilul fetei celei mai mari dintr-o familie foarte numeroasă. Erau opt frați și surori, iar bunica mea a fost fiica celei mai mari. Cea mai tânără soră era de vârsta bunicii mele.
Majoritatea dintre ei erau religioși, din Polonia, erau o familie foarte mare. Rădăcini frumoase. Apoi a venit anul 1933 și Holodomor. Apoi a venit anul 1937 și Uniunea Sovietică i-a arestat pe majoritatea dintre ei doar pentru că nu erau bolșevici.
Iar rudele nici măcar nu au știut că cei mai mulți dintre cei arestați au fost uciși foarte repede. Tatăl bunicii mele a fost arestat. În arhivele din Jitomir am găsit protocoalele de interogatoriu. El a stat în închisoare 5-6 luni și a fost torturat, clar. Dar documentele nu spun asta. Însă de la un dosar la altul, poți vedea că a fost întrebat: „Ai legături cu mișcarea poloneză antisovietică?” Și a tot spus „Nu”, până când la un moment dat a spus „Da”. Și apoi nu știm ce s-a întâmplat. Așa că timp de mulți ani, chiar și după ce am primit acele dosare, bunica mea nu a știut întreaga poveste. Și apoi a venit războiul, din 1941 până în 1945. Ea a născut-o pe mama mea în 1941 și pe unchiul meu în 1943. Și o tot întrebam: „Cum ați trăit în timpul războiului?” Iar ea a răspuns: „Am trăit, pur și simplu”. Ei nu au plecat, au continuat să trăiască în orașul lor. Cred că nu era așa mediatizat ca acum, poate. Ei nu aveau internet, nu erau știri. Ei își duceau traiul pur și simplu, făcând lucrurile obișnuite. Mama ei a fost trimisă în Kazahstan, tatăl ei a fost în armată. Dar au cumva au trecut peste toate astea.
N.M.: A fost deportată?
J: Da, și apoi s-a întors.
N.M.: Știi unde în Kazahstan?
J: Nu știu.
N.M.: Sub ce acuzație?
J: Nu știu. Deci nu bunica, ci mama ei. Știu povești doar de la bunica. De exemplu, ea mi-a spus o dată că germanii au luat-o când recrutau oameni tineri. Ea alăpta atunci. A stat în fața acelor inspectori, și-a scos sânul, l-a strâns și i-a stropit cu lapte. Stătea acolo și se gândea: sau mă omoară sau mă lasă să plec. Și au lăsat-o să plece. Era ciudat pentru mine să ascult acele povești. Iar acum trăim aceleași situații. Adică nu exact la fel, dar asemănătoare.
Și, de exemplu, la această agenție de turism din Odesa unde lucram, patronul, Alexandr, era istoric, a publicat multe cărți și era specializat în războaie. A scris cărți despre ocupație. Apropo, Odesa a fost ocupată de români în Al Doilea Război Mondial. A făcut multă cercetare în teritoriile din Ucraina și care era situația atunci. El e un foarte bun orator și la prelegerile sale spunea că trebuie să înțelegem că atunci când se întâmplă astfel de evenimente, nu e vorba de scene eroice, ci de oameni obișnuiți în situații obișnuite, de zi cu zi. Închipuie-ți că trăiești într-un sat din vestul Ucrainei și familia ta nu are ce să mănânce. Vine armata, te cheamă la război și spun că te vor plăti. Vei merge și vei lupta pentru că nu este mâncare. Deci e o situație foarte… obișnuită. Avem un cuvânt potrivit în ucraineană „pobutovyi”, adică atunci când vorbești de lucruri care se întâmplă în viața de zi cu zi, nu e vorba de eroism, ci e vorba de alegeri banale. Alegeri pe care le faci în acel moment. Și atunci când faci acele alegeri nu știi care e finalul poveștii. Doar acționezi în acel moment, bazându-te pe circumstanțe. De aceea fiecare poveste e diferită. Deci, întorcându-ne la viața noastră în Odesa…
N.M.: Numai puțin… Ai vorbit de Holodomor. Ce știi despre asta? Ai aflat despre asta de la familia ta, din cărți de istorie, cum au aflat ucrainenii despre acest subiect?
J: Unele lucruri le-am aflat de la familie, altele din cărți. Dar acele arhive au fost accesibile doar recent. Toate aceste lucruri au stat închise mulți-mulți ani. Deci doar acum aflăm tot mai multe despre ce s-a întâmplat. Bunica mea nu mi-a spus prea multe despre asta. Nu știu de ce. Toată familia locuia pe o stradă mică în Berdicev. Fiecare avea casa sa și gospodăria sa. Și erau toți înrudiți. Dar au fost timpuri foarte grele. Și ea era doar un copil.
