Mă numesc Nataya Omelchuk, am lucrat la adăpost până în 24 februarie. De fapt, am lucrat acolo și după 24 februarie, dar de la distanță. În dimineața zilei de 24 februarie, soțul meu m-a trezit și mi-a spus: „Draga mea, a început războiul.” M-am trezit, am mers să adun apă în cadă, am băut cafeaua și apoi mi-am dat seama că trebuie să evacuăm femeile. Pentru că avem o responsabilitate pentru cele care locuiau acolo. În acel moment aveam în adăpost șapte femei și opt copii. „Adăpostul” oferă protecție pentru femei care au suferit acte de violență.
Acceptăm femei localnice din comunitatea noastră, dar și din restul țării. Principalul nostru avantaj este că nu e necesar să fie înregistrat la poliție actul de violență. Asta înseamnă că o femeie poate suna, ne poate explica situația, noi o acceptăm și apoi întocmim documentele.
Asta nu se poate face în adăposturile publice sau în spațiile unde sunt primite persoane în situații de criză. Totul trebuie făcut prin intermediul poliției.
Dar nu toate femeile sunt pregătite să meargă la poliție. Mai degrabă scapă cumva și vine la noi iar noi o primim. În primele 3-4 luni ea poate sta gratuit aici, îi oferim servicii sociale, asistență legală și psihologică, o ajutăm să-și recupereze documentele. Astfel, pentru o perioadă de timp, femeia se adaptează și are oportunitatea de a începe o nouă viață sau să-și continue viața într-un loc nou. E o misiune mare pentru o casă așa de mică.
Casa este situată în comuna Bucha. Noi cooperăm îndeaproape cu conducerea comunității locale, cu serviciile sociale. Noi avusesem deja acorduri cu departamentul cultural în legătură cu organizarea unor întâlniri informale în sate pentru a prezenta adăpostul nostru, pentru a le spune oamenilor că este normal să vorbească despre violență, să părăsească un agresor și că femeile au un loc unde sunt acceptate, ajutate și încurajate spre o nouă viață.
În dimineața zilei de 24 februarie, pe la ora 6:00 mi-am dat seama că probabil nimeni nu mai doarme, dar pe la ora 7 dimineața am scris pe grupul nostru de chat că trebuie să evacuăm femeile. Eu sunt singura persoană din toată echipa care locuiește în apropierea adăpostului. Directorul locuiește la Kiev. O colegă care trebuia să lucreze în acea zi locuiește la Vyshgorod. Din punct de vedere logistic, nu a putut ajunge aici. În acel moment aveam patru asistenți sociali. Eu nu puteam lucra din motive personale, legate de familie. Am hotărât că eu voi merge să o iau pe femeia care locuiește în Bucha, să o aduc aici, apoi să o iau pe femeia din Kiev, să o duc la tren și apoi ele pot să plece.
Trebuia să căutăm un loc unde să evacuăm femeile. Începuse războiul, trebuia să facem ceva. Ce, cum? Am început să scriem colegilor noștri din Liov. Și am făcut o listă cu persoanele care puteau găzdui pe cineva. Erau deja primele bombardamente. Pe la ora 10 deja s-au format primele astfel de comunități în Liov și Ivano-Frankivsk. Dar nu știam cum să transportăm femeile. Nu aveam un mijloc de transport mare în acel moment. Adică aveam doar mașina mea și mașina directoarei.
Natalya, directoarea centrului, nu a putut să plece din Kiev. S-a dus la supermarket să cumpere apă. A spus: „Ce putem face? Măcar să cumpărăm niște produse alimentare, pentru că ele nu pot să-și cumpere.” Trebuia să cumpărăm benzină pentru că aveam un generator. Adică trebuia să ne asigurăm că avem tot ce ne este necesar la adăpost.
Dar apoi după prânz am văzut că se duceau lupte în apropiere, la aeroportul Gostomel. Noi eram în Bucha, lângă complexul rezidențial Grand-Burzhe, chiar de partea cealaltă a câmpului față de aeroport. Eu și soțul meu tocmai plecam de la supermarket și am fost înconjurați de elicoptere. Era o luptă în desfășurare și ni se părea că vine peste noi, pe stradă. Și într-o fracțiune de secundă am înțeles că trebuia să schimbăm strategia. Erau femeile și colega mea aici, cu mine. Trebuia să le evacuez imediat.
Am sunat-o pe directoare. Ea nu putea pleca din Kiev oricum din cauza blocajelor din trafic. A încercat să plece pe la ora 12-12.30, iar Kievul era deja blocat de la 9 dimineața. Atunci soțul meu m-a lăsat la Worzel. Am mers acasă, ca să nu ocup loc în mașină. Am scos lucrurile din mașină, au intrat femeile și a plecat. De fapt, am luat această decizie de la început, în prima jumătate de oră. A avut mult curaj, pentru că a condus prin Gostomel și atunci se dădeau lupte aeriene pentru aeroport. Adică, în timp ce conducea, a văzut cum făceau raiduri aeriene și bombardau aeroportul și în același timp aterizau trupe.
