CAZURI DE CĂMINE ÎN MIȘCARE IDENTIFICATE

ABSTRACT

— Și așa tare l-ați iubit că ați fugit de-acasă?
— Ei… am zis că plec. Mi-am dat cuvântul.

MIGRÁNT, -Ă s.m. și f. Persoană care migrează.[1]

MIGRÁ, migrez, vb. I. Intranz. 1. (Despre populații) A se deplasa în masă dintr-o regiune în alta, dintr-o țară în alta. ♦ (Despre animale, mai ales despre păsări și pești) A se muta în masă din unele ținuturi în altele, în anumite epoci ale anului, în vederea reproducerii, în căutarea unor condiții mai bune de trai etc. 2. P. anal. (Despre particule) A se deplasa într-o anumită direcție, sub acțiunea unei diferențe de concentrație sau a altor factori.[2]

„Dintr-odată se simțea atât de mică aici, atât de firavă și vulnerabilă în singurătatea ei de străină aflată într-o țară ciudată. […] / Mă rog, e o poveste lungă. Nu vreau să vă răpesc timpul cu detaliile. Când tatăl ei a murit, bunica mea, Shushan, avea trei ani. Erau patru frați, iar ea era cea mai mică și singura fată. Familia fusese lăsată fără patriarhul ei. Mama bunicii mele era acum văduvă. Fiindcă îi era greu să rămână în Istanbul împreună cu copiii, a căutat refugiu în casa tatălui ei care se afla în Sivas. Însă, de îndată ce au ajuns acolo, au început deportările. Întregii familii i s-a ordonat să-și părăsească bunurile și casa și să mărșăluiască alături de mii de alți deportați spre o destinație necunoscută. / Armanoush și-a cercetat cu atenție publicul și a hotărât să încheie povestea. Au mărșăluit mult timp. Mama bunicii mele a murit pe drum și în scurt timp a murit și cel mai mare dintre frați. Neavând părinți care să aibă grijă de ei, copiii mai mici s-au pierdut unul pe altul în mijlocul haosului și confuziei. Însă după ce au fost despărțiți câteva luni bune, frații s-au regăsit ca prin minune în Liban cu ajutorul unui misionar catolic. Singura care lipsea dintre frații care rămăseseră încă în viață era bunica mea, Shushan. Nimeni nu auzise nimic despre soarta copilei. Nimeni nu știa că fusese adusă iarăși în Istanbul și dată în grija unui orfelinat. […] În cele din urmă, străunchiul Vervant a găsit-o și a luat-o cu el în America să se alăture celorlalte rude. […] Nu înțeleg, spuse mătușa Feride, fiind prima care își exprima nelămuririle. Ce li s-a întâmplat? Au murit fiindcă s-au plimbat? Nu li se dădea apă și de mâncare și nu erau lăsați să se odihnească. Erau forțați să parcurgă pe jos distanțe lungi. Femeile, unele gravide, copiii, bătrânii, bolnavii și cei lipsiți de putere. Vocea lui Armanoush coborî. Mulți au murit de foame. Alții au fost executați.”[3]

Traumatizante sau nu, colective sau individuale, forțate sau benevole, temporare sau permanente, diferitele tipuri de migrație reprezintă mișcările în spațiu ale oamenilor. Când vorbim despre migrație, vorbim despre relația omului cu spațiul, despre relația cu propria identitate (renunțarea sau, dimpotrivă, reafirmarea ei), despre procese de aculturație, despre cucerirea unei noi culturi sau abandonul în fața acesteia, despre stereotipii și înfruntarea acestora. 

Prezentul studiu urmărește procesul de migrație secundară în Banatul rural actual, un tip de micro-migrație, de mișcare inter-regională și chiar inter-comunală, focalizând asupra povestirilor de viață ale subiecților intervievați în diferite localități în perioada decembrie 2017 – ianuarie 2018, respectiv iulie – august 2018.

Criza migranților din primăvara anului 2015 a deschis discuții despre relațiile Occident-Orient, dar a dus și la reactivarea spiritelor naționaliste și a declanșat întrebări legate de identitatea națională, de acceptarea alterității, respectiv de limitele acestei acceptări.[4] Violența statului asupra individului (în sensul utilizat de Ernest Gellner[5]) a primit legitimitate și continuă, în unele state ale Europei să se legitimeze, ceea ce se întâmplă – chiar dacă deocamdată la nivel de discurs – și în afara spațiului european. 

Deși fenomen absolut firesc pentru culturile moderne (cele tradiționale fiind mai degrabă fixate în spațiul în care s-au creat[6]) migrația dezvoltă sau scoate la iveală spaime care, aparent, își pierduseră din intensitate, frica de străin fiind una dintre ele.[7]

Spațiul rural tradițional românesc este bine hotărnicit (în sensul de limitat/delimitat), fiind structurat binar. În opinia lui Andrei Oișteanu vorbim despre „spațiul dinlăuntrul hotarelor satului (intra muros) și, respectiv, cel din afara hotarelor (extra muros). Spațiul intra muros este centrat și mărginit (hotărât), cultivat și cultural, locuit și ordonat, într-un cuvânt este un spațiu cosmizat(în sensul pitagoreic al conceptului Kosmos – univers bine rânduit). 

Pentru mentalitatea tradițională, ca și Haosul față de Cosmos, spațiul extra muros se definește prin negarea atributelor spațiului antinomic: el este ne-centrat și ne-mărginit (ne-hotărât), ne-cultivat (locus in-cultus) și necultural (natural), ne-locuit și ne-ordonat, într-un cuvânt este un spațiu ne-cosmizat, haotic. «Ceea ce caracterizează societățile tradiționale – scria Mircea Eliade – este opoziția subînțeleasă dintre teritoriul pe care îl locuiesc și spațiul necunoscut și nedeterminat care îl înconjoară: primul este Lumea (mai precis lumea noastră), Cosmosul; restul nu mai e un cosmos, ci un fel de altă lume, un spațiu străin, haotic, populat de larve, de demoni, de străini.»”[8]

Spațiul satului îi include pe băștinași, pe cei care sunt ai locului, care se reclamă prin naștere dintr-un anumit areal. Cei din afară, străinii, sunt vinituri, sau, cum am spune astăzi – migranți. Străini prin excelență, ei importă odată cu propria prezență și practicile culturale specifice spațiului căruia i-au aparținut (vezi pentru acest aspect teoria lui L. Frobenius). 