N.M.: Ai spus că s-a născut în 1923?
J: Da. Deci avea 10 ani. Avea o familie foarte mare. Așa că au avut susținere. Dar trebuie să înțelegi, Berdicev este un oraș mic – nu e un sat, dar nici un oraș mare – ei trăiau în case mici, nu aveau electricitate, nu aveau o viață bogată. Aveau o viață obișnuită, făceau de mâncare, făceau treburile casnice, încercau să obțină o recoltă. Cei mai mulți au trăit pe cont propriu.
N.M.: Ți-a spus bunica ta povești despre soldații sovietici? Pentru că bunicile noastre, de exemplu, spuneau că atunci când veneau trupele sovietice, fetele tinere se ascundeau pentru că le era frică că vor fi violate.
J: Nu, nu mi-a spus așa ceva. Mi-a spus doar că atunci când au venit soldații germani, i-au găzduit. Ei nu au fost nepoliticoși. Iar despre sovietici… nu, nu mi-a spus nimic. Iar atunci când a căzut Uniunea Sovietică, ea nu s-a bucurat. Ei îi plăcea acel sistem. Se obișnuise cu acel sistem. Ei nu știau altă lume. Da. Viețile lor s-au schimbat drastic după revoluție. Dar bunica mea a fost o persoană foarte puternică.
N.M.: Ea vorbea rusă?
J: Nu. Prima ei limbă era poloneza. Și ucraineana, pentru era un oraș mic. Era o limbă mixtă… ucraineană amestecată în mică parte cu cuvinte poloneze și ceva rusă. Familia noastră a fost bilingvă dintotdeauna. Mama mea a fost prima care s-a mutat la Kiev.
N.M.: Ea a mers la universitate?
J: Nu, la muncă. Iar atunci când m-am născut eu, bunica s-a mutat la Kiev să o ajute. Pentru că e capitală, în Kiev s-a vorbit întotdeauna mai mult rusa decât ucraineana. Dar guvernul, iar apoi sistemul de educație a devenit tot mai ucrainean, iar apoi mass-media a început să folosească limba ucraineană. Deci situația se schimbă.
N.M.: S-a schimbat și în situațiile de zi cu zi, de la folosirea limbii ruse la folosirea limbii ucrainene tot mai mult?
J: Adică în conversațiile dintre oameni?
N.M.: Da. În orașele mari.
J: De exemplu, chiar și în familia mea, eu vorbesc cu soțul meu în rusă și pentru mine este mai normal să vorbesc rusă în conversațiile zilnice. Chiar și acum. Știu că mulți oameni nu sunt de acord cu mine în această privință, dar așa stau lucrurile. În marile orașe se vorbea rusa. Părerea mea nu e neapărat opinia general acceptată de societate, dar e părerea mea. Sunt multe țări, de exemplu Elveția, care nu au limba lor, și totuși au o identitate puternică. Pentru mine problema nu este limba. Pentru că dacă te uiți la harta Ucrainei, în Basarabia sunt multe sate care aparțineau originar Bulgariei, Moldovei sau României, iar acei săteni vorbesc 4-5 limbi: moldovenească, ucraineană, rusă și engleză. Deci cred că trebuie să cunoaștem limbi străine, pe cât posibil. Din nou, poate pentru că mama mea a ales să mă trimită la o școală ucraineană. Deci de când aveam șapte ani, era ok să vorbești și rusă și ucraineană. Iar apoi am studiat la Academia Kyiv-Mohyla, iar acolo totul era în limba ucraineană. Iar apoi am lucrat pentru o scurtă perioadă de timp în servicii sociale, iar acolo se folosea limba ucraineană. Deci pot folosi ambele limbi cu ușurință.
N.M.: Deci ești bilingvă. Dar cum e cu engleza și româna, plănuiești să o înveți?
J: Cred că doar dacă Tim va merge la grădiniță în România, voi putea și eu să învăț cumva limba.
N.M.: Ce limbă vorbești cu fiul tău?
J: Încercăm să vorbim mai multe limbi. Încercăm să-i explicăm cuvintele în diverse limbi. Dacă citim cărți, încercăm să citim în ucraineană. Dacă ne uităm la desene, deseori sunt în engleză sau ucraineană. Cântecele sunt în cea mai mare parte în engleză. Deci depinde.
N.M.: Ai învățat engleza la școală sau la lucru?
