PERSONAJE:
FETIŢA
FEMEIA/ MAMA
ŞPAC/ BĂRBATUL 1
COCLITU/ BĂRBATUL 2
MÜLLER/ BĂRBATUL 3
BROASCĂ/ BĂRBATUL 4
MACARCIUC/ BĂRBATUL 5
O VOCE LA MEGAFON
TIMP:
Odată.
LOC:
Între acolo și nicăieri, trecând prin niciunde.
I. DISLOCARE
Liniște.
Lumina e feerică, o noapte cu o lună mare și plină care luminează asemeni soarelui. Se aude vântul în câmpie. Şi croncănitul unei ciori în zbor.
FETIŢA: Oamenii se trezesc cu noaptea-n cap, când luna e plină.
Liniște.
FEMEIA: Era o lună așa mare pe cer, de zici că răsărise soarele noaptea.
FETIŢA: E plin de stele. Nu știu încă să număr, dar încerc. Îmi ridic ochii la cer și încerc. Apoi mă plictisesc și mă uit în jur.
FEMEIA: Dintr-o dată lumina aia ciudată din stradă se umpluse de umbre. Umbre de copaci. Umbre de case. Umbre de oameni.
Sunete de pași trecând prin praf.
O VOCE LA MEGAFON: Luaţi ce intră într-o valiză și la gară cu voi!
FETIŢA: La gară cu voi! La gară! Cineva urlă să mergem la gară.
FEMEIA: Era un tânăr. Soldat sau miliţian, nu știu ce era. Pe unii îi aștepta în faţa casei un securist sau un grănicer sau un boachter. Boachter, adică un om la costum, un funcţionar.
FETIŢA: Mi se lipesc ochii de somn. Aș mai dormi un pic. Numai un pic. (cască)
Liniște.
O VOCE LA MEGAFON (brusc): Aduceţi găleţi cu voi! Găleţi! Găleţi! Găleţi și geamantane! Asta s-aduceţi!
FETIŢA: Deschid ochii. Dar mi se pare că visez.
BĂRBAŢII intră târșâit în scenă. Sunt îmbrăcaţi la fel, în pantaloni și haină din material de sac. Unii desculţi, alţii încălţaţi. Au fiecare câte un geamantan și o găleată.
BROASCĂ: Iu ducu noi?
MÜLLER: Wohin gehen wir?
ŞPAC: Ce-i asta dom’le?!
COCLITU cască zgomotos.
MACARCIUC (în ucraineană): Liniște băieţi că vin ostașii.
MÜLLER: Seid still!
ŞPAC: Şșșșș.
BROASCĂ: Vin soldaţii.
Tropăit de bocanci prin praf.
BĂRBAŢII se îndreaptă. Tac.
FEMEIA: Ne-au adunat pe toţi în stradă și ne-au dus la gară în pași de marș. În liniște.
BĂRBAŢII mărșăluiesc în liniște. Sunt adormiţi.
COCLITU cască.
BROASCĂ (în șoaptă): Un-doi. Un-doi.
MACARCIUC (un pic mai tare, în ucraineană): Un-doi. Un-doi-trei. Un-doi.
ŞPAC: Stâng-drept, stâng-drept-stâng.
MÜLLER: Eins, zwei. Eins, zwei.
COCLITU (căscând): Unu doi. Unu doi.
MÜLLER: Unu doi unu doi.
ŞPAC: Unu doi trei patru. Unu doi trei patru.
COCLITU: Unu doi. Unu (cască) doi.
BĂRBAŢII mărșăluiesc, se vede că nu le convine. Comentează.
ŞPAC: Aţi văzut că ne-au luat buletinele și au pus ștampilă pe ele?
MÜLLER: D.O. D.O. D.O. Scrie D.O.
BROASCĂ: Ce-nseamnă D.O.?
O VOCE LA MEGAFON: Datorită ameninţării titoiste, veţi primi domiciliu obligatoriu. Domiciliu obligatoriu.
ŞPAC: Obligatoriu unde?
COCLITU cască din nou, scoate BĂRBAŢII din ritm. Se poticnesc și se opresc.
FEMEIA: Ţineţi ritmul și nu mai căscaţi atâta, se răstea unul din întuneric la ei.
O VOCE LA MEGAFON: Ţineţi ritmul ăla!
COCLITU: Ce bă!? Nici să căscăm nu mai e voie?
O VOCE LA MEGAFON: Dă-i una să tacă!
FEMEIA își lovește palmele cu putere. COCLITU încasează loviturile.
ŞPAC: Ce dai bă?! Ce ţi-a făcut?
ŞPAC încasează și el palme.
Liniște.
MÜLLER își masează falca. ŞPAC își trage nasul. Ceilalţi BĂRBAŢI se uită în altă parte, rușinaţi.
FEMEIA: Haida! Zicea ăla din întuneric. Haida!
O VOCE LA MEGAFON: Haida, haida!
BĂRBAŢII își trag picioarele. Un pic mai repede. Se mai aud palme. BĂRBAŢII icnesc și-și trag picioarele cât pot de repede.
FEMEIA: Oamenii mergeau șleampăt. Copţi de somn. Păreau că stau să se-nece în lumina aia ciudată. Mergeau greu, de parcă ceva îi apăsa. Îi turtea sub o greutate enormă. Mie mi se părea că mergeam cumva pe fundul mării.
FETIŢA: Eu sunt mică. Am 5 ani. Mi-e somn și nu înţeleg ce se-ntâmplă. Tata mă ia în braţe.
BĂRBAŢII (șoptind, luând geamantanele în braţe): O să fie bine. O să vezi.
FEMEIA: Obrazul tatei era fierbinte, acolo unde-l lovise soldatul.
FETIŢA: E vară, dar eu tremur. Tremur. Afară e cald, dar eu tremur.
BĂRBAŢII merg și spun replici:
ŞPAC: Ce-o să ne facă?
COCLITU: Unde ne duc?
ŞPAC: La gară ne duc.
MACARCIUC (în ucraineană): Iar mă duc undeva! Abia am ajuns aici, acum iar mă cară în alt loc! Nu mai suport! Ce viaţă e asta? Ce viaţă mai e și asta?! Ia de-aici și du-te colo! Stai așa, că nu e bine! Du-te dincolo! Austriacul lasă la român. Vine bolșevicul și ia de la român. Pleacă românul și se-ntoarce cu naziștii, fuge rusul. Nemţii pierd, românii trădează și se fac comuniști! Şi eu?! Eu ce fac? Marș de-aici, ce cauţi?! Nu vezi că nu te vrea nimeni!? Du-te unde știi! Du-te-n Banat! (în română). Şi de-aici unde aveţi de gând să mă duceţi?! Unde mă mai căraţi de data asta?! N-am suferit destule?! Din 1940 sunt tot pe drumuri! Toată viaţa asta am călătorit! O viaţă mi-am pierdut pe drum!
COCLITU: Mai taci, bă!
Liniște.
MÜLLER: Uite câtă lume!
BROASCĂ: Pfaaa! Ăștia sunt în stare să urce tot satu-n tren.
Zgomote de pași, voci, bebeluși care plâng. Zgomotul unui zăvor de bou-vagon care se deschide. Zgomotele se taie brusc.