Societățile tradiționale sunt prin structura lor statice („iar noi locului ne ținem”, vorba poetului), în vreme ce societățile moderne sunt, prin definiție, schimbătoare. Societățile tradiționale sunt societăți reci[9], cum ar spune Claude Lévi-Strauss, sunt concepute să dureze, sunt neschimbătoare, în vreme ce societățile moderne, în continuă schimbare și mișcare, sunt societăți calde. Migrația, ca fenomen al mișcărilor de populații sau de indivizi, asigură persistența acestei călduri și impulsionează, prin infuzia de culturidiferite, modificări, asigurând continuarea procesului de modernizare. „Societățile noastre (moderne, expl.mea, N. M.) funcționează pe baza unei diferențe de potențial: ierarhia socială, care, de-a lungul istoriei a luat numele de sclavie, șerbie, împărțire de clase etc. Asemenea societăți creează și întrețin în sânul lor dezechilibre pe care le utilizează pentru a produce mai multă ordine – civilizația industrială – dar, pe planul relațiilor dintre persoane, și mai multă entropie.”[10] Astăzi nu mai putem vorbi de societăți exclusiv tradiționale, ele ajung să se modeleze după o matrice urbană și să devină din societăți an-entropice unele care produc căldură, deci schimbare, unul dintre factori fiind, desigur circulația grupurilor de indivizi sau a indivizilor înșiși.

Migration accelerates culture change as it transforms the communities of origin through the exodus (or infusion – completarea mea, N. M.) of the younger members of the community, and, more important, through the flux of information and customs of the outside world brought back by the returning migrants during the early phases of migration transition.”[11] În acest sens, migrația oferă transformare, inovare, acces la informație, răspândire a acesteia, intensifică procesele de socializare și schimburile interculturale. Totodată, migranții sunt persoane care au acces sau caută acces la informație, sunt în acord cu vremurile pe care le trăiesc, utilizează maximal resursele (puține, de multe ori) de care dispun, sunt adaptabili sau dispuși să se adapteze, în aceeași măsură în care pot fi reticenți la schimbare. Educația, orice formă de instrucție ori de cunoaștere, oricât de precară, este cea care le asigură accesul la alt spațiu cultural.[12] „Migrația, fertilitatea și rata mortalității sunt elementele de bază ale schimbărilor la nivelul populației.”[13] Fenomene biologice și culturale, precum cel al migrației asigură transfer și mișcare socială. Un studiu realizat de Universitatea din Leeds în 1997, care urmărea fenomenul migrației și al relației rural-urban în România în perioada 1984 – 1994, atestă o mișcare masivă dinspre sat spre oraș, pe fondul sistematizării satelor și al procesului de industrializare din epoca ceaușistă[14], proces care odată început, s-a continuat și continuă, îndeosebi spre marile orașe, sau orașe care, în anii ’90 dispuneau de industrie. Timișoara, Brașov, Sibiu sau București sunt, desigur printre primele centre ale migrației de tip intern. 

POVEŞTI DIN BANAT. TIPURI DE MIGRAŢIE IDENTIFICATE.

În perioada decembrie 2017 – ianuarie 2017, după cercetarea prospectivă de teren din diferite areale ale Banatului identific, în primul rând, faptul că vorbim de migrații/mișcări în spațiu ale indivizilor sau, cel mult, ale indivizilor cu familiile lor. Nu discutăm despre procese masiv migratorii, de dimensiunea celui început în 2015, care să fi schimbat substanțial caracterul Banatului, deși infuziile culturale mici și constante desigur că au transformat regiunea sau au asigurat forma multiculturală existentă, dar nu mai vorbim azi de multiculturalism etnic, ci de unul regional. Motivele care stau la baza migrației sunt dintre cele mai diverse, asemeni grupurilor de vârstă sau statutului social ori al genului și studiilor persoanelor intervievate. Pentru că prezentul studiu este unul de factură calitativă, nu ofer date statistice, ci fac un inventar la o primă mână a motivelor care au stat la baza mișcărilor în spațiu, deci a tipurilor de migrație: 

  • Dinspre țări occidentale spre ruralul românesc (ca o formă de migrație escapistă)
  • Dinspre urban spre rural (tot o formă de migrație escapistă)
  • Dinspre urban spre rural (ca tip de economisire a resurselor financiare)
  • Dinspre o regiune a țării (mediul rural) spre Banat (mediul rural) văzut ca un spațiu ofertant economic 
  • Dinspre rural spre rural (între sate/comune apropiate) prin căsătorie, de regulă.

CAZUL A.
MIGRAȚIA DINSPRE ȚĂRI OCCIDENTALE SPRE RURALUL ROMÂNESC (CA O FORMĂ DE MIGRAȚIE ESCAPISTĂ)

Pe Jos l-am cunoscut în Stanciova, în timp ce făceam un interviu cu liderul comunității sârbilor din localitate.[15] Fiica lui a intrat în grabă în partea din spate a magazinului în care făceam înregistrarea pentru a anunța că trece „englezul” cu caprele. În momentul acela bibliografia citită cu ani în urmă s-a activat și mi-am amintit cum, în anii ’40, pe când făcea cercetare la tribul Nuer, respectiv la Azande, E.E. Evans-Pritchard și-a cumpărat o turmă de capre pentru a fi acceptat de comunitatea reticentă la cercetătorul alb, reprezentantul colonizatorului în imaginarul acestora.

Astfel că Jos a devenit, fără să știe, un Evans-Pritchard care încerca să se adapteze în Stanciova, iar faptul că nu doar își cumpărase două capre pentru a-și asigura un minimum de hrană și de companie (umbla cu ele ca și cum ar fost animale de companie, pets), ci, probabil, inconștient, pentru a fi acceptat de comunitate, m-a făcut să alerg mai bine de jumătate de kilometru după el și să strig în toate limbile de care dispuneam și pe care credeam că le poate înțelege, până când în cele din urmă s-a oprit și i-am explicat că vreau să-l intervievez pentru o cercetare pe care o făceam în sat.

M-a primit pe mine și pe colega mea, Iulia, fără prea multe întrebări inițiale, dar punând condiția să nu fie înregistrat, astfel încât interviul a decurs după cele mai clasice metode, și anume luând notițe de teren. Jos, inginer mecanic în vârstă de 27 de ani, a ajuns în Stanciova urmându-și sora, care făcea un stagiu într-unul dintre spitalele din Timișoara. Cazat la unul dintre hostelurile din oraș a aflat că la Stanciova se poate face voluntariat în schimbul cazării și mâncării. A voluntariat vreme de șase luni pentru T.B, pentru ca, în cele din urmă, să-și achiziționeze o casă tradițională (pentru care a plătit un suprapreț) pe care o restaurează după metode tradiționale.