J: La școală. Școala unde am mers nu era doar ucraineană, dar se predau și ore intensive de engleză. Până în clasa a treia aveam cinci ore de engleză, două de literatură engleză și două de traducere tehnică. De aceea este o educație foarte bună, am avut profesori foarte buni la acel moment. Asta nu era obișnuit în Ucraina pe atunci. Și apoi… a venit Covid.
N.M.: Da. Erai în Odesa când a început Covid?
J: Da. Dar înainte de Covid au fost mai mulți ani în care mi s-au întâmplat alte lucruri ciudate, cam la trei luni se întâmpla ceva rău. Încă nu am o explicație pentru asta.
N.M.: Ce vrei să spui prin „lucruri rele”?
J: A început când bunica mea a căzut. Avea 96 de ani când a murit. Era bolnavă de ceva timp. Dar brusc a căzut și și-a rupt șoldul. La vârsta aceea tot ce poți face este să stai în pat. Era la începutul lui 2018 și eram în Sri Lanka atunci. Mama și bunica locuiau împreună în Kiev. Deci bunica avea 95 de ani și mama 76, așa ceva. Se înțelege că atunci când o persoană e la pat, trebuie să ai grijă de ea. Bunica mea avea o personalitate foarte puternică, deci era foarte greu pentru ea să zacă pur și simplu. Trei luni mai târziu, am pierdut prima sarcină. Apoi trei luni mai târziu… pisica mea a fătat pisoi. Și i-am dat unul finei mele drept cadou. Pisoiul era micuț, era un cadou frumos pentru ea. Dar brusc, pisoiul s-a îmbolnăvit și după trei luni a murit. Iar trei luni mai târziu, bunica mea a murit. Iar trei luni mai târziu, în decembrie, mama mea s-a dus la spital, avea un virus sau așa ceva. Avea temperatură foarte ridicată. Din nou, noi nu eram în Ucraina în acel moment. I-am rugat pe prietenii mei din Kiev să mă ajute. După ceva mai mult de trei luni, la mijlocul lui aprilie, mama mea a avut o problemă la stomac. A avut trei operații, a petrecut două luni la terapie intensivă, iar în vară a murit. Deci atunci când spun lucruri rele, sunt chiar lucruri rele. Apoi, la două săptămâni după ce a murit, am aflat că sunt gravidă din nou. Ea visase la asta toată viața ei, era important pentru ea: „Când o să ai un copil? Când? Tu și Denis sunteți împreună de mult timp. Când? Când?” Iar apoi în decembrie a început Covid, iar în aprilie s-a născut Tim.
N.M.: Cum explici toate aceste pierderi? Pierdere, după pierdere, după pierdere…
J: Poate că e vorba de Tim, nu știu. Poate că unele lucruri au trebuit să se schimbe pentru a putea el veni pe lume. Nu știu. Dar vorbeam de afaceri. Atunci când eram gravidă, locuiam în Odesa, lângă mare, lucram la agenția de turism vara. Visam că voi da naștere copilului și voi sta cu el pe malul mării, în timp ce câștigam bani în sezonul turistic, vara. Am avut un proiect foarte fain, numit iForum. Este cea mai mare conferință IT din Europa și am organizat-o în fiecare an în ultimii 10 ani. Ultima a fost în 2019, când a venit Zelensky la putere și am reușit să avem 13.000 de oameni pe zi. A fost o conferință imensă, s-a desfășurat la Kiev. O alta s-a ținut în 2021, dar în altă locație, iar cu restricțiile Covid, n-a fost așa mare. Așa că am plănuit să-l nasc pe Tim în aprilie, să organizez iForum în mai pentru că totul era pregătit, iar apoi urma să stau pe malul mării cu un bebeluș, în timp ce era în toi sezonul turistic. Și totul va fi ok. Dar nu, a început Covid. Și bineînțeles, totul s-a oprit. Nu s-a mai întâmplat nici iForum, nici sezonul turistic. Așa că… m-am bucurat de vară cu copilul meu.
Iar doi ani mai târziu, când Covid s-a terminat, în sfârșit, iarăși pregăteam organizarea iForum, cu tot spațiul expozițional. Ne pregăteam să primim 15.000 de vizitatori sau așa ceva, pentru că toată lumea voia să se întâlnească după pandemie. Și, din nou, ne pregăteam pentru sezonul turistic și aveam multe planuri pentru vară. Și atunci a început războiul…
N.M.: Ok. Hai să ne întoarcem la 24 februarie. Cum a fost ziua aceea?
J: Adevărul e că ne gândeam că s-ar putea întâmpla ceva… pentru că din octombrie erau mulți soldați ruși la graniță…
N.M.: Pentru exerciții, nu? Aceea era explicația oficială.