Liniște. Zgomot de ciori. Pași. Liniște.
O VOCE LA MEGAFON: Atenţiune! Alo! Alo! Având la bază Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Ministerul Afacerilor Interne, prin decizia nr. 200 dispune: dislocarea populaţiilor din zona graniţei de vest cu Iugoslavia, începând de la Beba Veche (raionul Timișoara) spre Gruia (raionul Severin) și până la Turnu Severin (raionul Gorj). Se vor elibera de dislocaţi și igieniza localităţile de cetăţenii din următoarele categorii: fruntași, mijlocași, chiaburi, nemţi, bănăţeni, aromâni, bucovineni, basarabeni, sârbi, olteni, bulgari, cei care au luptat cu fasciștii, legionarii, penticostalii și celelalte culte deviante, cei care au membri de familie fugiţi peste graniţă, cei care au rude în închisoare, elementele subversive, elementele periculoase, elementele care pot deveni periculoase, elementele dușmănoase, contrabandiștii, vagabonzii, bandiţii, exploatatorii, hoţii, birjarii, birtașii, foștii moșieri, fabricanţii, tâmplarii, farmaciștii, ochelariștii, bărboșii, mustăcioșii, foștii proprietari, actorii, năsoșii, poeţii, știrbii, poștașii, muncitorii, cheii, medicii, profesorii, preoţii și babele care nu tac din gură. Şi grașii! Atenţia la mine!
BĂRBAŢII stau drepţi.
O VOCE LA MEGAFON: Bagajele sus!
BĂRBAŢII ridică geamantanele deasupra capetelor.
FEMEIA: Ne-au urcat în vagoane.
BĂRBAŢII ridică fiecare câte un picior. Bărbaţii lasă piciorul jos.
Zgomotul zăvorului de la vagon închizându-se.
Heblu.
FETIŢA (șoptit): Mi-e frică.
Liniște.
BĂRBAŢII se foiesc. Adulmecă.
ŞPAC: Miroase a petrol. Şi a var.
MÜLLER: Au curăţat.
COCLITU: Ce să cureţe?
MACARCIUC (în ucraineană): Căcatul de vacă.
BROASCĂ: Ăsta-i vagon pentru vite
MACARCIUC (în ucraineană): Își bat joc de noi.
ŞPAC: Îţi dai seama.
Liniște.
MÜLLER: Hat jemand einen Streicholz?
COCLITU aprinde un chibrit. ŞPAC scoate o lampă cu petrol. BĂRBAŢII aprind lampa. Se strâng în faţa lămpii.
Liniște.
MÜLLER: Ce ne facem?
BROASCĂ: Tsi ni featsi?
ŞPAC: Las-o cu aromâna! Vorbește bre să-nţelegem toţi!
BROASCĂ: Ce ne facem?
MACARCIUC (în ucraineană): Îmi vine să-mi dau cu capul de pereţi! Of, doamne! Unde dracu’ mai ajung de data asta, nici nu știu ce-o să ne facem. (continuă să bâiguie pe următoarele replici)
COCLITU (lui ŞPAC): Ce spune?
ŞPAC (dă din umeri): Da’ ce-s eu, expert?
COCLITU: Păi nu ești moldovean?
ŞPAC: Eu îs român din Basarabia. El e ucrainean din Bucovina. Numai tu ești moldovean aici! Ce nu pricepi?!
MÜLLER: Da ce spune?
BROASCĂ: Se plânge probabil.
MACARCIUC: Mă plâng, mă plâng.
MÜLLER: Toţi ne plângem.
BROASCĂ: Așa-s românii.
BĂRBAŢII tac.
Liniște.
COCLITU: Ce-i aia Bărăgan?
ŞPAC: Acolo unde ne duc.
BROASCĂ: Da’ ce, am făcut ceva greșit?
MÜLLER: Așa zic.
MACARCIUC: Cine zic?
COCLITU: Ăia.
MÜLLER: Ei.
ŞPAC: Care, mă?!
MÜLLER: Ştii tu care.
BROASCĂ: Dânșii?
ŞPAC: Care dânși?!
COCLITU: Niște dânși… Dânși unul și unul.
Liniște.
BROASCĂ: Înainte era mai bine.
ŞPAC: Eh! Hoţi și-atunci! Hoţi și-acum!
COCLITU: Las că vin americanii.
MACARCIUC (pe ucraineană): Ce bine-ar fi dac-ar veni americanii.
ŞPAC: N-o să vină niciun american.
BROASCĂ: Măcar nu mai e război…
Liniște.
MÜLLER (scoate o franzelă de pâine): Vrea cineva pâine?
BĂRBAŢII își împart pâinea, mănâncă în tăcere.
FETIŢA: Primesc o bucată de pâine și mă liniștesc. Adorm.
BĂRBAŢII mănâncă în tăcere, apoi se întind și adorm.
Lumina se ridică.
FEMEIA: Ne-au ţinut 6 ore pe șine, în vagoane, fără să plecăm.
VOCEA LA MEGAGON: În majoritatea cazurilor s-a organizat ajutorul pentru cei care stau în gară. Au apă și lapte, ceai și biscuiţi pentru copii.
FEMEIA: Ne-au ţinut fără să ne dea nimic.
VOCEA DE LA MEGAFON: Oamenii stau la umbră.
FETIŢA: E foarte cald în vagon.
VOCEA DE LA MEGAFON: Este medic.
FETIŢA: Picotesc. Stăm toţi moleșiţi. Abia ne mai mișcăm. Unora li se face rău.
BĂRBAŢII (șoptit): Unul de la Comloșu Mare a murit în vagon, de la căldură.
VOCEA DE LA MEGAFON: Populaţia este bine. Este o echipă de UTM-iști care vinde ţigări.
BĂRBAŢII (șoptit): Cică un miliţian s-a dus la un chiabur și-n loc să-l ridice, s-a îmbătat împreună cu el. În comuna Nerău, miliţianul Bobu i-a spus chiaburului Fleșeriu să fugă, pentru că-i era naș.
VOCEA DE LA MEGAFON: Natural, au fost și ceva scăpări.
BĂRBAŢII (șoptit): Ăștia o să ne fure tot de prin case.
VOCEA DE LA MEGAFON: Sunt și aspecte de frică, neîncredere și zvonuri. De la Şemlacul Mare au fugit doi dislocaţi, dar s-au întors singuri. Cei strânși sunt unii veseli, unii speriaţi, unii indiferenţi. La unii starea este proastă, chiar dacă s-a anunţat că drumul este gratis.
BĂRBAŢII (încep să vocifereze): Nu mai plecăm odată?! Ce vreţi?! Să murim aici în vagoane?! Ce-i asta!?! Ce faceţi cu noi?! Huooooo!!!! (fluieră, vociferează etc.)
VOCEA DE LA MEGAFON: La Lenauheim sunt vagoane, dar lipsește locomotiva.
BĂRBAŢII încep să urle și să-njure, să bată în găleţi, scandal maxim.
FETIŢA+FEMEIA: Gata!!!
BĂRBAŢII se calmează, stau cu fundul pe geamantane, pe găleţi etc.