Pentru Jos, ruralul românesc a fost oportunitatea de a regăsi și de a scăpa de diferite dependențe pe care le avea, utilizându-l deopotrivă ca spațiu pe care îl locuiește, dar și în care se distanțează de lumea și valorile occidentale. În occident s-a simțit întotdeauna supravegheat, în vreme ce într-un sat aflat la distanță de aproape 40 de kilometri de Timișoara are iluzia libertății și a unei vieți care nu e supravegheată de nimeni. Stanciova reprezintă și nu reprezintă un acasă pentru el, intenția fiind să revină în Belgia când îi va fi ajuns. You don’t always move all the time – declară, deși vreme de câțiva ani a fost semi-nomad. Relația cu cei din sat se rezumă la următoarea frază: „I don’t really invite them, they don’t really invite me”, ceea ce stabilește că relațiile create nu sunt reale, ci mai degrabă formale.

Faptul că i se spune englezul, deși e belgian, atestă interesul sau lipsa lui, poate o prea puțină dorință de cunoaștere – dar se prea poate ca bariera care îl desparte pe Jos de o comunitate care, totuși, îi urmărește mișcările și plimbările prin sat – să fie mai degrabă lingvistică. Odată trecută, schimbul cultural s-ar putea produce. Pe de altă parte, faptul că cineva observă când trece „englezul” susține clar ideea că și într-un sat aflat la capătul lumii, așa cum își imagina el, este, în fapt supravegheat, iar mișcările îi sunt cunoscute. Dar acest tip de supraveghere, care ține de un sistem de relații sociale tradiționale, de trama locală și de un tip de țesut interrelațional normează mișcările în comunitate și asigură faptul că străinul este parțial acceptat, câtă vreme este observat.

CAZUL B.
DINSPRE URBAN SPRE RURAL (TOT O FORMĂ DE MIGRAȚIE ESCAPISTĂ)

Despre T.B. auzisem de multă vreme în cercurile intelectual-boeme ale Timișoarei, ca fiind una dintre persoanele nu doar extrem de competente în scrierea și implementarea de proiecte, ci ca una dintre inițiatoarele ONG-ului Ecotopia. Să renunți la urbanitatea Timișoarei, văzută ca ombelico del mondo în Banat pentru o retragere într-un spațiu mai liniștit, care să-ți permită nu doar regăsire, ci și libertatea de a trăi într-o manieră tradițională și ecologică, valori pe care T.B. și le-a însușit în transcălătoriile ei europene[16]. Fină observatoare a comunității în care i se spune „doamna de la Asociație”, denominație deopotrivă vagă, cât și extrem de respectuoasă, dar care trasează limite, T.B. descrie comunitatea din Stanciova, făcând taxonomii care, cred, o ajută pe ea însăși să înțeleagă fenomenele și migrațiile din localitate, stabilind ierarhii, respectiv grupe ale migratorilor (fie ei veniți din alte regiuni ale țării, de regulă din Ardeal, fie din alte țări – cum este cazul lui Jos, fie, asemeni ei, în căutarea valorilor satului-idee):

„Stanciova este un sat de sârbi. Bănuiesc că mai sunt peste 50% sârbi în sat. Comunitatea sârbă este extrem de strânsă și extinsă în sensul că sunt mutați la Timșoara și locuiesc până și în aceleași blocuri în zona Soarelui și copiii merg la dansuri și se căsătoresc între ei. Deci, au reușit performanța ca și la a treia generație de oameni plecați din sat, ei să se căsătorească între ei sau măcar cu sârbi. Poveștile sârbești sunt în mare despre plecarea și revenirea lor. Sunt aceia care au plecat în tinerețe sau părinții lor au plecat, au fost prin multe locuri și acum mi se pare că e un trend în care oameni spre 50 de ani se reîntorc în sat și vin cu experiențele pe care le-au avut, intră în niște conflicte interesante cu cei care au rămas. O mică anecdotă: Un nene la vreo 50 de ani și-a făcut plantație de mure și el spunea că atunci când venea în copilărie la porumb ura să sape și și-a jurat că dacă se întoarce la Stanciova el nu va mai da cu sapa. Acum plantația lui, după 3-4 ani, arată foarte bine. Și un bătrân din sat i-a zis: „dacă ar vedea bunică-tu s-ar întoarce în mormânt să te bată, cum să umpli tu câmpul cu spini?”. Mai sunt „filierele de vinituri” din sat. Sunt trei populații: ciobanii din zona Sibiului care sunt stabiliți aici și care sunt foarte legați de Mărginime. A fost o nuntă între un clan Sârbesc și unul Mărginean Sibian și a fost o nebunie în sat. Coloane de mașini super scumpe cu numere de Sibiu să arate fiecare cât e de bogat. Clanurile astea sunt foarte interesante. Sunt tot felul de legende legate de ele. Au fost morți violente între clanuri. Legat de fluxul de migrație din Mărginime. Practic, ei au făcut transhumanța acum 80 de ani, s-au întrerupt traseele și ei s-au stabilit în județul Timiș. E un fenomen cunoscut la nivel național și sunt clare satele din Mărginime cu satele din Timiș. Ei nu sunt atât de mulți, dar felul cum s-au integrat sau nu în sat spune multe. Felul haiducesc de a lua pământurile nefolosite i-a făcut pe ciobani să nu fie iubiți în sat. Maramureșenii au venit, în general, la lucru la crame. Sunt oameni harnici cu tot felul de skilluri. Este în sat o poartă maramureșeană cu sculptură impresionantă. Oameni pricepuți. Erau foarte săraci, unii munceau cu ziua. Fetele din familiile respective s-au dovedit a fi nevestele ideale pentru ciobanii muncitori care aveau nevoie de cineva care să facă brânza și să aibă grijă de oi. Mai țin legătura cu locurile natale, dar nu la fel de mult ca cei din Mărginime. Moldovenii au venit tot la lucru, dar ei au venit mai disipați, nu în gașcă. Familii care și-au luat lumea în cap. Au venit prin anii ‘80. E interesant cum și-au stabilit ei vetrele în sat. Înainte se tot mutau dintr-o casă în alta, dar acum de când s-au scumpit casele, au o problemă mare de locuire. Mai e valul hipsteresc de migrație. Aici mă regăsesc și eu. Noi am apărut prin anul 2000. Primii dintre noi, am fost o gașcă de vreo 10 oameni. Din ăștia, ne-am stabilit în sat două familii din gașca inițială, după aia am atras alte găști, astfel încât în momentul ăsta situația stă în felul următor. O familie care a locuit până când copilul lor a crescut și a trebuit să se mute la Timișoara, dar acum fac naveta. Lângă ei sunt doi oameni care și-au lăsat joburile din programare și design și s-au mutat aici, după care, după un timp, s-au mutat brusc înapoi. Dar ea încă mai vine pe aici. Mai e un cuplu, el e flamand din Belgia.