J: Pentru antrenamente. Dar dacă ai așa o țară mare, de ce să îți concentrezi toată armata lângă granița cu Ucraina doar pentru antrenamente, hai să fim serioși! Așa că am vorbit unii cu alții ce vom face în caz de… deci eram cumva pregătiți. Am scos documentele importante și am făcut o listă de lucruri. Dar nici unul din noi nu a crezut că se va întâmpla așa ceva în secolul 21. Am o prietenă, copiii noștri merg la grădiniță împreună. Și ea e manager de evenimente din Kiev, dar ambele locuim în Odesa. De aceea suntem foarte apropiate, datorită mentalității comune. Soțul ei lucrează pentru o companie din SUA. Aveau un birou în Odesa. Au primit o recomandare din partea sediului central să-și pună familiile în siguranță. Sunt multe companii IT internaționale în Ucraina, cum ar fi Terrasoft, Luxoft, Epam. De obicei au mulți angajații și bineînțeles că le pasă de familiile lor. Așa că toți au fost sfătuiți să își mute familiile într-un loc sigur pentru o perioadă de timp. Familia lor s-a mutat în 23 februarie. Și bineînțeles, săptămâna precedentă, în fiecare zi ne întâlneam să ne luăm copiii de la grădiniță și vorbeam: „Doamne, ce să facem? Dar dacă se întâmplă? Oh, nu se poate întâmpla! De ce să se întâmple?” Așa că… nu știu. Ca și acum, când auzim știri că au bombardat o centrală nucleară. Și până la final, până în momentul când accidentul se întâmplă, nu crezi că se va întâmpla.
Dar în același timp, am făcut o listă. Am auzit discursurile lui Putin, cum vorbea de demilitarizare și denazificare, a fost clar… Care naziști? Conform lui, toți suntem naziști. Pentru că nu suntem ruși și vrem să trăim într-o țară independentă, să vorbim ucraineană, să avem istoria noastră, moștenirea noastră. Pentru că nu suntem ruși. E ca și cum cineva s-ar hotărî să te omoare pentru că ești român, și nu maghiar sau sârb. Și ești șocat: „De ce?” Vecinul tău vrea să te omoare pentru că nu ești ca el. E înfricoșător. Am înțeles că dacă va porni războiul, va fi ceva serios, pentru acesta era mesajul din discursul lui.
Deci în dimineața zilei de 24 februarie, prietena mea m-a sunat la 6 dimineața și mi-a spus: „Jane, tot teritoriul Ucrainei e bombardat, a venit momentul”. Ne-am adunat lucrurile în doar două ore, Tim dormea. Deci am avut două ore în care să strângem tot, să punem lucrurile în mașină, să-l trezim pe Tim, să ne luăm rămas bun de la apartamentul nostru și să plecăm. A fost o decizie foarte rapidă. Am decis că dacă se va întâmpla ceva, vom pleca, pentru că locuiam la etajul 13, într-o clădire lângă mare, cu un copil de doi ani, deci nu ar fi fost ok să rămânem într-un loc care ar fi putut fi bombardat în orice moment. A fost bine că am luat această decizie rapidă pentru că am reușit să scăpăm și suntem împreună. Știi că majoritatea mamelor cu copii care pleacă acum, pleacă fără soț pentru că bărbaților le este interzis să plece.
Deci asta e. Pentru moment. Primele trei luni, proprietara apartamentului nostru nu ne-a cerut chirie. Ea e din Moldova, e un om foarte bun. Dar bineînțeles, după trei luni ne-a zis că trebuie să ne hotărâm. Așa că mulțumită prietenilor din Odesa, am adunat prin ei lucrurile din apartament și le-am trimis la Kiev. Și așa ne-am mutat de la Odesa la Kiev, în timp ce noi eram de fapt în Timișoara…
În decembrie am investit toți banii noștri într-o casă în Kiev și visam că în aproximativ un an și jumătate casa va fi terminată, iar noi vom locui într-un cartier nou și în sfârșit ne vom întoarce la Kiev, pentru mie îmi lipsea Kievul, e foarte frumos. Inima mea a rămas la Kiev. Deși nu am mai locuit acolo, la trei luni încercam să merg acolo să-mi văd prietenii și rudele. Și apoi, atunci când locuiești pe litoral, din mai în septembrie, în fiecare weekend vin prieteni să te viziteze. Le ofeream cazare și petreceam timp împreună. Noi suntem foarte atașați de toți prietenii noștri. Așa a fost perioada aceea. Și apoi a început perioada Timișoara.