Liniște.
VOCEA DE LA MEGAFON: Tovarășul Belmustaţă raportează: Spiritele se calmează, nu sunt încordate. S-au schimbat 7 porci slabi cu 7 porci grași. La Sculea un chiabur a sărit cu furca la un miliţian, dar după două trageri de focuri s-a potolit. Cadrele au primit camion, șofer și 1000 lei bani de cheltuială. Cetăţenii rămași în sat sunt tăcuţi și scoși la muncă. Se recoltează orzul. Este vară. Este frumos. Nu s-a manifestat nimeni. Se pleacă. Acţiunea este terminată.
Fluierul unui CFR-ist, apoi cel al unei locomotive cu abur, zgomotul unui tren care se pune în mișcare.
VOCEA DE LA MEGAFON: Faceţi, bă, cu mâna că sunteţi fericiţi că plecaţi.
BĂRBAŢII fac cu mâna.
VOCEA DE LA MEGAFON: Zâmbiţi și voi un pic, ce dracu! Şi spuneţi după mine: Bă-ră-gan, Bă-ră-gan, Bă-ră-gan!
II. TRANZIT
BĂRBAŢII spun „Bărăgan” în ritmul roţilor unui tren. Apoi filează și urcă/ se suprapune peste vocile lor un sunet în fundal cu roţi de tren. Sunetul coboară. Rămâne în fundal. Foarte subtil.
BĂRBAŢII în gol/ către public:
BĂRBATUL 1: Jucam rummy cu nevastă-mea, cu medicul Cohn și cu învăţătorul. Asta în fiecare seară. Şi-i auzeam cum trec dânșii cu mașina. Se opreau pe stradă. Se auzeau portierele. Şi pașii lor prin pietriș. Treceau pe sub geamul nostru. Luau pe unul și pe altul. Noi tăceam. Asta la începutul lui 1951. Apoi s-au liniștit. N-au mai luat pe nimeni. În iunie 1951, au apărut vagoanele de marfă în gară. Am crezut că sunt pentru recoltat cereale. Dar erau pentru noi. Ne-au trezit cu noaptea-n cap, cu militari înarmaţi cu automate la ușă. Haida, ne-au zis. La gară ne aștepta președinta Consiliului Popular – o semianalfabetă. Când ne-a văzut, ne-a zis senin: „Cum?! Şi dumneavoastră?!” De parcă nu ea ar fi întocmit listele…
BĂRBATUL 2: Mă numesc Mixich Franyo, numit Hodi în satul natal, după o poreclă dată tatălui meu. M-am născut la Checea în 1919 și am avut o copilărie și tinereţe frumoase. Strămoșii mei au venit în Banat în anul 1801 din Turopolje, Croaţia. Familia mea este atestată din anul 1366, având rang nobiliar. În 1950, pe toată graniţa cu Iugoslavia s-a pus gard de sârmă ghimpată înalt de 3 metri și s-a minat fâșia de pământ din faţa gardului. Activiștii mă numesc chiabur. Eu mă consider un om cumsecade. Chiabur, după câte știu eu, înseamnă răufăcător în turcește.
BĂRBATUL 3: Duminica, pe 17 iunie 1951, au căzut Rusaliile. Era rugă. Pe terenul de fotbal s-au jucat meciuri de cupă. În curtea bisericii s-a întins hora. Cântau ţiganii la tobe. Eram pe terenul de fotbal, când trenul de ora 5 de la Timișoara a oprit pe șine în curba de dinaintea de intrarea în sat. Din tren au coborât militari care s-au răspândit în lanurile de grâu. Am crezut că începe războiul cu Tito.
BĂRBATUL 4: Seara am început să vedem lume nouă prin sat. Militari și civili. Ne-am trezit cu unul, un militar în faţa casei. Eu mă uitam la el, el se uita la mine. Am încercat să intru în vorbă cu el, dar mi-a spus să tac din gură și să intru în casă.
BĂRBATUL 5: Pe la 5 dimineaţa ne-am trezit cu un ofiţer de miliţie cu pistolul în mână la ușă. A intrat în casă împreună cu un funcţionar cu mutră acră și un soldat cu baioneta la armă.
FETIŢA: Am 5 ani și nu înţeleg nimic din toate astea.
FEMEIA: Am 73 de ani. Au trecut mai bine de 60 de ani de atunci, și încerc să înţeleg.
BĂRBATUL 1: Am lăsat în curte două secerători-legători marca Cormick, o secerătoare de lucernă marca Derrick, două greble mecanice, patru pluguri cu o brazdă.
BĂRBATUL 2: Trei pluguri cu două brazde, semănătoare marca Melichar.
BĂRBATUL 3: Semănătoare marca Diehl. Două grape cu lanţ.
BĂRBATUL 4: 3 căruţe.
BĂRBATUL 5: O trăsură.
BĂRBATUL 1: Căzi și butoaie din lemn.
FETIŢA: Păpușica mea. Mi-am uitat păpușica.
BĂRBATUL 1: Așteptam comisia de inventariere.
BĂRBATUL 2: Când au ajuns, cu dosare sub braţ, se vedea că n-aveau chef să inventarieze tot.
BĂRBATUL 5: Ne promiseseră despăgubiri.
BĂRBATUL 3: Primarul dicta ce-i trecea lui prin cap.
BĂRBATUL 2: Ne-au despăgubit pe dracu!
BĂRBATUL 4: La noi în sat s-au dislocat doar săracii.
BĂRBATUL 5: Primarul era ungur și rasist. Au deportat doar românii și coloniștii refugiaţi din Cadrilater, basarabenii, sârbii și oltenii. Au făcut alte liste.
BĂRBATUL 1: Vicele era neamţ. Miliţianul român. Au primit bani să schimbe numele de pe liste. Bogaţii au rămas în sat.
BĂRBATUL 2: Mi-a părut rău de animale. Am dezlegat caii și junincile să plece unde vor ele.
BĂRBATUL 3: Am deschis ușile de la cocini. Când am plecat din casă am lăsat ușa și poarta deschise.
FEMEIA: O fată din vecini mă întreba unde merg. I-am spus că mă duc în lume.
Sunetul roţilor de tren crește. Scade, crește. Scade.
BĂRBAŢII: Bărăgan, Bărăgan, Bărăgan…
FETIŢA: Sunt foarte mulţi oameni în vagon.
FEMEIA: Eram 5 familii în vagon. Şpac – care erau români din Basarabia, Macarciuc – care erau ucraineni din Bucovina. Coclitu erau moldoveni. Broască erau macedoneni veniţi din Cadrilater. Şi Müller, adică noi – șvabi din Banat.
FETIŢA: Bărbaţii vorbesc.
BĂRBAŢII se adună unii în alţii. Încep șoptit, apoi vocile cresc.
MÜLLER: Ce dezastru… Am rămas fără nimic.
COCLITU: Noi am venit în Banat fără nimic. Plecăm dracu’ știe unde, tot fără nimic. Tot aia.
ŞPAC: Măcar ne avem unii pe alţii.
BĂRBAŢII dau din cap.
MACARCIUC (în ucraineană): Dacă ne dau pe mâna rușilor?
ŞPAC: Nu ne dau pe mâna rușilor.