Satul se împarte în Centru, care e gol, Stanciova de sus, Matrița și Gogenova.”

Anii ’80, ’90, respectiv 2000 marchează limite temporale, legând migrația de coordonatele spațiu-timp. Veniți în diferite valuri, migranții infuzează localitatea de practici precum ciobănitul (nu neapărat specific satului fost sârbesc, care actualmente reprezintă un areal eterogen, în care schimbul de practici și profesii poate fi evaluat drept avantaj). Migranții importă know-how, care ține fie de practici tradiționale, precum este cea menționată anterior, fie de comportamente nu atât de comune satului tradițional: o relație ecologică cu mediul înconjurător, tipică postumanismului, preocupat nu doar de situarea omului pe coordonatele spațiu-timp, dar și de grija și responsabilizarea față de ceea ce ține de natural. O aplecare a culturalului spre natural, în alte cuvinte. 

Aparent aleatoriu, transferul dinspre urban spre rural, la finele anilor ‘90 se regăsește explicat astfel:

N: Cum a apărut momentul Stanciova?

T: Momentul Stanciova a apărut în cadrul organizației studențești Prietenii Naturii care era hiperactivă, o chestie hipsterească de anii ’90 final spre 2000. Practic pe ce puneam mâna câștigam (se referă la proiecte). Cred că e ceva instinctiv la mine. În afară de o bursă la Londra – care era ceva pentru mine- nu am ratat nicio competiție din care m-am băgat vreodată.

N: Cum ai ajuns la Stanciova?

T: Am zis: bun, am încercat Germania și nu m-am simțit bine. În România sunt bine adaptată și cunosc sistemul. În Timișoara opțiunile erau fie ne întoarcem (eu și soțul meu, Thomas) la mama și la tata, sau rămânem în Timișoara, ne punem armura de competiție și mergem la interviuri la multinaționale. Cum nu ne-au plăcut opțiunile, am zis că mai bine ne uităm în jurul Timișoarei și găsim ceva unde nu trebuie să facem credit la bancă. Casa asta a fost cumpărată cu 4.000 de mărci din banii economisiți de asociație și a fost luată pe asociație. Iar gospodăria cu două case luate personal au costat 3.000 de euro. Îi drept că am băgat bani în neștire ca s-o facem locuibilă, dar a fost mult mai bine decât dacă ne făceam rată la bancă.

Stanciova nu e doar o localitate, mutarea la Stanciova nu e doar o mișcare în spațiu, ci un statement pe care T.B. și soțul ei și-l asumă: refuzul valorilor majorității. Într-o lume cufundată în credite bancare, care se regăsește în gratificarea imediată și satisfacerea instantanee a dorințelor, T.B. propune un stil de viață alternativ, în care valorile nu sunt comodificate, în care schimbarea în comunitatea în care alegi să locuiești surclasează un bine individual. Idealistă sau iluzorie, perspectiva este diferită. În calitate de cercetător nu pot asuma clar perspectiva comunității asupra intervenției lui T. și a stilului alternativ de viață pe care aceasta și-l impune, respectiv a manierei în care își asumă un rol în comunitate, fără a aștepta să i se ofere unul. Schimbarea identitară este strategică și reprezintă o alegere. Joc rolul pe care doresc eu să îl joc, nu pe cel pe care mi-l oferă comod ceilalți. Fără a solicita acordul și verificarea din partea celorlalți, T. nu își negociază identitatea, ci o asumă și o impune.

CAZUL C.
DINSPRE URBAN SPRE RURAL (CA TIP DE ECONOMISIRE A RESURSELOR FINANCIARE)

Sau despre întoarcerile acasă

Localitate inițial exclusiv sârbească, Stanciova a devenit, după cum scriam supra, o localitate deschisă sau forțată să se deschidă spre alte valori și culturi decât cele locale. Procesul nu este unul recent, ci început în anii ‘60 – ‘70, în momentul în care multă lume din sat s-a angajat la diferite fabrici din Timișoara: 

N: Ați plecat vreodată din sat?

D1: Da. Am lucrat 38 de ani la Timișoara.

N: Unde?

D1: La Filty, la pantofi. Am ieșit în pensie și-am venit înapoi. Dar am locuit la Timișoara. La bloc. Pe Lorena, în Badea Cârțan. Fabrica nu mai este. S-o mutat în altă parte. N-a mai rămas.

N: Cum de v-ați întors? Mai aveți apartament?

D1: Da. Păi tata, Dumnezeu să-l ierte, o fost bătrân, s-o-mbolnăvit și-o trebuit să venim să-l îngrijim. Era singur. Mama o murit. Mai am o soră la Timișoara. Ce să facem… asta-i viața. Nu pot să vând casa părintească. Soțu-i de la Lovrin. Așa ne-am găsit. La un botez. Așa-i soarta. Am locuit la Timișoara. El o lucrat la Timișoara la UMT, la Dinamo. Acum suntem la pensie și suntem amândoi aici. Foarte frumos.

N: Cum e să revii în sat după atâta timp?

D1: Îi bine, numai îi greu că nu-s părinții, nu-i mai lume. 

N: Nu?

D1: Mai e, dar puțin.

N: Câtă lumea mai e?

D: 300 de numere de casă. De persoane, Dumnezeu mai știe. 

N: Pleacă lumea din sat?

D1: Nu prea. Mai vin care au copii, au apartamente, mai lasă copiii. 

N: Ce-ați făcut cu apartamentul de la Timișoara?