N.M.: Nu te așteptai la asta după Odesa.
J: Scuze, dar nici măcar nu auzisem de acest oraș. La fel cum ai tu nu ai auzit de orașe ca Herson, Chornobayivka, Bucha, Irpin sau alte orașe din Ucraina.
N.M.: Da, am aflat multe lucruri unii despre alții.
J: Da. Bineînțeles, ați auzit de orașe mari cum e Kiev, Harkov, Liov, Odesa.
N.M.: Eu știam și despre Ujhorod pentru că am fost acolo. Ce ai luat cu tine când ai plecat din Ucraina? Care sunt cele mai importante lucruri?
J: Pisica noastră, ceva mâncare și apă, haine. Am luat câteva haine de iarnă și câteva de primăvară/toamnă, pentru că am crezut că poate vom fi plecați mai mult timp. Bineînțeles, nu toată garderoba, dar o parte. Laptop, acte, bani.
N.M.: Diplome?
J: Da, toate documentele. Câteva jucării pentru Tim, câteva cărți ucrainene. Am avut noroc că aveam o mașină. Altfel nu știu cum am fi reușit să cărăm toate lucrurile acelea.
N.M.: Ceva care să vă amintească de casă?
J: Mai târziu, când prietenii noștri ne împachetau lucrurile în Odesa, i-am rugat să-mi trimită câteva lucruri. Saci de dormit și saltele de yoga. Asta pentru că nu știam unde vom găsi cazare și voiam să avem opțiunea de a le pune pe podea oriunde și să ne culcăm.
N.M.: Astea sunt lucrurile materiale. Dar care sunt lucrurile imateriale pe care le-ai luat cu tine, care îți aduc aminte de acasă?
J: Familia. Adevărul e că eram foarte speriați atunci și nu știam cât va dura situația aceasta. Nici acum nu știm. În primele zile, am crezut că Rusia va ocupa rapid Ucraina. Apoi am înțeles că nu e cazul. Am fost surprinși de forța armatei noastre. Pentru că știam că a fost restructurată, dar nu știam că e așa de mare și puternică. Am fost surprinși și de Zelenskiy și cum a reacționat la tot.
Pentru mine e important să ai o poziție puternică și clară. Cred că de aceea ucrainenii s-au conectat unii cu alții așa rapid și au înțeles că acest război nu presupune că altcineva decide pentru noi, e povestea noastră, trebuie să ajutăm și noi cât de mult putem, să fim implicați cât de mult putem și de aceea aceste lanțuri de ajutor umanitar, lanțuri de informații ajutătoare au fost create atât de rapid, pentru că am devenit uniți în această luptă. Cred că e din cauză că guvernul a avut o poziție clară. Personal, cred că Zelenskiy a fost pe aceeași lungime de undă cu toți ucrainenii, pentru că a spus lucrurile potrivite la momentul potrivit, într-un mod practic și foarte ferm. În acel moment am înțeles că nu sunt niște oameni misterioși de la guvern care iau decizii, ci că fiecare din noi poate face ceva. Sunt povești deosebite pe care le-a filmat Mircea, despre fiecare din noi și cum ne-am schimbat. Chiar și o contribuție mică contează. După ce a început războiul, lucrurile și oamenii s-au schimbat. Și atunci ai auzit povești de genul: dacă erai profesor de engleză, atunci ai început să predai copiilor. Asta e și povestea cum am ajuns să fac voluntariat. Am realizat multe în ultima jumătate de an.
N.M.: Ce ai descoperit despre tine ce nu știai înainte?
J: Din nou, am descoperit că te poți adapta la orice. Chiar vorbeam cu Mircea că am pierdut cadrul existenței noastre, dar nu mai avem nimic de pierdut acum, nu avem nimic, bine, sunt lucruri de care să ne temem, dar… Despre asta vorbeam cu Ira. De exemplu, ea a înțeles că ucrainenii au nevoie de un loc unde să-și aducă copiii și a început să caute un loc unde poate face asta. Și acum facem asta.
Pot să-ți povestesc despre câțiva dintre prietenii mei ucraineni. Unul era manager de top într-o firmă IT. Când a început războiul, s-au mutat la Truskaveț, în munții Carpați. Nu știu de ce, dar a început să facă colecte de bani pentru a cumpăra camere termografice. Acestea sunt foarte scumpe. Una costă în jur de 2000 euro. Până acum, el a reușit să strângă bani și să cumpere aproape 1000 de bucăți. El a devenit unul dintre cei mai mari cumpărători de camere termografice în ultimele luni. Un alt prieten era directorul unei agenții de organizare de evenimente și înainte de asta a fost DJ. Când a început războiul, a început să gătească. Acum au o cantină în Irpin. Au fost primii care să deschidă o bucătărie acolo. Și în fiecare zi hrănesc 3000-5000 de oameni. Fiecare ne-am concentrat pe a face ceva util.