COCLITU: Ce treabă să aibă rușii cu noi?!
ŞPAC: De parcă n-ar fi prima oară.
MÜLLER: Pe vecinii noștri i-au dus în Siberia, în ’45. Tot așa. Tot noaptea. Ca pe noi acuma. Poate ne mint. Poate ne duc altundeva. Poate nu ne duc în Bărăgan, oriunde o fi Bărăganul ăsta.
Liniște.
BROASCĂ: Ce porcărie!
MÜLLER: Mie-mi spui?! Ce ne facem cu bătrânii?! Ce ne facem cu copiii?! Cu femeile gravide?! Cu bolnavii?!
ŞPAC: Taci!
MÜLLER: Ce ne facem?!
COCLITU: Taci, mă! Lasă că ne descurcăm noi…
MÜLLER: Cum?! Cum dracu’ ne descurcăm?!
BROASCĂ: Asta zic și eu!
COCLITU: Lasă, nu mai zi. Așteaptă să vezi ce-o să fie.
BROASCĂ: O să fie o porcărie!
MÜLLER: Cea mai mare porcărie!
MACARCIUC (în ucraineană): Vă rog, liniștiţi-vă!
ŞPAC: Da’ tu cum poţi să stai acolo așa și să ne spui așa ceva?! Să ne liniștim?! Da’ tu ești liniștit?!
MACARCIUC (în ucraineană): Nu sunt liniștit. Cum să stau liniștit?! Cum?! (în română) Numai că prefer să sufăr în liniște. Am obosit să mă tot agit atâta. Ce-o fi, o fi. Unde ajungem, ajungem. Tot aia e. (se întinde, închide ochii)
Liniște.
ŞPAC: Ucrainenii ăștia! Noi ne dăm de ceasul morţii. El doarme.
MACARCIUC (întins, cu ochii închiși): Ştiţi ce s-a-ntâmplat pe 1 aprilie 1941?
COCLITU: De ziua păcălelii?
MACARCIUC: De ziua păcălelii. În oblastul Cernăuţi. În 1941.
ŞPAC: Te rog, nu spune povestea.
MACARCIUC: Ba, o spun. O spun. Drumul e lung. Tot timpul drumul e lung. De ce să nu spunem povești?
ŞPAC: Faci ce vrei. Dar nu-i poveste pentru copii. Nici pentru oameni mari nu-i. Ştii ce?! Eu zic să vă acoperiţi urechile. Tu spune numai. Spune. Treaba ta! Vezi câţi au chef să te asculte.
ŞPAC își pune mâinile la urechi. Se uită la ceilalţi, care așteaptă ca MACARCIUC să înceapă povestea.
FETIŢA: Tata îmi spune să-mi pun mâinile la urechi. Apoi se întoarce să audă povestea. Dar eu nu-l ascult pe tata. Vreau să ascult povestea. Tot vagonul ascultă povestea.
MACARCIUC: Era de 1 aprilie 1941. Eram suit pe un deal și stăteam la umbră. În vale era graniţa. Noua graniţă. Deși nu plecaserăm nicăieri, de un an nu ne mai găseam în România. Ne găseam în URSS. Noi rămăseserăm pe loc, doar graniţele se mutaseră. Pentru mine, ucrainean fiind, era totuna. Eu n-aveam ţară. Nici acum n-am. (oftează) Era o zi frumoasă de primăvară. Era liniște. Şi ei au venit cu steaguri albe și cu o cruce după ei.
MÜLLER: Cine?
ŞPAC: Românii. (lui Macarciuc) Te rog eu mult, nu mai spune!
COCLITU: Spune, bă!
BROASCĂ: Şi-așa n-avem nimic mai bun de făcut.
MACARCIUC: Circulau zvonuri că rușii aveau să lase pe români să treacă graniţa înapoi în România. În faţa lor stăteau grănicerii ruși. Românii erau vreo 2000.
MÜLLER: Şi rușii câţi erau?
MACARCIUC: Vreo 20 poate. Cu arme și cai și 4 mitraliere.
BROASCĂ: Şi?
MACARCIUC (în ucraineană): S-au întâlnit, au ţipat unii la alţii. Românii la ruși, rușii la români. Românii în română, rușii în rusă. Rușii le făceau semn să se întoarcă. Ăla cu crucea le făcea semn să meargă înainte. Au pornit românii după ăla cu crucea. Mergeau cântând. L-a-nceput am crezut că-i lasă să treacă. Erau mulţi românii. Rușii erau puţini. Apoi mi-a pocnit ceva în ureche. Parcă surzisem. Începuseră să tragă rușii în români. Numai fum și foc am văzut. Prăpăd. Se auzeau urlând răniţii în timp ce ăia continuau să tragă și să urle în rusă.
FETIŢA: Nu înţeleg nimic, dar ascult.
Se lasă liniștea.
COCLITU (șoptit): Așa… și?!
MACARCIUC: Stăteam și mă uitam cum se buluceau unii în alţii, leșinaţi parcă și adunaţi în stive, se zvârcoleau urlând, în timp ce rușii trăgeau cu mitralierele. Au tras până s-au înroșit ţevile. Erau doi soldaţi care se pișau pe ţevi cu rândul ca să le răcească în timp ce ofiţerii numărau morţii și răniţii. Pe răniţi i-au aruncat de vii în gropi peste care au pus bălegar. Pe ăia care au scăpat i-au torturat niște NKVD-iști. Pe morţi i-au lăsat acolo să fie exemplu. Dup-aia nu mai știu, că m-am dus acasă.
FETIŢA: Vreau să mă urc la mama în braţe. Să-mi pună ea mâinile la urechi. Dar mama nu se mai uită la mine, nu se mai mișcă, nu mă bagă în seamă. Parcă s-a blocat.
FEMEIA: Mama îi ruga pe bărbaţi să termine cu poveștile urâte. Dar o făcea din ochi. Fără să fie în stare să scoată o vorbă.
ŞPAC: Spune-ţi-i să înceteze!
MÜLLER: Şi tu ce-ai făcut?!
MACARCIUC: Am încercat să uit. N-am dormit o săptămână legată. După aia mi-am văzut de viaţă. Şi-acum dorm destul de prost. Dar dorm. Somnul e somn.
MÜLLER: Păi și n-ai făcut nimic?!
COCLITU: Da’ ce putea să facă?
BROASCĂ: Poate putea să facă ceva…
ŞPAC: Zi-le, mă, ce-ai făcut?!
MACARCIUC: M-am întrebat ce-i mai important – că ăia-s morţi, sau că eu sunt viu?
Liniște. BĂRBAŢII rumegă și dau din cap, în semn că aprobă.
BROASCĂ: Ce porcărie!
MACARCIUC: Hai să ne bucurăm că suntem în viaţă. Şi să stăm în liniște. Totul e scris oricum.
Liniște și tensiune. BĂRBAŢII sunt afectaţi.
MÜLLER (isteric): Trebuie să ies de-aici. E o greșeală! Sigur e o greșeală! Vreau acasă! Nu aici! Acasă!
ŞPAC: Potoliţi-l careva că trezește sugarii!