D1: Tot acolo. N-am copii. Sora are doi băieți.[17]

Deși scurt, și înregistrat pe ulița satului, în timp ce se ducea o moartă a comunității sârbilor spre cimitir, dialogul, cu două doamne necunoscute, dar aparținând satului, revelează câteva teme-cheie ale comunității, care, a mon avis, sunt valabile/scalabile la nivel național: 

  • Migrația temporară (existentă în vremea socialistă, post socialistă și în timpurile recente) pentru muncă (ce ia forma navetei)
  • Mișcarea, tot în scop economic, dinspre urban spre rural (unii au renunțat la agricultură în favoarea unui loc de muncă în Timișoara; în unele sate, cum ar fi Crivina de Sus sau Poieni, alternativele sunt reprezentate de centre precum Deva, ori Lugoj) și stabilirea pe timp îndelungat în urban: „Am lucrat 38 de ani la Timișoara. […] La Filty, la pantofi. Am ieșit în pensie și-am venit înapoi. Dar am locuit la Timișoara. La bloc. Pe Lorena, în Badea Cârțan. Fabrica nu mai este. S-o mutat în altă parte. N-a mai rămas.”[18]
  • Migrația inversă (ori întoarcerea acasă, după pensionare) – miza oficială fiind îngrijirea părinților, deși, în fapt, pensiile insuficiente nu pot asigura un trai decent într-un oraș mare, astfel încât reîntoarcerea este o soluție de avarie și care asigură o viață mai îndestulată. Totuși, cei care revin au o numită vârstă – vorbim despre populație pensionară – ceea ce nu face decât să accentueze procesul de îmbătrânire deja observat în satul românesc; 
  • Neîntoarcerea  tinerilor dinspre oraș spre rural, fenomen ce întreține depopularea satelor (vezi Crivina de Sus sau Poieni, Pietroasa): „Pleacă lumea din sat?/ Nu prea. Mai vin care au copii, au apartamente, mai lasă copiii.”[19]; se înțelege că pensionarii își lasă apartamentele din Timișoara copiilor, care refuză să revină în satul părinților. Migrația încetează la a doua generație.

CAZUL D.
DINSPRE O REGIUNE A ȚĂRII (MEDIUL RURAL) SPRE BANAT (MEDIUL RURAL)
VĂZUT CA UN SPAȚIU OFERTANT ECONOMIC

Povestea lui Ș.M. este reprezentativă în acest sens. Venit în anii ’90 din nordul țării în căutare de lucru, Ș.M. a făcut, de fapt, un exercițiu de nomandism, mutându-se în diferite zone ale României, pentru ca, în cele din urmă să se stabilească în Coșteiu de Sus. A locuit o perioadă în Ciamurlia, localitate în care fiul cel mare s-a și născut (migrantul bărbat este urmat, de obicei, de soție, în mișcările lui teritoriale, fenomen înregistrat și în Statele Unite, în perioada anilor ’60-’70[20]).

În imaginarul lui Ș.M, Banatul este un spațiu estetic valid, cu oameni primitori, dispuși să accepte străinii:

N: Vreau să zic c-aveți o vorbă bănățană…

E.P.: Păi e trăit aici. 

N: N-aș fi zis că… numa’ după nume, așa, Mareniuc, da-n rest… No, cum o fost când ați venit prima dată  în Banat? 

Ș.M..: Deci mie m-o plăcut foarte mult. 

N.: Ce v-o plăcut? 

Ș.M.: Tot.

Ș.M.: Că dacă nu m-ar fi plăcut n-a fi venit. 

N: Peisaju’ v-o plăcut? 

Ș.M.: Și peisaju’ și tot-tot-tot.

N: Oamenii v-or plăcut? 

Ș.M.: Din… io  zâc că din prima. 

N: Ce v-o plăcut la bănățeni? 

Ș.M.: Unde-am intrat, casele, ușile-or fost deschise ca și la mine-n comună. Io și acuma… pe unge-am fost, prima și prima dată într-o casă, păstă drum de Damaris, la Antonescu, aia o fost prima ușă care-am deschis-o io în Coștei. Și atunci și copiii, asta, baba…buna Veta, buna de la deal, buna de la vale, așa era, nu știu… Eu… m-am adaptat aicea…

N: Îs ospitalieri:

Ș.M.: Da. Io m-am adaptat aicea… 

N: Că mi se pare că vi-s ca… dintotdeauna. 

A: Și părinții dvs.? 

Ș.M.: Părinții or zis că vin, da pân’ la urmă… socrii or venit.

N: Or venit? Unde? 

Ș.M.: Tot în Coștei. Soacra trăiește ș-acuma, socru’ o murit. Oricum, mai era o chestie, că de-acolo din Poieni îs vreo zece familii. Ș-atuncea cu sărbătorile era o problem. Că la noi sărbătorile cum deci…

N: Îs de rit vechi. 

Ș.M.: Io când am venit aicea m-am dat după…

N.: După ritu’…

Ș.M.: Acuma… în ce țară am…și atuncea am zâs și cătă ei. Că ce că noi nu ne schimbăm. Mă omule, da’ să te gândești așa. Dacă vrei să te duci la biserică. Când la ei îi sărbătoare, tu te duci la lucru. Când la noi îi… sărbătoare…n-ai unde te duce. Io unu’ din start am trecut. Ortodox. Numa’ am schimbat cu totu’. În ‘90 m-am mutat în octombrie, în ’91 o fost alegerile cu Consiliul parohial, din ’91 am fost introdus și-n comitetu’ parohial. După aia… 

E.P: Ne-au adoptat. Pentru că eu sunt cântărețul bisericii și domnu’ Ștefan…

N: Asta-i foarte bună observație…

E.P.: Ne-au adoptat.

Adaptarea (adoptarea, cum o numește E.P.) s-a făcut în etape, pe care nou-veniții au trebuit să le parcurgă: de la o însușire a vorbirii locului (graiul bănățean), ceea ce înseamnă o renunțare la propria limbă (subdialectul maramureșean pentru Ș.M., respectiv limba slovacă pentru E.P.), la coordonarea de tip religios (Ș.M. trece de la ritul vechi ortodox, la cel nou, respectiv E.P., de la religia romano-catolică la cea ortodoxă, prin căsătorie). În fapt, adaptarea la noul spațiu prin mișcarea din cel vechi, în Banat se structurează drept o serie de renunțări de tip cultural și acceptări din aceeași zonă. Noua identitate pe care subiecții interviului o afișează este recentă, acceptată și validată de membrii comunității de rezidență și se construiește pe o serie de negații a celei vechi. Adoptarea/adaptarea este, în cele din urmă, o renunțare la vechiul sine pentru a renaște într-o nouă formă. 