Asta este și povestea mea. Am venit aici, la centrul de suport și am întrebat cum pot fi de ajutor. La început am făcut traduceri, apoi am înțeles că avem nevoie de un canal ca să-i informăm pe oameni. Și astfel a luat naștere canalul de Telegram „Ucraineni la Timișoara”, pe care diseminăm informații. În prezent sunt 700 de oameni pe acest canal. Atunci când un nou serviciu sau o știre apare, avem un mijloc rapid de a informa oamenii.
Iar după asta, am început să merg din ONG în ONG, spunându-le oamenilor că ar trebui să-i implicăm pe ucraineni să ajute, pentru că e foarte important pentru noi să facem ceva, cu propriile mâini, cu mintea noastră, în orice fel. Și a devenit o mare rețea între companii locale, oameni și tot mai mulți ucraineni implicați în acest proces. E bine pentru ucraineni să fie folositori și să se mențină ocupați. E bine pentru ucraineni să primească ceva chiar de la ucraineni. E vorba și de conexiunea dintre români și ucraineni, atunci când fac ceva împreună. E vorba și despre următorii pași pentru susținerea Ucrainei tot mai mult. Referitor la această situație, am auzit o frază foarte potrivită: noi nu suntem refugiați, suntem ambasadori ai Ucrainei în Europa. Ideea e că nu suntem refugiați economic. Nu a fost alegerea noastră să ne mutăm. Și noi vrem cu siguranță să ne întoarcem înapoi când se termină războiul. Să ne reconstruim țara. Sper că vom putea face asta. Dar pentru moment, este important ca Europa să nu uite de acest război. Pentru că avem nevoie de susținere și nu e vorba doar de Ucraina și Rusia. E vorba de probleme umane în general, pentru că astfel de lucruri nu ar trebui să se întâmple în secolul 21.
Și dacă Putin câștigă, dacă noi toți îi vom permite să câștige… Cum vom mai putea trăi într-o lume în care dictatorii și sistemul sovietic câștigă în fața democrației? Atunci toate aceste sisteme democratice și asociații și organizații eșuează, nu reprezintă nimic. Dacă el va reuși… sper că nu… dar cred că va dura mult timp. Pentru că el are o țară imensă și mulți oameni și are încă multe resurse. El are această propagandă afurisită și oamenii pur și simplu nu văd ce se întâmplă cu adevărat. Și cred în el. Țarul.
N.M.: Da, așa funcționează propaganda.
J: Da, și cred că singurul mod în care putem să-l oprim este din interior. Toate aceste regiuni ar trebui să se ridice împotriva lui, să-și facă propriile revoluții. Nu sunt istoric și nu sunt nici Dumnezeu. Altfel, el se poate opri pentru un timp doar pentru a aduna mai multe forțe și să încerce din nou să atace. Dacă el va reuși asta… Deja putem spune că e posibil ca în lumea democratică, în lumea democratică europeană, să se întâmple astfel de lucruri oribile. Și asta vor ucrainenii, să nu fie uitate aceste lucruri. Oamenii să nu închidă ochii la aceste subiecte delicate. S-a făcut o comparație cu atacul terorist din 11 septembrie. Dar azi, în Ucraina, sunt atacuri teroriste în fiecare zi. Pe 11 septembrie, toată lumea a fost șocată, iar oamenii își vor aminti asta pentru tot restul vieților lor. Acum ne-am obișnuit cu asta. De ambele părți. Când am auzit că noi… că armata noastră a omorât 42.000 e soldați ruși… Într-adevăr, e un lucru rău ca ei să vină în țara noastră și să omoare civili. Dar noi am luat 42.000 de vieți. Iar ei au omorât mii de civili, mii! Deci cred că în total, acest război a ucis deja 100.000 de oameni, 100.000 de oameni în doar jumătate de an! Acum jumătate de an ar fi fost absurd să auzi astfel de cuvinte. Iar acum e ceva obișnuit.
N.M.: Da, știu, ne-am obișnuit. Nu ne mai mișcă acești știri.
J: E ca o statistică.
N.M.: Cum ai aflat despre Timișoara? Cum ai ajuns aici?
J: Am stat în Cluj două săptămâni.
N.M.: Deci te-ai mutat de la Odesa la Cluj?
J: Da, la Cluj.
N.M.: Cât a durat călătoria directă? Ați condus amândoi? Cum v-ați organizat?