Dacă nu am fi făcut asta în prima oră, nu știu cum am fi reacționat mai târziu. Pentru că în seara zilei de 24 februarie nu am mai fi putut să ieșim de acolo deloc. În acel moment a fost o descărcare de adrenalină. Am dus toate femeile la Bucha, Zhenya a făcut asta. Nu știam încotro să o luăm sau ce să facem în continuare. Au fost găzduite într-un alt adăpost. Toată seara ne-am gândit ce să facem, pentru că am înțeles că să stai în Bucha era prea periculos. Adică, nu puteam rămâne, trebuia să mergem mai departe.
Erau multe femei și copiii. Trenurile electrice nu mai mergeau. Dar atunci mi-a venit ideea să le pun pe ultimul tren spre Svyatoshino la ora două. Pentru că acel tren totuși a sosit. Dar am petrecut toată noaptea tot gândindu-ne ce să facem. Ne-am hotărât să le transportăm la Vasylkiv la colegii noștri, dar Vasylkiv a fost bombardat în noaptea aceea. Atunci am înțeles că nu puteam merge nici la Vasylkiv. Am plecat spre adăpostul de stat din Irpin pentru că deja erau lupte în Bucha în dimineața zilei de 25 februarie.
Totuși, voiam să mă mai întorc la adăpost, pentru că unele documente și laptopul rămăseseră acolo. Le-am spus: „Fetelor, dați-mi cheile, mă duc la Irpin dar mă opresc pe la adăpost mai întâi.” Iar ele mi-au spus: „Nu, nu te du, deja au început luptele acolo!” Asta e! Nimeni n-a mai reușit să plece acolo după ziua precedentă. Doar în cele câteva ore de la atacul asupra aeroportul s-a mai putut pleca din satul nostru. Deja în seara zilei de 24 februarie, armata rusă a început să intre în satele înconjurătoare, pentru că treceau prin Ivankiv și a u ajuns foarte rapid aici. Voiau să meargă la Bucha și Irpin.
În dimineața zilei de 25 februarie, eu și soțul meu ne-am certat pentru mașină. El trebuia să meargă la lucru pentru că este tehnician și trebuia să oprească niște procese de producție. Faptul că eu i-am luat mașina, i-a salvat viața, pentru că atunci când ar fi trebuit să meargă acolo, a fost o luptă pe podul de lângă Gorenka, pe autostrada către Varșovia, lângă stația de benzină. El ar fi fost chiar acolo dacă pleca. Am aflat despre asta abia când conduceam prin Bucha transportând femeile mai departe.
Eu conduceam, deja erau lupte pe stradă în jurul meu și știam că misiunea mea este să salvez femeile din adăpost. Nu știu de unde am avut putere, curaj. Poate că a fost adrenalina, poate că a fost ura, sinceră să fiu. Conduceam și-i uram pe ruși pentru că a doua oară în viața mea vedeam un oraș gol care fusese înfloritor ieri. Un oraș în care fuseseră ambuteiaje ieri, în care am fost la supermarket să-mi fac cumpărăturile.
Este a doua oară când trebuia să părăsesc un oraș cu care mă obișnuisem. În 2014 am fost silită să părăsesc regiunea Luhansk Oblast pentru că orașul meu a fost ocupat. În primăvara lui 2014. Pe timpul luptelor am părăsit regiunea trecând prin Rusia în august 2014, pentru că nu am avut altă opțiune, nu putem trece prin Luhansk. De aceea am condus prin Rostov timp de două zile, până am ajuns la Kiev. Îmi aduc aminte de orașul Krasnodon – azi se numește Sorokino – complet gol, centrul era pustiu. Trebuia să umbli pe lângă pereți, ca o umbră, ca să nu fii văzut.
Conduceam prin Bucha, mașina mea era plină de femei și copii, iar pe străzile alăturate deja se duceau lupte. Simțeam atâta ură și asta mi-a dat putere. Atunci când am plecat spre casă, mi-am ascuns telefonul pentru a nu fi văzut, oricum, cunoșteam zona. Am condus prin tufișuri, prin niște curți. Am ajuns acasă, am deschis telefonul, iar soțul meu era panicat și urla la mine. L-am întrebat: „De ce țipi la mine?” El mi-a răspuns: „N-ai văzut luptele din Irpin?” I-am spus: „Vorbești serios?” M-am uitat pe telefon și mi-am dat seama că am trecut cam la 100 de metri de locurile unde erau lupte, am virat în tufișuri și am condus prin niște curți. Asta ne-a salvat. Și faptul că am evacuat imediat femeile din Bucha.
După câteva zile a avut loc evacuarea iar la începutul lunii martie toate eram în străinătate. Nimeni din echipa noastră nu a fost rănit.
Folosisem tot combustibilul, deci nu mai puteam pleca. Am înțeles că nu vom reuși. Aveam niște rezerve minime, dar am înțeles că în condițiile care erau în 25 februarie nu ne-ar fi ajuns. Pe 26 februarie încă nu eram siguri încotro vom pleca. Ne era clar că nu putem merge spre Borodyanka, pentru că drumul era blocat încolo. Toate podurile fuseseră aruncate în aer și nu puteam merge spre Kiev. Nu știam care era situația pe autostrada spre Jitomir.
Dar ce mă supăra cel mai tare era că trebuia să fug din nou din cauza rușilor. În ciuda faptului că aveam doi copii mici, nu puteam fugi. Aveam și o mamă bolnavă. Tocmai fusese operată de cancer cu o lună și jumătate înainte. Avea și încă are nevoie de tratament. În ciuda faptului că ar fi trebuit să împachetez și să plec cu toată lumea în dimineața zilei de 24 februarie, pur și simplu nu am putut să fac asta. Nu pot explica pe deplin de ce. Nu eram pregătită. Am locuit sub ocupație rusească timp de o săptămână.
Singurul lucru care mă mulțumea era că nu mai era nimeni acolo. Eram calmă. Ajutasem să plece femeile care nu puteam să aibă grijă de ele însele, pentru care noi eram responsabili. Și o colegă care locuia în Bucha a rămas în teritoriul ocupat. Ea nu a plecat imediat, cu toate că i-am oferit ajutorul. Și ea a spus: „Pur și simplu m-am obișnuit să locuiesc aici și nu vreau să plec. Rămân aici.” Dar și ea a plecat prin coridorul liber care a fost creat de consiliul local pe 10 martie. A plecat cu copilul ei și a stat la Kiev.
Am condus pe propriul risc pe 8 martie prin Vorzel, care era ocupat. Știu că am fi putut fi împușcați. Dar mi-am dat seama nu mai puteam continua să locuim acolo. Nu mai era combustibil și e foarte greu să locuiești într-un apartament unde nu era gaz, electricitate și apă, deși locuiam la etajul întâi, iar la casa de lângă era o fântână de unde am luat apă în tot acest timp. Asta a fost perioada când am trăit sub ocupație rusească, din 2 până în 8 martie. Din punct de vedere moral și emoțional, nu mai puteam suporta.
Am plecat la “Yasna Polyana” la rudele noastre, la o cooperativă țărănească lângă Vorzel. Avem o mică fabrică de brânză acolo. Soțul meu este biotehnician și fabricarea de brânză este hobby-ul lui, care apoi a devenit mica noastră afacere de familie. Atunci când a făcut fabrica de brânză, a consturit și un cuptor acolo pe care rudele noastre găteau mâncarea. A fost de ajuns pentru noi să locuim acolo o zi. Pentru că rușii erau deja acolo, la cooperativă. Era înfricoșător.
Rușii știau că suntem acolo. Au venit la unchiul meu, pentru că el are un generator. Au luat și apă de la el. Au inspectat totul. Dar asta a fost prima tură, când au fost oarecum civilizați. Adică nu pot spune că eram prieteni, dar au vorbit și au plecat. Militari, într-un sens bun. Noi am plecat pe 9 martie, iar pe 10 martie a fost o schimbare de atitudine. Mătușa mea mi-a spus: „Ce bine că ați plecat pe 9 martie”
Pe 10 martie au venit, au amenințat cu pistoalele, s-au urcat peste tot. Nu sunt sigură că tu și Zhenya ați fi supraviețuit, mi-a spus mătușa mea. Ea și soțul ei au rămas acolo. Le-au dat economiile lor. Rușii i-au luat mașina unchiului meu. Apoi el a făcut schimb, le-a dat oile lui în schimbul mașinii. A spălat mașina timp de o săptămână după aceea pentru că o vopsiseră (de camuflaj). Asta e, au supraviețuit. Casa e în regulă. Dar din punct de vedere emoțional a fost foarte greu.
Am plecat pe 9 martie prin Nemishaevo. Am plecat împreună cu un convoi privat foarte mare prin Nemeshaevo și Kozintsi. Era cel mai mare „culoar verde”. Aproape 100 de mașini au plecat împreună în acea zi. Ziua următoare, pe 10 martie, nu a mai fost permis mașinilor să plece. Am fost ultima coloană de mașini care a plecat din regiune. După asta n-a mai plecat nimeni, deși mai erau mulți oameni care au rămas. Cei care au amânat cu o zi plecarea, nu li s-a mai permis să plece. Am plecat, dar nu în direcția Kievului, ci înspre Jitomir. Am ajuns pe autostradă și am condus o porțiune spre Jitomir, apoi ne-am întors la Prosyliv.
Am fost opriți de ruși pe autostradă. Drumul era plin de mașinile celor care încercau să scape. Stăteam pe autostrada de deasupra, iar pe cea de dedesubt, ei transportau echipament militar. Unul din tancurile lor a prins ceva în vizor și și-a îndreptat țeava spre noi. A scanat coloana de mașini cu gura țevii de tanc. Nu știam ce se va întâmpla. N-am fost împușcați în Vorzel. Nu am fost împușcați cât am condus spre Nemishaevo. Și iată-ne acum stând în câmp deschis, la vreo 500 de metri de tanc. Și nu știam dacă ne vor lăsa să plecăm sau nu. Am stat acolo timp de două ore. Era o luptă pe drum, în urma noastră. Am privit. Atâta tot.
Apoi ne-au dat voie să mergem mai departe. Coloana militară care se dusese încolo a tras și s-a întors înapoi. Apoi ne-au lăsat să plecăm. Nu ne-a verificat nimeni. Bineînețeles, în prealabil înlăturasem tot ce era în plus. Știam că dacă vom fi opriți, ne vor percheziționa. Dar în acel moment ne-au folosit ca pe un scut viu. Au tras în inamic și apoi ne-au lăsat să plecăm. Știau că nu vor riposta, pentru că erau mulți oameni acolo în coloană.
Am condus prin această zonă gri. Totul era ars, erau depozite în flăcări, mașini lovite și abandonate. S-a tras în mașinile care încercaseră să plece pe cont propriu în urmă cu câteva zile. Era echipament militar distrus, poduri rupte. Mergeam pe acest drum mai mult în zigzag. După aproximativ 20 de kilometri am văzut forțele miltiare ucrainene. Am plâns…
Atunci nu știam ce s-a întâmplat cu casa, cu adăpostul. Nu exista conexiune telefonică. Deci nu ptueam vorbi cu nimeni. Am încercat să aflăm informații. Erau oameni din sat care călătoreau în același convoi cu noi. Ei au spus: „Se trage pe străzi”. S-a tras non-stop timp de două zile. Mai întâi au tras rușii, apoi ai noștri au ripostat și nu știam ce s-a întâmplat cu casele. Dar ne mulțumea faptul că am reușit să evacuăm pe toată lumea de acolo.
Atunci când am plecat am stat la rude o zi, apoi am plecat la părinții soțului meu. Ei locuiesc în regiunea Khmelnytskyi. Dar și acolo este un aeroport militar în apropiere și erau alarme antiaeriene încontinuu, deci eram în pericol și acolo. Iar de acolo, pe 14 martie, am mers în Polonia cu copii, pentru că era foarte greu din punct de vedere psihologic să trăim auzind tot timpul alarme antiaeriene.
Nu am putut să comunicăm timp de o săptămână. Prietenii noștri care locuiesc acolo nu ne-au putut suna. Messenger-ul meu era blocat. „Cum sunteți? Ce se întâmplă? Unde sunteți?” Atunci când am plecat din Khmelnytskyi aveam deja acces la internet și am putut să întreb măcar ce se întâmplă. I-am scris prietenei mele din Polonia. Ea mi-a spus: „Vino, te voi ajuta să-ți găsești un apartament”. Așa că atunci când am plecat spre Polonia, deja știam că am acolo unde să stau și că o mică comunitate de femei ucrainene refugiate mă așteaptă acolo. Prietena mea e din regiunea Donețk. În 2014 ea s-a mutat la Liov și apoi de la Liov în Polonia.
Câți dintre noi nu ne-am mutat? De la Donețk la Harkov, pentru nu e prea departe. De la Donețk la Irpin. De la Doețk la Gostomel, Bucha, Vorzel… Pe de o aprte, noi eram pregătiți. Pe de altă parte, era și mai dureros că făceam asta a doua oară. Din cauza rușilor a trebuit să lăsăm în urmă tot ce am făcut, tot ce am muncit, toate lucrurile și proiectele în care ne-am investit timpul și energia.
Aveam multe proiecte plănuite care trebuiau să înceapă după 24 februarie. Primisem finanțare pentru traininguri pentru femei. Am primit finanțare pentru achiziția de echipamente de cusut. Am căutat oportunități de a le ajuta. Avem deja un atelier în cadrul adăpostului. Ne-am dat seama că femeile trebuie să lucreze cât timp sunt acolo. Am investit foarte mult timp în aceste proiecte. Iar acum sunt silită să părăsesc totul.
În acest moment mă doare mult. Pe de o parte există oportunitatea de a sta aici și a continua această activitate. Pe de altă parte, văd pericolul pentru copii, situația psihologică instabilă, alarmele antiaeriene. Îmi dau seama că nu pot să-mi trimit copii la grădiniță pemntru că este periculos. Nu e sigur cum va fi iarna, cum va fi cu încălzicea, cu gazul și electricitatea. Luând în considerare toate aceste aspecte, oare voi putea trece peste această iarnă fără pierderi psihologice, emoționale și fizice? Pentru că dacă amânăm și ascundem emoțiile noastre mai mult timp, într-un final ele vor face ravagii asupra sănătății noastre în mod neașteptat, dureros și grav.