CAZUL E.
DINSPRE RURAL SPRE RURAL (ÎNTRE SATE/COMUNE APROPIATE) PRIN CĂSĂTORIE, DE REGULĂ

În zona cercetată, este poate cea mai frecventă și tipică formă de mișcare a populației (și deși inițial consideram că mai degrabă femeile sunt cele care migrează prin căsătorie dintr-un sat în altul, dintr-o regiune în alta, fiind mai dispuse la un astfel de tip de mobilitate și de schimbare de statut), terenul revelează faptul că deopotrivă și bărbații „se mărită”, luând uneori alături de propriul nume, numele de familiei al soției, deci al gospodăriei în care se mută (este cazul lui I. P-D, din Crivina de Sus).

Locuind în Coșteiu de Sus de aproape patru decenii, E.P. nu este o localnică obișnuită. Ea este parte activă a programului dezvoltat de comuna Margina în colaborare cu ADPT, Mic-dejun la Margina, fiind singura din localitate care, deocamdată, a acceptat turiști străini în propria gospodărie, pentru care oferă servicii care înseamnă cazare și mâncare specifică locului.

Migrată pentru căsătorie, de origine slovacă, a lucrat inițial la un complex de porci de la Bacova, apoi, pe 28 noiembrie 1974, ora 17, a decis că își va ține cuvântul dat viitorului soț, de origine română, și va pleca de acasă. Venită într-o gospodărie cu două soacre (mama, respectiv bunica soțului, ceea ce era extrem de comun în societățile tradiționale, și anume ca întreaga familie, pe generații, să locuiască același spațiu), E.P. s-a adaptat inițial lingvistic. Cucerirea noii culturi se face în momentul în care ai acces la limba pe care o vorbesc băștinașii, dar mai ales la nuanțele acesteia. Între primele șocuri culturale suferite de nou-venita noră, este unul de tip lingvistic. E.P. își amintește cum soacra, mama soțului îi spune să ia un foștomoc (fără să și spună inițial în ce scop). Străina află că trebuie să își curețe pantofii, iar acest foștomoc ce-i punea nenumărate semne de întrebare (era nu doar nu cuvânt românesc, era un cuvânt românesc în grai bănățean) devine, inevitabil, acel obiect al dorinței, dar și cheia și detaliul nesemnificativ care odată înțeles începe să îi ofere acces la noua cultură. 

Fie că vorbim despre migrație drept formă de escapism, de a se raporta altfel la valorile lumii postmoderne, de renunțare la spațiul de origine din motive economice, sau pentru că, uneori, iubirea (sau o formă de afecțiune) intervine, vorbim, în cele din urmă, despre o reinventare a sinelui, despre renunțări, despre noi forme de cultură pe care cei veniți fie la importă, fie le acceptă, despre civilizare și deschidere spre nou, despre ceea ce astăzi se numește educația adulților sau învățare pe tot parcursul vieții. Mișcările pe coordonatele spațiu-timp asigură și obligă (poate prea puternic spus) migrantul să învețe permanent, să fie adaptabil, să fie deschis spre nou și să fie capabil să accepte nu doar rolul pe care și-l dorește în societate, ci și rolul sau rolurile pe care băștinașii sunt dispuși să le acorde, spre validarea de care de multe ori indivizii au nevoie. Te validăm, te recunoaștem, deci exiști. 

ACTUALIZARE[21]

Dacă într-o noapte de iarnă… s-a transformat în Dacă într-o zi de vară un călător sau o călătoare trece de mai multe ori prin satele din Țara Făgetului și ascultă oamenii, află povești asemănătoare, de la oameni din sate diferite. În vara lui 2018 (parțial în iulie, august și final de septembrie) am intervievat sau observat interlocutori din comuna Margina, localitate aflată la limite trasate de autostradă, drum național și cale ferată. Asociată aproape exclusiv cu fosta fabrică de oțet, comuna există, desigur, și prin romanele lui Sorin Titel. Cum s-a mobilizat și mișcat lumea în istoriile de viață înregistrate, la limita dintre ficțional și real? 

Comuna Margina include astăzi următoarele sate: Zorani și Sintești (fost centru comunal) – sate în care am lucrat – Breazova, Bulza, Coșevița, Coșteiu de Sus, Groși, Nemeșești. Fabrica de oțet, monument aflat în ruină, construit la începutul secolului XX, este deopotrivă o bijuterie arhitecturală (spun arhitecții) și un loc al memoriei (spun localnicii, cei mai mulți dintre ei au lucrat sau au avut pe cineva în familie care a lucrat acolo). Cu peste 600, peste 800 sau peste 1.000 de muncitori – depinde cu cine vorbești – fabrica pare că a susținut economic familiile din zonă, a produs oțet de masă, cărbune, conserve. Oamenii povestesc încă despre conservele de castraveți (legumele nu erau cultivate doar în zonă, ci erau aduse și din alte localități) care aveau o rețetă secretă, pe care doar un singur om o știa și care, desigur, nu s-a transmis vreodată altcuiva. Fabrica a devenit, începând cu anii ‘60, o subsidiară a Solventului din Timișoara, astfel încât și-a reorientat producția: 

A: Se făcea oțet, se făceau tot felul de solvenți. Gen, nu știu, similar cu acetona. Aveau foarte mulți din ăștia foarte volatili, foarte…

N.: Ce mai făceau? 

A.: Făceau cărbuni și aia era cea mai spectaculoasă chestie. Adică, bine, probabil după o tehnologie foarte veche. Nu știu cât ești de tehnică, dar nu știu dacă îți închipui. E un pod rulant, așa, și mergea pe podul rulant și aicea încărca niște vagoneți cu lemne tăiate la metru, cum sunt astea de pe aicea, nu știu, lemn tăiat la metru și… După aceea, revenea pe podul rulant aicea, dar vagonetul era mărișor… aș putea spune de aproape aici, până în ultima umbrelă, ceva de genul ăsta.”[22]

Totodată, fabrica a fost generator de continuă mobilitate în zonă. Veniți la lucru din cele mai diferite zone ale României, oamenii au ales, în unele situații, să rămână în Banat: „Maică-mea îi din Nemeșești. Taică-miu îi din Brăila”[23], povestește A. D., ai cărui părinți s-au cunoscut la universitate în Timișoara și apoi s-au mutat în Margina-Colonie, pentru a lucra la fabrică. Colonia Marginei este un tip de loc perirural, cu statut urban: „Eu nu sunt de la sat”, îmi repeta A. D., marcând faptul că a fost născut și crescut în blocurile din Colonie, deși, după ce a fost descusut, a reieșit că în copilăria mică crescuse la Nemeșești, într-o familie care venise de undeva de pistă ğeal. În Țara Făgetului nu e neobișnuit să existe astfel de localități-apendice, crescute din sau pe lângă o așezare mai mare (a se vedea în acest sens: Tomești Colonie, respectiv Făget Colonie). Ne-localnicii sunt plasați într-un spațiu diferit, temporar, precar, care poate oricând să se dizolve. Un colonialism a la roumaine, în care „colonizatul” se deplasează în spațiu pentru a se supune procesului așa-zis civilizator. 

Locul de plecare a coloniștilor este, uneori, numit: peste deal/pistă/ğeal – o marcă spațială deopotrivă reală și imaginară. Majoritatea interlocutorilor mei mărturisesc că fie sunt, fie au cunoscuți (neamuri apropiate) care sunt avinituri, de dincolo de deal, ceea ce se poate traduce prin Ardeal sau Crișana. De multe ori, însă, pistă ğeal, este mai degrabă un topos mental. 

„Ne aflăm azi,- scrie Michel Foucault -, într-un moment în care experiența noastră asupra lumii este mai puțin aceea a unei vieți ce se derulează în timp, cât a unei rețele ce conectează puncte și se intersectează cu propria țesătură.”[24]  Nu cronologia, deci, ci spațialitatea; nu trecerea prin timp, ci trecerea prin spațiu este cea care marchează o existență. Fabrica de la Margina este sau generează, în linia aceluiași Foucault, ceea ce el numește o heterotopie – un spațiu imaginar, în care se suprapun dimensiuni ale realului. Deși încă prezentă, fabrica există mai degrabă în discursul oamenilor, care invocă, fie la cerere, fie din proprie inițiativă, istoria vieții în relație cu istoria fabricii. 

Oamenii s-au mișcat în zona Marginei pentru căsătorie: 

A: „Ea s-o căsătorit că ea era frumoasă și el era bogat. Și erau în sate apropiate șî așa s-or căsătorit. Ș-or făcut o fată, pe bunica. 

N.: Străbunicu de la Căprioara și… ? 

A: Străbunica de la Bulza. Și s-or mutat la Căprioara și s-au despărțit și străbunica o venit înapoi cu fata, la Bulza și el o rămas singur.”[25], povestește A., locuitoare a Marginei, despre străbunicii ei. 

Venit de la Căprioara, de pistă ğeal, adică, străbunicul apare dintr-o lume inconfortabilă, dar nu complet necunoscută. Adaptarea la local se petrece în timp, deși stranietatea este marcată permanent. În Margina străinii se cunosc și se numesc avinituri, iar unora dintre ei numele de familie le marchează permanent apartenența la alt spațiu: „Mama mea o născut pă hăi doi gemeni, ș-atunșa o spus că lasă copilu în casă șî pă sora mea o dat-o noră, ca să-i poarte numele lu bunic. Moșu Nandra. Că tata meu o fost venit ginere la mama mea, din Coșava, în Margina.”[26] În cazuri nu puține, bărbații merg gineri, dar de cele mai multe ori, femeile merg nurori, traseul lor marcând o disponibilitate socială mai mare pentru mișcarea în spațiu: „Nora [stabilită în Margina, n.m., N. M.] s-o apucat să pregătească masa șî hai c-o venit din Coșava fata ei. Baș c-am spus că Ana o cheamă pă noră-sa, îi dă la Răchita”[27]. Se circulă în și dinspre Margina, se circulă spre Coșava, spre Răchita, spre Făget sau Lugoj, satele sunt un amestec permanent de băștinași și avinituri. Diferența între cele două categorii se face prin cunoașterea unor informații detaliate despre satul Margina: „Vezi că el știe, eu nu…el îi din Margina, născut, crescut”[28], afirmă L., care, deși lucrează în Margina nu deține informații minore despre sat, în vreme ce R. C., născut și crescut în sat, își amintește unde era sediul CAP-ului în anii ʼ60. Cunoașterea este asigurată de o ședere continuă în același spațiu, iar necunoașterea este o formă de vulnerabilitate, pe care aviniturile și-o asumă public. Aparent avizi de informații despre satul în care vin (cu scopul de a recupera și a fi adoptați simbolic), cei din afară rămân întotdeauna lipsiți de mărunte detalii, care marchează imaginar limite spațiale. 

Este, poate, o muncă etnografică, cea pe care o fac aviniturile, în încercarea de a identifica detalii (aparent) nesemnificative, pentru a interpreta, asemeni etnografului, cultura în care se imersează: „[…] doar un băștinaș poate produce interpretare de prim ordin; este cultura lui.”[29]  Tocmai detaliul irelevant revelează comunitatea și produce noi forme de cunoaștere, explică, implicit Clifford Geertz în volumul Interpretarea culturilor. „[…] ceea ce numim noi datele noastre sunt, de fapt, propriile noastre constructe ale constructelor altor oameni despre ceea ce ei și compatrioții lor fac”  scrie același Geertz, atrăgând atenția asupra acestor constructe în constructe, asemeni unor narațiuni în ramă, care jonglează cu limitele dintre realitate și ficționalitate. Or, în căutarea înțelegerii culturii celuilalt, constructele ar trebui deconstruite și limitele mutate, fie imaginar, fie real.


Nicoleta Muşat

specialist etnologie

Nicoleta MUȘAT este lector în cadrul Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri și seminare de etnologie, mitologie românească și politici patrimoniale. De peste un deceniu face cercetări de teren în comunități istorice românești din Ungaria, Ucraina și Serbia, dar și în Banat (zona etnografică Făget). Temele de cercetare predilecte sunt memoria familială, practicile funerare, respectiv patrimoniul regional bănățean.


[1] https://dexonline.ro/definitie/migrant, accesat la 1.02.2018; 

[2] Idem; ibidem;

[3] Elif Shafak, Bastarda Istanbulului, Polirom, Iași, 2007, pp. 172 – 175 passim;

[4] Since the beginning of 2015, an unprecedented number of people from Middle Eastern and African countries—many of them fleeing war, persecution, and unrelenting poverty—have been crossing borders into and within Europe, traversing the Mediterranean, the Balkans, and the English Channel. This “refugee crisis”—and we use scare quotes deliberately—has turned immigration, asylum, border control, and state sovereignty into interconnected problems, making migration not only a political event but also a media spectacle. In so doing, it has brought certain issues to the fore, from refugee quotas and the moral imperatives that ostensibly ground European humanism to the impossibility of European unity (witness the Brexit referendum), even as it has simultaneously rendered others invisible, including older patterns of migration, border control, and state violence. – disponibil la https://culanth.org/fieldsights/900-introduction-refugees-and-the-crisis-of-europe, accesat la data de 01.02.2018, ora 21:58; 

[5] Ernest Gellner, Nation and Nationalism, Basil Blackwell, Oxford, 1990;

[6] În Introducere la volumul Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, București, 2005, pp. 17 – 18, Ernest Bernea scrie, discutând cunoscuta teorie blagiană inspirată de Leo Frobenius și Oswald Spengler: „În ceea ce ne privește, cadrul general al problemei, așa cum apare la autorii germani citați mai sus, nu îl socotim întemeiat decât parțial, spațiul fiind unul dintre multiplele date condiționate ale unei civilizații, culturi sau stiluri. […] Spațiul este supus unui regim cu dublu sens pozitiv și emoțional, după cum experiența imediată a mediului sau nevoia de explicație poate influența. Spațiul în satul românesc poate fi o intuiție, o reprezentare și uneori chiar o concepție. Trăit interior, el poate deveni calitativ; reprezentat sau conceput, el devine un fenomen concret pozitiv, deși nu complet eliberat de elemente emoționale. Spațiul, așa cum ni-l prezintă satul românesc tradițional, este, desigur, în primul rând o problem practică (subl. mea, N. M.) impusă de mediul înconjurător, și a cărei ignorare i-ar pune omului în pericol însăși existența fizică. Până la această limită însă, spațiul, pe plan sufletesc și mintal, are o seamă de reacțiuni necesare comportării și orientării omului.”

[7] Vezi Rene Girard, Țapul ispășitor, Nemira, București, 2000. Autorul explică mecanismele prin care diferitele grupuri etnice sau indivizi devin acari Păun, urmând un model trifazic: existența unei crize nediferențiate, crima, selecția victimiară (victimele sunt, de regulă, minoritățile sau grupurile marginale). De multe ori, migranții sunt grupuri marginale. „Minoritățile entice și religioase tind să polarizeze împotrivă-le majoritățile. Operează aici un criteriu de selecție victimiară specific, desigur, fiecărei societăți în parte, dar transcultural ca principiu. Nu există societăți care să nu-și supună minoritățile, toate grupurile prost integrate sau pur și simplu distinct, anumitor forme de discriminare, dacă nu de persecuție. În India sunt persecutați mai cu seamă musulmanii, iar în Pakistan – hindușii. Selecția victimiară prezintă așadar caracteristici universale și ele constituie cel de-al treilea stereotip.” la p. 26; 

[8] Andrei Oișteanu, Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească, Polirom, Iași, 2004, pp. 433 – 434;

[9] Vezi Claude Levi-Strauss, Antropologia și problemele lumii moderne, Polirom, Iași, 2011, pp. 116 – 128, passim;

[10] Idem, p. 119;

[11] Ronald Skeldon, The Evolution of Migration Patterns during Urbanization in Peru în Geographical Review, Vol. 67, No. 4 (Oct., 1977), pp. 394-411, p. 410, disponibil la http://www.jstor.org/stable/213624, accesat la 26-01-2018, ora 08:40;

[12] Idem;

[13] Idem;

[14] Marek Kupiszewski, Diana Berinde, Virginia Teodorescu, et al. (2 more authors), Internal Migration and Regional Population Dynamics in Europe: Romanian Case Study, disponibil la http://eprints.whiterose.ac.uk/5042/, accesat la 26.01.2018, ora 8:50;

[15] Stanciova a fost un sat exclusiv sârbesc, care actualmente are o structură eterogenă, având o populație formată din sârbi, români migrați dinspre urban spre rural (din varii motive – de la tineri care visează la satul-idee blagian, până la pensionari care se mută în casele părintești pe care le-au părăsit cu decenii în urmă pentru a lucra în diferite fabrici în Timișoara, iar acum, la pensie, pentru a economisi și a subzista, revin în satul natal) sau din alte regiuni ale țării: Ardeal, Maramureș.

[16] “După licență am avut o călătorie inițiatică. O lună la comunitatea ecologică din Europa. Eu foarte bine conectată și căutătoare de resurse, mă atașez foarte ușor la rețele. Aveam experiența post Amsterdam.”, inf. ter. T.B., intervievată în Stanciova, decembrie, 2017; transcriere Ana Ursu;

[17] Inf. ter. Anonim, Stanciova, decembrie, 2018;

[18] Idem;

[19] Idem;

[20] “In the 1960s and early 1970s the phrase „migrants and their families” was a code for”male migrants and their wives and children.” în Monica Boyd, Elizabeth Grieco, “Women and Migration: Incorporating Gender into International Migration Theory”, 2003,, disponibil la https://www.migrationpolicy.org/article/women-and-migration-incorporating-gender-international-migration-theory,  accesat la 26.01.2018; 

[21] Prima parte a prezentului text, rezultat al cercetării din ianuarie 2018, a fost publicată inițial într-un prim raport al proiectului Cămine în mișcare, fragmentele din Actualizare fiind adăugate în noiembrie, 2018.

[22] Inf. ter. A. D., Făget, iulie, 2018;

[23] Inf. ter. A. D., Făget, iulie, 2018 (transcriere de Iulia Cotrău);

[24] Michel Foucault, Of Other Spaces: Utopias and Heterotopias, în “Architecture/Mouvement/Continuité”, 1984, disponibil la http://web.mit.edu/allanmc/www/foucault1.pdf, accesat la 23.11.2018, ora 18.00;

[25] Inf. ter. A. M., sat Margina, iulie 2018 (transcriere Iulia Cotrău);

[26] Idem;

[27] Idem;

[28] Idem;

[29] Clifford Geertz, Interpretarea culturilor, Tact, Cluj-Napoca, 2014, p. 23. 


Studiu publicat inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE.2017-2018.

Credit foto: Iulia Cotrău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.