J: Știi, a fost o perioadă lungă și foarte stresantă… Am condus și am așteptat la vamă… Nu prea vreau… a fost o perioadă grea, înfricoșătoare. Am petrecut două săptămâni la Cluj la niște prieteni. Apoi trebuia să vină părinții lor și căutau o casă pentru toată familia. Erau șapte adulți, un copil mic și o pisică. Și am înțeles că trebuia să ne mutăm în altă parte pentru că nu era ok să locuim cu prietenii noștri și familia lor. Așa că am început să căutăm apartamente. Am scris pe grupul de suport pentru ucraineni de pe Facebook. Îl știi?
N.M.: Da, îl știu. Cred că a fost unul dintre primele grupuri.
J: Da. Erau mulți oameni acolo și am fost sfătuiți să ne mutăm la Timișoara. Au spus că au un Centru de Suport foarte mare și funcționează foarte bine. Pentru că ei au reușit să unească autoritățile, un departament de ajutor social și LOGS, un ONG care deja lucra cu refugiații. Ei au făcut un lucru foarte util, au adunat informații și au creat o bază de date de cazări oferite de localnici. Angela mi-a spus că au verificat fiecare gazdă din punct de vedere al calității cazării. Pe de altă parte, ne-au înregistrat pe noi și ne-au verificat. Și ne-au pus în contact, astfel încât să găsim cea mai bună opțiune în fiecare caz. De exemplu, chiar înaintea noastră, o prietenă foarte bună a scăpat din Kiev împreună cu familia. Erau două cupluri, doi copii, bunica, patru pisici și un câine.
Au stat în Cluj pentru o zi, apoi au căutat unde să meargă și au sunat Centrul de suport din Timișoara și i-au întrebat dacă e ok să vină. Iar Centrul de suport a spus: „Sigur, veniți și vă vom găsi cazare cu ușurință”. Așa că au venit și au rămas.
În cazul nostru, un prieten al unui prieten al unui prieten al soțului meu ne-a ajutat. Ne-am adus aminte că atunci când conduceam în primele zile, am vorbit cu Alex și ne-a spus că putem să-i cerem ajutor. Așa că el ne-a ajutat cu cazarea și cu alte lucruri. Apoi am descoperit Centrul de suport cu toate informațiile și ocaziile de voluntariat.
N.M.: Când ați venit aici?
J: La mijlocul lui martie. Am stat în Cluj două săptămâni, apoi ne-am mutat aici. Iar Timișoara, după cum am mai spus, este asemănătoare cu orașele ucrainene. Datorită spațiului verde, de exemplu. În Europa sunt mai mult orașe istorice și au străzi foarte înguste, nu au copaci pe marginea străzilor, ca aici. Și în orașele ucrainene este ceva obișnuit să ai copaci pe marginea străzilor. De asemenea, arhitectura cartierelor de locuit este foarte asemănătoare, precum și arhitectura centrului orașului. Multe lucruri sunt asemănătoare. Seamănă puțin cu Liov, puțin cu Kiev. Natură asemănătoare, oameni asemănători. Sunt multe lucruri familiare aici.
Vom vedea acum ce se mai întâmplă. Jumătate de an a trecut foarte rapid. Personal, cred că am realizat multe. Voluntariat, suport ca traducător, apoi am gestionat canalul de telegram pentru ucraineni. Am făcut un document cu întrebări frecvente (FAQ). La un moment dat ne-am dat seama că exista multă informație, dar oamenii nu înțelegeau ce se întâmplă. Așa că am făcut acest document. Apoi, împreună cu LOGS am organizat un picnic pentru comunitatea ucraineană la sfârșitul lui aprilie. A fost primul eveniment pe care l-am făcut împreună, deci erau oameni din Ucraina și din România care-l organizau. Apoi am avut un atelier frumos de broderie pe 19 mai, „Vyshyvanka day”. A fost organizat nu doar pentru ucraineni, ci și pentru români, astfel încât să putem sărbători împreună. În acea seară a fost și un concert al Vanessei din Odesa. Apoi, împreună cu FITT, am organizat un flashmob „They dance alone/Ei dansează singuri” în Piața Libertății. A fost prima noastră activitate publică. De asemenea, am reușit să trimit ajutor umanitar în Ucraina. Apoi, mulțumită lui Oxfam și Intersect, am deschis un magazin social. Acum pregătim o pictură murală „Stand with Ukraine”, un spectacol de video mapping „Sensitive content” și proiectul „Cămine în mișcare/Moving fireplaces”. Și un festival.