BROASCĂ: Are dreptate! Nu-i corect! Şi uite și tu câtă îmbulzeală e aici! Ce suntem?! Animale?! Eu sunt om! Om! Să oprească trenul! Să oprească până nu mă sufoc! Fă-mi loc că n-am aer. Vreau să cobor!
COCLITU: Acuma v-a apucat?! Da’ când ne-au târât afară din case?! N-aţi zis unu nimic! În loc să puneţi mâna pe furcă sau pe topor, aţi sărit să semnaţi mai repede! Halal! La plăcinte înainte, la război înapoi!
ŞPAC: Bine, bă, că ești tu mare luptător pentru dreptate. Mai aveai un pic și-ntrai în curul miliţianului de câte ori ai fost în stare să spui „tovarășu’” în aceeași propoziţie tot drumul până la gară!
MÜLLER (isteric, pentru el): Trebuie să scriem la Crucea Roșie. La americani! Trebuie să facem ceva!
COCLITU (luându-l pe ŞPAC de guler): Ce-ai spus?
BROASCĂ: Ce vă-mbătaţi cu apă rece?! Toţi suntem niște lași! Ce rost are?!
MACARCIUC (în ucraineană): Terminaţi odată! De ce nu lăsaţi omul să doarmă?! Potoliţi-vă.
MÜLLER (sec): O să murim în vagonul ăsta de vite!
MAMA (intrând între ei): Gata! Gata! Se sperie copiii! Terminaţi!
MÜLLER o ia razna. FEMEIA îi arde un set de palme.
MAMA: Vino-ţi în fire!
MÜLLER: Iartă-mă…
MAMA: O să fie bine, o să vedeţi.
FEMEIA îl ia în braţe pe MÜLLER. Ceilalţi BĂRBAŢI se potolesc.
MAMA: Mama îi liniștește. Mama ne liniștește pe toţi. Femeile încearcă să-și facă de treabă. Bătrânii tac. Bărbaţii tac. Trenul merge. Merge. Merge. Eu dorm. Dorm.
Sunetul roţilor de tren cresc iar.
Lumina scade. Doar lumina lămpii. Sunetul roţilor de tren. Sunetul filează.
BĂRBAŢII dorm.
FETIŢA: Mamă? Mamă?
MAMA: Hm?
FETIŢA: Dormi?
MAMA: Culcă-te.
FETIŢA: Pot să vin la tine?
MAMA: Hai.
MAMA o ţine pe FETIŢĂ cu capul în poală, o mângâie pe păr.
FETIŢA: Unde mergem?
MAMA: Undeva departe.
FETIŢA: De ce?
MAMA: Pentru că niște oameni mari s-au gândit că e mai bine așa.
FETIŢA: De ce?
MAMA: Pentru că ei cred că știu mai bine. Pentru că simt că ce fac ei e bine.
FETIŢA: Dar nu e bine, așa-i?
MAMA: Nu, nu e bine.
FETIŢA: Atunci de ce o fac?
MAMA: De frică. Le e frică.
FETIŢA: De ce?
MAMA: Pentru că oamenii ăștia mari sunt furioși pe foarte multe lucruri în viaţa asta. Sunt foarte triști și nemulţumiţi și supăraţi. Ajung să se sperie și de propria lor umbră. Sau de niște oameni ca noi, care nu le-au făcut nimic. Pe care nici măcar nu-i cunosc.
FETIŢA: Atunci de ce ne trimit departe?
MAMA: Pentru că unii dintre ei cred că într-o zi s-ar putea să le facem rău.
FETIŢA: De ce?
MAMA: Pentru că oamenii ăștia mari, care fac rău, cred că toţi oamenii sunt ca ei – la fel de răi și de speriaţi. Ei cred că singurul mod în care se poate trăi pe lumea asta este să faci rău celorlalţi înainte ca semenii tăi să-ţi poată face rău înapoi.
FETIŢA: Şi ei cred că asta este bine?
MAMA: Da. Asta cred.
FETIŢA: Îmi vine să plâng.
MAMA: De ce?
FETIŢA: Pentru că mi-e milă de ei.
MAMA: Nu plânge.
FETIŢA: N-o să plâng. Dar pot să fiu tristă?
MAMA: Da. Poţi.
Liniște.
FETIŢA: Mamă?
MAMA: Da?
FETIŢA: Așa-i că dacă am zâmbi la oamenii răi și i-am lua în braţe și le-am spune că nu ne supărăm că ne-au făcut ce ne-au făcut, așa-i că ei vor deveni buni? Așa-i?
Liniște.
MAMA: Culcă-te, iubita mea. Mai avem mult de mers.
MAMA cântă un cântec de leagăn. FETIŢA adoarme.
Sunetul roţilor de tren crește. Lumina scade complet. Lampa se stinge.
III. CAPĂTUL LUMII
Trenul se oprește.
O VOCE LA MEGAFON: Trenul Expres CFR nr.1951 din Banat în direcţia Câmpia Bărăganului va trece și opri în staţiile după cum urmează în ordine alfabetică : Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelicani, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna. Toate destinaţiile sunt finale și obligatorii. Dislocaţii să coboare. Statul v-a dat. Voi să vă faceţi! Noroc bun, bandiţilor!
Sunetul zăvorului de bouvagon deschizându-se, sunetul ușii culisând. Lumina se ridică brusc. O lumină albă, orbitoare aproape, care mai apoi se înlesnește.
BĂRBAŢII privesc în depărtare.
BĂRBATUL 1: Unde-i satul?
BĂRBATUL 2: Ăsta-i satul.
BĂRBATUL 3: Ăsta nu-i sat. E un câmp plin cu buruieni și cu pari.
BĂRBATUL 4: Își bat joc de noi!
BĂRBATUL 5: Crezi?!
O VOCE LA MEGAFON: Fiecare să-și facă casă. Cine nu-și face casă, se consideră sabotaj.
BĂRBATUL 1: N-avem nici unelte.
BĂRBATUL 2: N-avem nici pe dracu.
BĂRBATUL 3: N-avem nici umbră.
BĂRBATUL 4: N-avem nici apă.
BĂRBATUL 5: Măcar avem pământ.
BĂRBATUL 1: Pământ cât vezi cu ochiul.
BĂRBATUL 5: Ne descurcăm noi cumva.
BĂRBATUL 2: Pari cu numere și pari cu litere.
BĂRBATUL 1: Numărul e casa. Litera e strada.
BĂRBATUL 3: Dropia nr. 677.
BĂRBATUL 4: Rubla nr. 45.
BĂRBATUL 5: Pelicani nr. 1.
BĂRBATUL 1: Strada C.
BĂRBATUL 2: Strada F.
BĂRBATUL 5: Niște boi care au pus degetul pe hartă și-au hotărât pentru alţii fără să gândească.
BĂRBATUL 4: Ne-au repartizat cimitirul în mlaștină. Culmea prostiei!
BĂRBATUL 1: Să mă pupe-n cur Teohari Georgescu. Şi pe restul, dă-i în pizda mamii lor!
BĂRBATUL 3: Animalele sunt speriate.
BĂRBATUL 4: M-au lăsat să aduc cu mine 2 cai. Stau toată ziua în jurul unui butoi. Că și butoiul l-am adus de acasă. Caii cunosc butoiul, așa că stau pe lângă el. În rest, totul le este străin.
BĂRBATUL 5: Praful e așa mare, că te-afunzi în el până la glezne.
BĂRBATUL 1: Calci pe jar.
MAMA: La amiază am învăţat să arunc apă peste praf și să mă întind cu faţa în jos în umezeală ca să pot să respir.
FETIŢA: Mama mi-a făcut o păpușă din cârpe. Îi zic Pupa. E bebelușul meu.
BĂRBATUL 2: Eu nu-mi fac casă.
BĂRBATUL 3: Ăștia de la Fetești, unde mă duc să muncesc, ne zic coreeni. Noi le spunem tălani. Glumim, ce să facem. Suntem la fel de nenorociţi. Şi ei, și noi.
BĂRBATUL 4: Parcă ești în altă lume aici.
BĂRBATUL 5: Ăștia parcă vorbesc altă limbă.
BĂRBATUL 1: Tălan înseamnă cal în limba lor.
BĂRBATUL 2: Nu-s răi tălanii.
BĂRBATUL 3: Cu unii te-nţelegi, cu alţii mai puţin. Dar îs oameni.
BĂRBATUL 5: Nu-mi place aici.
BĂRBATUL 1: Tot Banatu-i fruncea!
BĂRBATUL 2: Au adus aici oameni din toată ţara. Sunt și deţinuţi politici aici.
BĂRBATUL 3: Sunt vecin cu văduva lui Antonescu. E o babă cumsecade. Femeie de serviciu la spital la Slobozia. Îl învaţă pe băiatul meu franceză pentru o pâine pe săptămână.
BĂRBATUL 5: Fostul ministru de finanţe curăţă buruienile din gara de la Galaţi.
BĂRBATUL 2: Murim de foame, dar muncim de ne sar capacele.
BĂRBATUL 4: Tocmai am terminat de făcut birtul.
BĂRBATUL 1: La noi la Dropia e primar un ţigan cumsecade. Ai cu cine să te-nţelegi!
BĂRBATUL 5: La Rubla miliţianul e fost legionar. Se-ntâlnește cu alţii pe ascuns noaptea la unul Spieler în bordei și cântă cântece legionare până îi apucă dimineaţa.
MAMA: Bărbaţii muncesc de dimineaţa până seara. Noi femeile facem chirpici pentru cărămizi.
BĂRBATUL 2: 12 lei ziua de muncă. Lucrez la zvântat grâu. Îmi umplu opincile cu boabe să duc acasă.
FETIŢA: O ajut pe mama la făcut chirpici. Mă pune să bat lutul cu picioarele. Lutul e atât de fierbinte că-mi frige tălpile.
BĂRBATUL 1: Ăștia de la Securitate m-au pus să spionez pe ceilalţi. Primesc 500 de lei și sunt angajat la IAS la Călărași. E bine.
BĂRBATUL 2: Încă se zvonește că începem războiul cu Tito. Dacă e așa, eu mă bag partizan și aștept să vină americanii.
BĂRBATUL 4: Cărăgel are radio ascuns într-o colibă de paie, undeva în câmp, printre bălţile de la Pelicani, unde nu-i nici dracu. Mergem acolo în fiecare duminică în zori să ascultăm BBC. Nu știm nici care engleză, dar sperăm că e de bine.
BĂRBATUL 3: Unii o duc mai bine, alţii mai rău. Toţi se descurcă. Unii se nasc, alţii mor, și timpul trece.
FETIŢA: A murit baba Ana a lui Păun.
BĂRBAŢII își fac o masă lungă dintr-o blană de lemn și din geamantane, se pun pe jos, blana deasupra genunchilor. Își fac cruce.
BĂRBAŢII: Dumnezeu s-o odihnească.
FETIŢA: Baba Ana e în cer acum?
MÜLLER: Da. E în cer.
COCLITU: Măcar a scăpat de chin.
ŞPAC: Lasă, că nu-i așa de rău.
MACARCIUC: Mă mir c-am avut destulă scândură pentru sicriu.
BROASCĂ: Bine că era mică. Şi se subţiase toată.
MAMA: Nu cred că avea mai mult de 40 de kile.
COCLITU: Era destul de grasă când am plecat.
MÜLLER: Toţi eram mai grași.
Liniște.
ŞPAC: Oare cât ne mai ţin aici?
BROASCĂ: Abia am venit.
COCLITU: Se termină scandalul cu Tito și…
MACARCIUC: Şi dacă nu se termină?
MÜLLER: Atunci mai rămânem.
ŞPAC: Rămânem.
MÜLLER: Ia zi Coclitule, voi chiar nu vă faceţi casă?
COCLITU: De ce să-mi fac?
BROASCĂ: Te declară ăia sabotor și te dau la Canal dacă nu-ţi faci.
COCLITU: Mă dau, pe dracu mă dau!
BROASCĂ: Coclitu-i optimist. Crede că ne dă drumul să plecăm înapoi.
COCLITU: Eu vreau să le arăt că nu sunt de acord. Că dacă-mi fac înseamnă că mă supun. Dacă ne-am strânge toţi și ne-am duce la miliţian să-i spunem că noi nu ne facem case, ar fi ceva.
ŞPAC: Da. Ne-ar duce pe toţi la canal.
COCLITU: Taci, bă, Şpac că nu știi ce zici.
ŞPAC: Nu știu? Nu știu! I-auzi ce zice: că nu știu!
COCLITU: Păi dacă nu știi.
ŞPAC: Spune-i, Müller, ce-am auzit în gară la Slobozia, că erai și tu acolo.
MÜLLER: Să zică Macarciuc, că el a auzit cel mai bine, că era cel mai aproape.
ŞPAC: Spune-i Macarciuc, să priceapă și deșteptul de Coclitu.
COCLITU: Hai s-auzim.
Liniște.
MACARCIUC (lui MÜLLER): Spune-i fetiţei să-și astupe urechile.
MAMA acoperă urechile FETIŢEI.
MACARCIUC: Eram la birtul gării. Şi am intrat în vorbă cu un miliţian. Sau miliţianul a intrat în vorbă cu mine, că era beat. Mai erau Müller și Şpac cu mine. Dar ei mai mult tăceau. (în ucraineană) Mai bine tac și eu din gură…
ŞPAC: Spune, bă, spune, să-i vină minţile-n cap.
MACARCIUC: Mi-a spus ce le face la ăștia de nu-și fac case. Cică au informatori în fiecare sat și știu care nu lucrează la casă.
COCLITU: Baliverne.
ŞPAC: Spune-i dup-aia ce s-a-ntâmplat.
MAMA: Ce s-a-ntâmplat?
MACARCIUC: Am ieșit din birt și-am luat-o pe-o potecă prin spatele gării, și-am trecut pe lângă postul de miliţie.
MÜLLER: În spatele postului de miliţie începea câmpul.
MACARCIUC: Făcuseră miliţienii acolo în câmp niște cuști. Ca niște cuști de câini.
ŞPAC: Auzi, Coclitule?! Auzi?! Cuști! Cuști de câine.
MACARCIUC: Numai că erau din tablă. Ca niște conserve.
Liniște.
COCLITU: Şi?!
MÜLLER se ridică și acoperă urechile MAMEI.
ŞPAC: Urlau ăia de la căldură. Pricepi?!
BROASCĂ: Hai, serios?!
COCLITU: Care ăia, mă?!
ŞPAC: Cum care ăia?
MÜLLER: Sabotorii.
MACARCIUC: Optimiștii care n-au vrut să-și înceapă casele.
ŞPAC: I-a băgat la cuptor.
MACARCIUC: Pe ei și pe vecinii care nu i-au convins pe sabotori să termine cu uneltirile. Era plin câmpul de conserve din care urlau oameni. Apoi tăceau. Apoi urlau din nou. Până la apusul soarelui.
Liniște.
COCLITU: Nu cred.
Liniște.
MACARCIUC: Bagă-ţi minţile-n cap și fă-ţi casa! Altfel o să avem cu toţii de suferit.
Liniște.
ŞPAC: Aţi săpat fântână?
MACARCIUC: Scoţi două lopeţi și dai de apă. Degeaba.
BROASCĂ: E sărată. Nici animalele nu pot s-o bea.
Liniște.
MÜLLER: Şi pe baba Ana tot în apă au îngropat-o.
COCLITU: Al dracului loc. De-am pleca mai repede din el.
BROASCĂ: Toate la timpul lor.
Lumina filează. FETIŢA și FEMEIA își reiau locurile. Spoturi pe locurile unde stau.
FETIŢA: Eu cresc. Vine toamna.
FEMEIA: Au terminat casa înainte să dea frigul. Avea o cameră și bucătărie. Dormeam 7 în casa aia mică.
FETIŢA: Tata cu fraţii dorm în cameră. Eu cu mama în bucătărie, pe cuptor. E cald și bine.
FEMEIA: Încep ploile. Tot praful se transformă în mocirlă.
FETIŢA: Nămolul e așa de mare! Mă afund cu picioarele în el, și când le scot, parcă am cizme de lac în picioare. Numai că nu sunt de lac. Sunt de nămol.
FEMEIA: A venit îngheţul. Vântul bătea atât de tare încât credeam că avea să mă taie în două.
FETIŢA: Nu prea ies afară. Mă ustură pielea de la vânt. Mi s-au crăpat buzele. Şi e așa de frig, că abia pot să respir.
FEMEIA: Nu aveam lemne. Băgam pe foc buruieni uscate și ciulini. Căruţe și căruţe de ciulini am băgat pe foc împreună cu mama.
Lumina se ridică.
BĂRBATUL 1: În februarie 1952, vine stabilizarea.
BĂRBATUL 2: Aflăm că se schimbă banii.
BĂRBATUL 3: Aveam la chimir 25.000 de lei. Am ieșit să cumpăr cereale de toţi banii. Mi-am umplut casa până la rama geamului cu grâu și orz. Dormeam pe el. Am dormit așa toată iarna, dar am mâncat. Am fost sătui.
BĂRBATUL 4: Ne-am dus la birt. Am închis birtul. Am băut Secărică – un fel de poșircă galbenă, și coniac Izma, o porcărie mentolată. Eram tot satul la birt, cheltuiam banii de pomană că nu ne-au lăsat să ne cumpărăm nimic altceva de ei. Dar ne-am simţit bine. Au venit și tălanii la noi la birt să bea cu noi și i-am înjurat pe comuniști toată noaptea. După aia am cântat cântece de pahar.
BĂRBATUL 5: Unii au fost proști și au ţinut banii la brâu. Mătușă-mea strânsese 250.000 de lei, dar n-a spus la nimeni.
BĂRBATUL 1: A doua zi au închis totul. Mai erau deschise doar centrele de schimb.
BĂRBATUL 2: M-am dus să predau 10.000 de lei. Am primit înapoi 10 lei.
BĂRBATUL 3: Ne-au fraierit pe toţi!
BĂRBATUL 4: Unii au vrut să se sinucidă.
BĂRBATUL 5: După asta au început să vină prin sat să-i ducă la căminul cultural pe ăia care nu fuseseră în stare să dea cota. Să fie judecaţi de către ceilalţi. Erau prea bolnavi să lucreze pământul sau prea săraci – n-avuseseră bani să cumpere cereale ca să completeze până să le iasă cota.
BĂRBATUL 1: Ne-au chemat activiștii să arătăm cu degetul chiaburii. Ne-au pus să strigăm.
BĂRBATUL 2: Moarte lor! Moarte lor!
FETIŢA: Moarte lor, chiaburilor!
FEMEIA: Pe atunci nu știam ce strigam. Îmi intrase în cap, cântam așa în timp ce mă jucam cu păpușa. Moarte lor, chiaburilor!
BĂRBATUL 1: Ne-au pus pe toţi să strigăm.
BĂRBATUL 5: Mi-era rușine de ce-mi ieșea pe gură.
BĂRBATUL 3: Mi-era scârbă.
BĂRBATUL 4: Mi-era jenă.
BĂRBATUL 1: Mi se acrise până și de limba română.
BĂRBAŢI (în cor, ca un murmur, apoi tare): Moarte lor, moarte lor! Moarte lor, chiaburilor!
O VOCE LA MEGAFON: Moarte lor chiaburilor! Mai tare, nu vă aud! Mai cu viaţă! Așa! Așa!
BĂRBAŢII încep să-și verse furia, gesticulează, înjură etc.
FETIŢA își pune mâinile la urechi. FEMEIA își acoperă faţa.
BĂRBAŢII se dezlănţuie.
O VOCE LA MEGAFON: Tovarăși! Tovarăși! Vă rog! Alo! Alo! Bă! GATAAA!!!
Liniște.
FEMEIA: Apoi, în anul următor, s-a-ntâmplat ceva.
Liniște.
O VOCE LA MEGAFON (trist, tremurând): Tovarăși, ţin să vă informez cu durere că s-a stins din viaţă tovarășul Stalin.
Liniște.
BĂRBAŢII la început nu înţeleg, apoi încep să zâmbească și să geticuleze fără să facă zgomot.
O VOCE LA MEGAFON: Înţeleg că sunteţi triști tovarăși. Triști! Foarte triști! Şi că plângeţi.
Liniște.
O VOCE LA MEGAFON: Plângeţi, futu-vă-n gură!
BĂRBAŢII se smiorcăie, își trag nasurile.
O VOCE LA MEGAFON: Mai tare, mai cu suflet! Nu vă cred tovarăși! Vreau să văd lacrimi și muci! Tu de colo! Smulge-ţi niţel părul din cap! Tu, ăla! Rupe-ţi haina de pe tine! Să văd că vă doare sufletul.
BĂRBAŢII execută.
O VOCE LA MEGAFON: Să v-aud că vă doare sufletul de tovarășul Stalin!
BĂRBATUL 1: Mă doare.
BĂRBATUL 2: De nu mai pot mă doare!
BĂRBATUL 3: Sunt tâmpit de durere!
BĂRBATUL 4: Jelesc! O doamne, vai!
BĂRBATUL 5: Pe mine mă doare-n suflet de tovarășul Stalin!
BĂRBATUL 1: Ba pe mine mă doare atât de tare-n suflet, că nu mai pot!
BĂRBATUL 2: Cui ne-ai lăsat?!
BĂRBATUL 3: Ce-o să ne facem fără tine?
BĂRBATUL 4: Ce om bun era!
BĂRBATUL 1: Dacă nu era el așa cum a fost, nici noi n-am fi ajuns așa cum suntem!
BĂRBAŢII: Ne doare-n suflet atât de tare! Fix în suflet ne doare! Că până și Stalin moare.
FETIŢA: Oare s-ar bucura Stalin dacă i-am duce o floare?
O VOCE LA MEGAFON (sfârșit): Bravo, tovarăși! Astăzi este zi liberă, de doliu. Staţi în case și suferiţi în liniște.
BĂRBAŢII se strâng laolaltă, se bucură în surdină.
FEMEIA: Câteva zile a fost veselie mare la Dropia, chiar dacă oamenii n-o arătau. Dar se simţea în aer. Parcă dintr-o dată totul devenise mai ușor.
BĂRBAŢII fluieră veseli.
BĂRBATUL 1: Hai că parcă ne-am obișnuit.
BĂRBATUL 2: Avem case, avem biserică. Avem cimitir.
BĂRBATUL 3: Avem birt.
BĂRBATUL 4: Avem sat.
BĂRBATUL 5: Fiţi atenţi ce mi s-a-ntâmplat aseară. Veneam pe jos de la Pelicani și mergeam de nebun pe câmp. Trec printr-o răscruce și văd un copil, gol pușcă. Zic că-i al tălanilor, dau să-i vorbesc, mă gândeam că se rătăcise. Ăla micul, nimic. Dau din umeri și-mi văd de drum. Copilul, după mine. M-opresc și mă-ntorc la el. El se-oprește și se uită la mine cu ochii cât cepele. Mă adulmecă ca animalele. Ăsta nu-i copil, îmi zic.
BĂRBATUL 1: Erai beat.
BĂRBATUL 5: Eram, dar stai să vezi.
BĂRBATUL 2 (șoptește BĂRBATULUI3): Era Satana.
BĂRBATUL 5: Păi Satana era! Dar era bine, că demult îmi dorisem să-l văd pe Satana, să stau de vorbă cu el. Şi l-am întrebat: Ce faci Satano? Te-au deportat și pe tine comuniștii?!
BĂRBATUL 4: Şi?!
BĂRBATUL 5: Şi Satana a început să chiuie și să se-nvârtă ca un titirez pe loc, după care a luat-o la fugă spre Pelicani.
BĂRBATUL 3: Nici dracul nu mai e ce-a fost de când cu ăștia!
BĂRBAŢII râd.
FETIŢA: Lumea e veselă. Se strâng noaptea în curte pe la unul și pe la altul și spun povești la foc.
FEMEIA: Vorbeau despre superstiţii și vrăji. Femeile din partea locului erau vrăjitoare, se spunea.
BĂRBATUL 3: M-am oprit pe malul Dunării că mă prinsese noaptea pe drum. Mi-am făcut culcuș și am încercat să adorm, dar fiind lună plină n-am prea putut, mai mult picoteam. Aud la un moment dat un clipocit. Mă ridic și ce văd? 7 femei goale se scăldau în Dunăre și cântau la lună. Atât de frumos cântau, de ţi se rupea sufletul. Era cald. Şi ele chemau ploaia.
BĂRBATUL 4: Am strâns într-o dup-amiază fânul să-l pun în căruţă. Urc să-l așez și în căruţă numai șerpi. Mari și grași, lungi cât un braţ. Dar nu mușcau. Erau blânzi.
BĂRBATUL 2: De Crăciun, m-a rugat miliţianul din sat să-l duc la Rubla că avea treabă pe-acolo. Ajungem noi la Rubla și opresc căruţa în faţa unei case. Miliţianul pleacă să-și rezolve treaba. Nu după mult, mă trezesc cu un cetăţean lângă mine, ieșit din casa lângă care oprisem, care mă roagă să intru la el să mănânc, că altfel o speriu pe maică-sa. Cetăţeanul respectiv era procurorul de la Călărași. Las căruţa, apare miliţianul, mă caută, face tărăboi, ies împreună cu procurorul la el. Miliţianul rămâne mască. Crede că sunt de la contrainformaţii. De atunci fac ce vreau eu de la Măzăreni până la Răchitoasa. Nu comentează unul la mine!
BĂRBATUL 5: Ştiţi ce-am observat eu?! Că ăștia n-au habar să taie porcul ca lumea! Se strâng 20 de inși și se-mbată și apoi tabără pe animal cu furci și topoare și târnăcoape. Eu așa ceva n-am văzut în viaţa mea. L-am ajutat pe un tălan să taie porcu ca-n Banat, cu laţ la gură și tăiat la gât. De-atunci le tai toţi porcii din sat și sunt prieten cu toţi.
FETIŢA: Trece iarna, vine primăvara. Pe casa noastră crește mazăre și nu departe, pe câmp, e o pădure de liliac pe care am plantat-o împreună cu mama.
FEMEIA: În rest, cât vedeai cu ochii, peste tot erau numai tufe de bumbac și ciulini.
FETIŢA: Ciulini mari cât roata de la căruţă, sau cât roata mare de tractor.
FEMEIA: Vântul bătea răscolind praful care urca în vârtejuri și eu stăteam în tindă și mă uitam cum se rostogolesc ciulinii pe strada J din Dropia.
FETIŢA: Trece vara, vine toamna.
FEMEIA: A trecut și 1953, și 1954. Iarna lui 1955 a fost cea mai grea. Zăpada era atât de mare și viscolul atât de puternic, încât de la Crăciun până după Anul Nou nu am putut ieși din casă.
FETIŢA: Întâi s-a astupat ușa, apoi zăpada a trecut de geamuri. Nici cuptorul nu mai merge.
Lumina scade, apoi se face întuneric.
FEMEIA: Stăteam toţi unii în alţii, acoperiţi cu o dună.
Toată distribuţia stă sub un cearșaf transparent – se aprinde o lanternă – se văd doar siluetele actorilor.
FETIŢA: Vacile au murit de foame. Caii au ros până și lemnul vălăului. Noi am stăt unii în alţii și am spus povești.
FEMEIA: Am spus povești. Am spus multe povești.
FETIŢA: Ne-a deszăpezit un vecin. Apoi noi i-am deszăpezit pe alţii.
FEMEIA: Așa era atunci. Ne ajutam unii pe alţii.
FETIŢA: Vine un om și ne spune că putem să ne întoarcem acasă.
FEMEIA: Noi, șvabii, abia am așteptat. Ne-am întors, crezând că avem la ce să ne mai întoarcem. Şpac, Macarciuc, Broască și Coclitu au rămas în Bărăgan. Nu mai știu nimic de ei. Am trăit toate astea. Am 73 de ani. E o amintire urâtă, din care nu înţeleg mai nimic. Bine că a trecut.
SFÂRŞIT
Piesa de teatru BĂRĂGONE: DROPIA EXPRES a fost publicată în cartea „CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019”.
Credit foto: Diana Bilec