Acum suntem aici, dar trebuie să ne hotărâm dacă rămânem sau dacă ne întoarcem în Polonia. Ne-am întors aici ca să rezolvăm unele probleme, dar dorința asta este mai degrabă emoțională și prevalează asupra rațiunii. Din punct de vedere rațional îmi dau seama că este mai bine să plec de aici. Dar din punct de vedere emoțional, este foarte greu să las tot ce e aici. Parcă sunt într-o excursie de adio. Adică nu e chiar un adio, dar trebuie să-mi iau la revedere de proiectele mele și să accept că atunci când mă voi întoarce înapoi, peste un an sau doi, va fi o situație complet diferită. Vor fi alți oameni aici, nu va mai fi proiectul meu personal. Da, l-am inițiat, am ajutat, am muncit aici și sunt mândră de asta. Sunt recunoscătoare pentru această experiența aceasta și pentru oportunitatea de a face ceva aici. Dar nu știu dacă mă voi întoarce să lucrez aici peste doi ani, de exemplu. Poate că voi fi în altă parte.
Sper că războiul se va termina în 2023. Sper să mă pot întoarce peste un an. Nu-mi pot face planuri mai departe de atât. Îmi dau seama că nu sunt pregătită din punct de vedere psihologic să-mi fac planuri de viață pentru următorii cinci ani în străinătate. Mi-am dat un an. Nu mai mult. E perioada maximă pentru care pot concepe să-mi părăsesc țara, munca. Nu sunt pregătită să părăsesc Ucraina pentru nicio altă țară europeană. Ei sunt minunați, sunt foarte recunoscătoare că ne-au primit. Sunt recunoscătoare că putem să facem atâtea lucruri la fel ca cetățenii polonezi. Îmi duc copiii la grădiniță, primesc servicii medicale. Dar nu sunt pregătită să locuiesc acolo.
Soțul meu s-a înrolat în batalionul de voluntari „Karpatska Sich” în mai. Acum este undeva în est. Îmi e foarte greu. Dacă rămân aici (în Ucraina), pot fi mai aproape de el, deși nu ne putem vedea. El nu poate pleca de acolo nici măcar pentru câteva zile, și este destul de departe. Poate că va primi o permisie la toamnă și atunci va putea veni la Liov și mă voi duce și eu acolo. Sunt gata să conduc 1000 de kilometri pentru a-l vedea pentru 5 zile. Bineînțeles, e mai ușor pentru el să știe că suntem în străinătate. Măcar nu-și face griji pentru noi, știe că suntem în siguranță. Asta e foarte important pentru el.
Pentru mine este foarte greu să explic copiilor de ce chiar și acum când ne-am întors (în Ucraina), nu putem locui în casa noastră, ci la mătușa mea. De ce nu e tata acasă. Unde este? De ce este întotdeauna la lucru? Le-am explicat că tata este la lucru, că ne apără. Fiul meu mai mare, Bohdan, va împlini cinci ani săptămâna viitoare. Cel mai mic va avea trei ani una viitoare. Bohdan pune întrebări. Bohdan își amintește totul. Atunci când am mers pe lângă magazinul MegaMarket, unde mergeam cu copii să se joace, el a spus: „Aici era un loc de joacă. Unde mergem acum?” „Mama, noi locuiam aici. Mama, noi am fost aici.”
Își amintește totul cu precizie. Nu am fost aici de șase luni, dar el își amintește tot, e fericit că s-a întors acasă. Mă uit la el, știu că trebuie să-l iau de aici și să-l duc într-un loc unde este în siguranță, dar unde nu se simte confortabil. Deși deja înțelege câte puțin și poate spune câteva cuvinte în poloneză. Dar pot vedea cât de fericit este aici. El se identifică cu acest loc. Nu cu Polonia. Dar îmi dau seama că e mai bine pentru noi să fim în Polonia anul acesta.
Bohdan pune întrebări despre război tot timpul. L-a traumatizat mult. Noi am locuit în Polonia șase luni. El încă întreabă „Mama, unde este adăpostul? Ne ascundem de război? Mama, ce este acest sunet? Trebuie să fugim.” Dacă aud o furtună, imediat aleargă și se ascunde în baie. Am locuit într-o zonă de război timp de două săptămâni și asta a avut un impact foarte puternic asupra lui. Îmi dau seama că trebuie să-l duc într-un mediu mai liniștit.
Copiii mei erau obișnuiți să meargă peste tot. Mergeam la muzee, am vizitat multe locuri. Nu se poate ca dintr-o dată să-i spun: nu te poți juca, nu poți merge afară. Dacă vrea să mergem la locul de joacă, îl îmbrac, coborâm scările și atunci începe o luptă. Trebuie să ne întoarcem acasă și să ne ascundem în baie. E foarte stresant. Și dacă ajungeam la locul de joacă, își scoteau jucăriile, se jucau vreo 10-15 minute și iar trebuia să fugim înapoi pentru că începea o luptă.
Toate astea au avut un impact foarte puternic asupra copiilor. De exemplu, nu puteam aprinde lumina. Am acoperit paturile lor cu pături și am atârnat o mică lanternă acolo pentru a se putea juca înăuntru, ca într-un cort. „Este lumină?” „Uraa! dacă este lumină, înseamnă că nu este război.” El face aceste asociații. La început a fost tăcut, în prima lună și emoțiile lui nu au ieșit la suprafață. Apoi au început să strige, să se bată între ei, aveau tantrumuri, plângeau. A fost o perioadă foarte grea. În aprilie am crezut că-mi peird mințile.
Copilul cel mic a regresat. Avea doi ani jumate și tocmai renunțasem la scutece, se cerea la oliță. Acum e în scutece din nou. Vreau să spun că afectează dezvoltarea copilului. A încetat să vorbeacă. Acum are crizele tipice vârstei de 3 ani, amplificate de faptul că nu suntem acasă, că tatăl luim pe care-l adoră, nu este cu noi.
Copiii mei au mers la grădiniță în aceeași grupă, deși sunte de vârste diferite. Directorul grădiniței mi-a spus: „Cel mic nu va rezista altfel, are nevoie să fie lângă fratele lui, să aibă un punct stabil de sprijin.” Într-adevăr, a mers împreună cu Bohdan la grădiniță și a stat tot timpul lipit de el. Acum e ceva mai bine.
Reacțiile polonezilor sunt diferite. Sunt oameni care ne ajută foarte mult și înțeleg pericolul. Dar sunt și oameni care nu ne plac prea mult pentru că le-am ocupat locurile la grădinițe, la școli, le-am luat joburile. A crescut inflația, rata dobânzii pentru împrumuturi a crescut. E furia asta împotriva noastră.
Dar ce m-a surprins cel mai mult este că pentru majoritatea polonezilor războiul este undeva departe. Le spun: „ Înțelegeți că și voi trebuie să fiți pregătiți?” Ei spun: „O, nu! Ucraina va câștiga războiul.” Eu le spun: „Dar dacă nu va câștiga? E bine că aveți încredere în noi. Dar voi urmați.” Colega mea, cu care am lucrat trei luni s-a înscris la forțele de apărare locale. Polonia își mărește armata la 400.000 de oameni. I-am spus lucruri simple, pe care trebuie să le știe pentru a-și salva viața. I-am spus: „Imaginează-ți că Rusia decide totuși să atace Polonia și Lituania. Noi locuim în Suwalki, este zonă de risc. Am fi primii atacați. Lucrăm într-un centru pentru copii. Gândește-te ce vei face cu o grupă de 25 de copii atunci când vezi un elicopter rusesc?” Ea mă privește speriată. „Unde-i vei scunde? Ce vei face tu, personal? Cât de repede vei strânge totul? Știi unde-ți sunt documentele?”
M-am mutat de la Vorzel la Suwalki, așa că nu vreau să trăiesc ascunzându-mă prea mult. Măcar am avut cineva la care să merg. În acel moment eram prea epuizată fizic și emoțional pentru a căuta altă opțiune, în altă regiune. Acum mă gândesc că voi sta aici un an și, în cel mai rău caz, dacă nu mă întorc în Ucraina, voi căuta alt loc unde să locuiesc în Polonia. Sau poate că nu. Nu pot să-mi imaginez ce va fi mai departe de un an.
Pe 18 februarie am mers la o prezentare a unei cărți despre adolescenții din estul Ucrainei, despre război, în general și despre refugiații din teritoriile ocupate prima dată de ruși. Am fost invitată în calitate de persoană care a mai trecut prin asta în 2014. Am avut această experiență ca profesoară, ca simplu cetățean al Ucrainei, ca tânără femeie. În 2014 aveam 27 de ani. Eram tânără. Nu aveam familie. Din cauza asta mi-a fost mai ușor, într-un fel. În prezent, am fost preocupată mult de siguranța copiilor mei. Adică nu mă mai gândeam în primul rând la mine, ci la copii. Sunt mici, nu pot lua decizii singuri. Viețile lor și siguranța lor depind de deciziile mele. E o mare responsabilitate.
În februarie lumea a început să spună: de ce nu i-am ascultat pe primii refugiați? Ce să punem în bagaje? Spuneți-ne tot acum. Am fost foarte supărată, am plâns mult. Le-am spus ce am făcut acum: am adunat toate documentele, restul nu este așa important. Poate că nici nu vei avea timp să aduni tot. Am acest rucsac de 75 de litri în care am îndesat tot ce am nevoie pentru a supraviețui în caz că sunt operațiuni militare în oraș. Dar nu ne putem pregăti pentru asta îndeajuns. Ei nu erau pregătiți psiohologic să accepte toate aceste informații.
La acea întâlnire era un bărbat care a fost adolescent în momentul primei invazii. Ne-am zâmbit pentru că ne-am dat seama că majoritatea celor de acolo nu ne înțelegeau. Oamenii erau uimiți, plângeau. Oamenii au înțeles într-un final toată durerea pe care a trebuit să o ascundem pentru că eram considerați „separatiști” și că într-un fel era vina noastră. Mulți ani m-am luptat cu ideea că eram o separatistă și că războiul a început și din cauza mea și că din cauza mea oamenii noștri mor în est. Le-am spus: „Nu sunt separatistă!” Doar pentru că m-am născut în acel teritoriu, a fost îndeajuns ca voi să mă persecutați. Nu am avut altă opțiune pentru a supraviețui. Adică, voi ne-ați considerat dușmani timp de opt ani. Nu ne-ați închiriat apartamente, nu ați vrut să ne angajați, sau dacă ne-ați angajat, a fost în condiții proaste, gândind: „Veți accepta, pentru că nu aveți altă opțiune.” Ne-ați disprețuit. Iar acum vreți să vă spunem cum ne-am descurcat, care a fost experiența noastră. Bine că am reușit să supraviețuim, să procesăm ce ni s-a întâmplat, să lăsăm totul în urmă și să ne construim o viață nouă în ultimii opt ani.
În primii ani după ocuparea Luhansk-ului am păstrat speranța că mă voi putea întoarce acolo, apoi speranța s-a stins. Conflictul a fost înghețat. Nu știam ce mi s-ar putea întâmpla dacă mă întorceam în teritoriile ocupate. Am acceptat, asta e, nu mă mai întorc acolo. Avem copii, am început propria noastră afacere. Măcar avem șansa de a merge acolo în vacanțe sau să vizităm. Am acceptat deja asta și am acceptat totodată că comuna Bucha este noua mea casă. Îmi place aici. Nu pot spune că am fost așa entuziasmată, atunci când vine vorba de logistică, de ambuteiaje, de clădiri ciudate. Dar am scris un proiect pentru adăpostul nostru. Am început să facem activițăți aici. Am început să ne întindem rădăcini aici și ne place. Și acum sunt smulsă de aici din nou. Asta a doua oară când pățesc asta și mă doare și mai tare.
Cunosc oameni care fug acum pentru a treia oară. Oameni care au fugit din Geoergia sau din alte zone de conflict. Apoi au fugit din Donbas și acum fug din regiunea Kiev-ului sau din regiunea Luhansk. Am o prietenă în Crimeea care este tătăroaică. Ea spune: „Urăsc Rusia!”. Ea s-a născut în Uzbekistan. În 1991 s-au întors în Crimeea, au construit o casă. Toată viața ei a suferit din cauza rușilor. În 2014 au fost siliți să plece de acolo. Acum ea și copii ei sunt siliți să fugă în Europa. Aceeași poveste. Înțeleg această ură. Nu-i pot percepe pe ruși ca pe niște prieteni. Nu aș putea să stau și să vorbesc cu ei. Pur și simplu nu aș putea.
Am vorbit despre asta în 2019. Eram în Italia la un training. Era acolo o femeie din Armenia și câțiva bărbați din Azerbaijan. Le-am spus: „Exact acest tip de relație îl vor avea ucrainenii cu rușii. Nu vom putea fi apropiați niciodată.” Eu vorbesc din punctul meu de vedere. Eu nu sunt pregătită să particip la evenimente unde sunt și ruși, să vorbesc cu ei. Iar acum cu atât mai mult.
Ura a fost foarte reală la început. Ne-a controlat, ne-a închis ochii, ne-a blocat unele reacții. Și am putut să acționăm și să fugim. Acum e o stare diferită. Înțeleg că viața copiilor mei depinde de mine, precum și viața mamei mele, care a trecut printr-o boală gravă. Are nevoie de îngrijire din partea mea. Ea nu poate lucra, nu poate face activități fizice un timp mai îndelungat. Nu poate sta nici măcar cu copii prea mult timp.
O perioadă am participat la întâlnirile unui grup de suport online. Am vorbit despre lucrurile dificile pentru noi, despre lucrurile improtante, a fost ca o supapă de eliberare a emoțiilor. Acum aștept să înceapă grupurile de suport pentru soțiile militarilor. Atunci când Zhenya a plecat în armată, am vorbit mult, ne-am certat. Acum nici măcar nu pot să vorbesc cu el ca lumea. Pentru că uneori nu poate să mă sune o zi, două, trei. Și mi-e foarte greu emoțional, fizic și psihologic. E deprimant. Acest grup de suport este organizat de Fondul Ucrainean pentru Veterani, din câte țin minte. Deci este gratuit pentru mine. Am aplicat și la organizația „Active Community”. Mi-au oferit sesiuni gratuite cu un terapeut sau un coach. Îmi dau seama că este necesar să vorbesc despre ce mi se întâmplă.
Nu am făcut asta în 2014 pentru că mi se părea că sunt calmă, că voi putea trece peste asta. Dar apoi problemele m-au ajuns din urmă în 2017, când am fost în concediu de maternitate. Atunci când am încetat să fug de probleme, când eram acasă cu un copil în brațe, toate lucrurile pe care le-am reprimat au venit peste mine și mi-a fost mult mai rău decât dacă aș fi procesat cumva aceste probleme în 2014-2015. Știind asta, acum am început să caut imediat suport. Atunci când am ajuns în Polonia, m-am simțit foarte rău. Uneori zăceam pur și simplu. Duceam copiii la grădiniță, mă întorceam acasă, mă întindeam în pat și zăceam acolo până la ora două când mergeam să-i iau de la grădiniță. Erau zile foarte „productive”. De aceea e important să cauți suport. Uneori e dificil și să admiți față de tine că ai nevoie să mergi la un specialist (psiholog). De exemplu, mama mea mai vorbește despre problemele astea, dar nu este pregătită să meargă la un specialist. Nu o pot forța.
Din cercul de ucraineni în care sunt acum în Polonia, cred că 50% se vor întoarce în Ucraina. Aproximativ 50% nu sunt siguri ce vor face. Poate că în jur de 25% vor rămâne aici. Se vor integra. Mulți nu sunt pregătiți să se întoarcă în Ucraina pentru că s-au săturat să tot fugă, e adoua oară când fac asta. Pur și simplu nu mai au puterea să facă asta. Sunt pregătiți mai degrabă să-și reconsturiască viețile în Polonia. Unii ezită pentru că încă nu este sigur câți ani vor rămâne aici și pe cât timp să-și facă planuri. Unii rămân din cauza copiilor. Unii oameni și-au „înghețat” viețile în așteptarea momentului când se va termina și se vor putea întoarce acasă.
Aceata este povestea mea, pe scurt:
Sunt Natalya. Până în 2014 am locuit în regiunea Luhansk. Atunci când rușii ne-au atacat, orașul meu a fost ocupat în aprilie-mai 2014. Am fost silită să plec de acolo. Nu suportam ideea unui referendum și a separării de Ucraina. Am așteptat ca armata ucraineană să vină să ne elibereze și să putem trăi în pace din nou. Dar asta nu s-a întâmplat. Pe timpul luptelor care se dădeau pentru Luhansk și Novosvitlivka, eu și mama mea am fugit din Krasnodon, acum Sorokino. Ne-am mutat la Kiev. O prietenă apropiată care locuia acolo ne-a ajutat să găsim un apartament. Din păcate nu am putut închiria un apartament în numele nostru pentru că eram imigranți din teritoriile ocupate, așa că a trebuit să închiriem printr-o terță persoană. Nu toată lumea s-a purtat cu noi așa. L-am întâlnit pe soțul meu în Kiev. Ne-am căsătorit un an mai târziu. Apoi am avut primul copil, pe Bohdan, care acum are cinci ani. Soțul meu a demarat propria afacere. L-am ajutat să înființeze fabrica de brânză. Era afacerea noastră de familie.
Din păcate, în martie 2022 am fost silită să-mi părăsesc din nou casa. Era o casă închiriată, dar tocmai ne pregăteam să cumpărăm o casă înainte de invazie. În 22 februarie chiar am mers la bancă și am luat documentele pentru credit. Mai trebuia să le semnăm și casa era a noastră. Dar, asta nu s-a mai întâmplat. Am fost silită să fug de război, de „eliberatori”, cum își spun ei. Sunt silită să-mi refac viața de la zero, dar de data asta în altă țară, în alte condiții. În 2014 eram singură și lângă mine o aveam pe mama, adică un adult care putea lucra. Așa că am muncit și am închiriat un apartment împreună.
Acum am doi copii mici și un soț care trebuie să apere țara. Sunt foarte mândră de el, dar mi-a foarte greu să mă gândesc la asta și să sper la victoria noastră. Bohdan mă întreabă: „Mama, am câștigat deja războiul?” Eu îi răspund: „Nu încă.” El oftează și spune: „Ok, atunci mai așteptăm… Mama, de ce plângi? De ce plângi?”
Interviu realizat de Mircea Sorin Albutiu cu Nataya Omelchuk
Intermediere: Eugene Shimansky Traducere: Evghenia Jane Rozbitska
Credit foto: Mircea Sorin Albuțiu
Ukraina, august 2022