N.M.: Iar anul următor Timișoara va fi Capitala Europeană a Culturii
J: Da, știu… am nevoie de o mică vacanță …
N.M.: Ai planuri pentru viitorul apropiat? Ce idei ai acum?
J: La început am făcut planuri pentru două săptămâni. Apoi am făcut planuri pentru câteva luni. Apropo, mulți oameni s-au întors în Ucraina. Mulți oameni locuiesc lângă graniță, sunt multe mame care sunt separate de soții lor. Dar pentru noi nu e cazul. Vrem să ne întoarcem la Kiev. Îmi lipsește mult Kievul și îmi lipsește mult Ucraina.
N.M.: Mai ai prieteni acolo?
J: Bineînțeles, majoritatea sunt în Kiev. Și rudele noastre.
N.M.: Rude? Familia soțului tău e în Kiev?
J: Da, în Kiev. Soțul meu are un tată, un frate și o cumnată. Și fiica lor, care are 26 de ani, ea a locuit în America vreo 3-4 ani. Nu facem planuri pe termen lung. Înțelegem că pentru moment e ok să fim aici pentru că soțul meu poate lucra de oriunde și sincer, traiul nu e așa scump aici. E puțin mai scump ca în Ucraina, dar nu cu mult. Încă avem cazare gratuită aici. Trebuie să găsesc o grădiniță pentru Tim. Avem o comunitate ucraineană foarte mare, iar Masha, care e profesoară de engleză la Centrul Cultural Ucrainean, e o prietenă apropiată și are gemeni în vârstă de 5 ani. E important să avem prieteni buni aici.
N.M.: Organizați întâlniri de joacă pentru copii?
J: Bineînțeles, de mai multe ori pe săptămână și în weekend. E important să avem prieteni apropiați aici, nu doar soțul și familia. Și avem o comunitate mare de români. Și avem lucruri importante și foarte faine de făcut. O viață foarte activă, mai mult decât m-am așteptat.
N.M.: Ai nevoie de o vacanță.
J: Da. Dar acum tocmai am descoperit… înainte de Covid și înainte de nașterea lui Tim, împreună cu soțul meu am reușit să vizităm 50 de țări. Am călătorit mult. În final, acum o lună, ne-a venit ideea să vizităm Belgradul, pentru că e aproape. A fost frumos, am mers la Zoo. Dar am avut un sentiment tare ciudat. În primul rând, pentru că ei nu-i susțin pe ucraineni. Dar a fost și foarte ciudat pentru mine să călătoresc… Înainte, când călătoream undeva, plecam de acasă, mergeam undeva să ne odihnim, apoi ne întorceam acasă. Dar brusc am realizat că noi nu plecăm de acasă, ci dintr-un loc oarecare și călătorim spre un loc oarecare. Iar când ne-am întors la Timișoara, pe de-o parte, am avut sentimentul de a mă întoarce acasă, dar pe de altă parte, aici nu e acasă. Ne-am mutat lucrurile de la Odesa la Kiev, așa că nu mai avem o casă unde să ne întoarcem. Am un apartament care mi-a rămas de la părinții mei, dar e vechi și necesită reparații.
Deci, nu știu ce să-ți spun despre planurile noastre. Până când nu se termină războiul, nu ne vom simți… cum să spun… De exemplu, poți hotărî să alegi o țară pentru a petrece următorii 5 ani acolo. Sau poți accepta situația actuală și să trăiești de la o zi la alta. Să acționezi în prezent. Adică, acum vreau să lucrez sau să fac o activitate socială, o fac! Și văd eu ce va urma apoi. Deocamdată, hotărârea noastră este de a alege acest mod de viață. Deoarece nu suntem pregătiți să ne rupem de Ucraina. Nu vreau să fiu departe. Vreau să ajut cumva, împreună cu comunitatea ucraineană de aici, să fac ceva pentru ucraineni și pentru Ucraina. Aceasta este dorința mea în prezent. De asemenea, vrem să facem mai multe donații. Soțul meu lucrează, iar noi facem donații pentru diverse locuri din Ucraina. Asta am ales noi pentru moment. Vom vedea, pentru că dacă cineva ne spune că situația asta va mai dura încă 10 ani iar după asta, cine știe, economia Ucrainei va fi distrusă, atunci probabil că ne vom hotărî să ne mutăm. Nu știu… poate în Noua Zeelandă, undeva. Nu în America, pentru că ei ar putea fi implicați. Posibilitatea unui al treilea război mondial, a folosirii armelor nucleare, a unei catastrofe nucleare, este încă reală.
De aceea, pentru moment, este o decizie temporară.
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu