Pentru a înțelege peisajul actual bănățean, a fost necesar să surpindem, înainte de toate, contextul larg, cultural și socio-economic, în care a avut și are loc fenomenul de migrație în Banat. Excursul nostru în istoria și cultura zonei a avut astfel ca prim scop acela de a trasa schița evolutivă a regiunii de-a lungul epocilor. Odată zugrăvit acest tablou general prin metode livrești, provocarea nostră imediată a fost aceea de a suprinde istoria vie a Banatului – acea istorie deschisă și creativă, transmisă de secole prin viu grai. Străbatem astfel cărările istoriei și memoriei subiective, ducându-ne cât mai aproape de universul profund al satului, căutând astfel să trasăm profilul social și cultural specific al unora dintre cele mai emblematice locuri în mișcare descoperite. Aceste fireplaces vor fi promovate, pe mai departe, ca exemple-fanion ale regiunii și, prin urmare, vor găzdui în timp diverse acțiuni culturale ce vor pune împreună artiști și creativi locali, regionali, naționali sau internaționali.
BANATUL: ZONĂ A MIGRAȚIEI DE-A LUNGUL TIMPULUI
Banatul reprezintă un concept istoric ce comportă sensuri multiple în prezent şi este, prin urmare, definit deseori foarte vag şi subiectiv. Toponimul poate face astăzi referire la zone diferite cuprinse în teritoriul a trei state naţionale vecine, existând astfel, după caz, câte un Banat românesc, sârbesc şi unguresc[1]. Puse împreună, aceste teritorii recompun o realitate istorică de până la sfârşitul Primului Război Mondial, a cărei limite convenţionale erau Mureşul la nord, Tisa la vest, Dunărea şi Cerna în sud şi munţii Carpaţi, între defileul de la Zam şi izvoarele Cernei la est. Teritoriul astfel delimitat este referit adesea în istoriografia dedicată subiectului, dar şi în uz contemporan curent, cu denumirea de „Banat istoric”.
Istoria Banatului începe încă din cele mai vechi timpuri, iar desfăşurarea acesteia este în măsură să justifice şi să confirme caracterul transistoric specific al zonei, respectiv acela de teritoriu al migrației, al frontierelor şi confluenţelor. Etapele preistorice, îndelungate şi complexe din punct de vedere al civilizaţiilor, s-au încheiat printr-o perioadă caracterizată prin creşterea în zonă a intensităţii legăturilor, contactelor şi confruntărilor dintre triburile indigene, majoritar geto-dacice, şi trupele romane ce atinseseră deja linia Dunării. Dintre cele două grupuri beligerante, romanii au ieşit învingători în urma luptelor din perioada 101-106 d.Hr., iar teritoriile au fost astfel anexate imperiului, făcând ca limesul roman să fie cu această ocazie mutat pe linia Mureşului.
Retragerea trupelor romane din aria nord-dunăreană în anul 271 d.Hr. a lăsat zona descoperită, încă o dată, în faţa mişcărilor de populaţie. Triburi migratoare, din cele mai diverse, au fost atrase astfel în zonă sau au străbătut aceste teritorii, cu precădere de-a lungul secolelor al V-lea și al VII-lea. Către sfârşitul primului mileniu, în spaţiul limitrof Imperiului Bizantin şi a ţaratelor sud-slave, din care făceau parte în epocă şi teritoriile bănăţene, au început să apară diverse coagulări statale sub forma voievodatelor şi cnezatelor. Din această perioadă a fost atestată în Banat şi formaţiunea politico-militară condusă de Glad, succedată ulterior de cea condusă de Ahtum.
Încă de la începutul celui de-al doilea mileniu, şi pentru mare parte a perioadei medievale, teritoriul bănăţean a făcut parte din sistemul politico-administrativ al Regatului medieval maghiar. Ungurii, veniți din stepa euroasiatică și stabiliți în câmpia panonică, şi-au făcut simţită prezenţa în zonă încă din jurul anului 1000. În cel mai scurt timp, aceștia şi-au impus stăpânirea asupra pământurilor bănăţene şi au trecut numaidecât la organizarea administrativă a teritoriului în sistem propriu. Spaţiul bănăţean a fost împărţit în comitate, cărora li s-a adăugat, de asemenea, o entitate administrativ-teritorială puternic militarizată, respectiv cea cunoscută sub denumirea de Banat de Severin. Datorită poziţionării strategice, regiunea se dezvoltă rapid în epocile ulterioare, devenind în timp însuşi avanpostul luptei creştine antiotomane.
Turcii își fac prezența resimțită în regiune în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, când politica de expansiune a Porţii atinsese deja linia strategică a Dunării. Drept urmare, pe parcursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea, maghiarii au acordat o atenţie deosebită apărării teritoriilor bănăţene, conştienţi fiind de însemnătatea strategică a acestei regiuni în stăvilirea trupelor otomane. Teritoriul bănăţean s-a transformat, cu această ocazie, într-un teatru de război aproape neîntrerupt pentru forţele otomane şi cele ale Regatului medieval maghiar. Și, în consecință, zona a devenit, încă o dată, spaţiul graniţelor şi conflictelor, al migrațiunii pentru și din calea războiului, al comunităților pe drum și, prin urmare, al căminelor în mișcare.
Succesele expediţiilor creştine pornite din zona Banatului nu au reuşit să amâne, decât pentru puţin timp, forţa expansiunii otomane: începutul secolului al XVI-lea a fost marcat de ascensiunea Imperiului Otoman în Centrul Europei. Căderea în mâinile turcilor a cetăţii Belgrad (1522) și a celei a Severinului (1524), înfrângere catastrofală a maghiarilor la Mohács (1526) și formarea paşalâcului de la Buda (1541) au creat condiţii propice pentru impunerea definitivă a stăpânirii Porţii asupra teritoriilor bănăţene. După acestea, în decenile ce au urmat, zona a cunoscut o infuzie semnificativă de populație străină, încurajată de noua putere să se mute aici din teritoriile învecinate sau de aiurea, care va determina transformări profunde în peisajului social bănățean. Stăpânirea Imperiului Otoman asupra teritoriilor din Banat a durat mai bine de un secol, până către sfârşitul secolului al XVII-lea (cu unele diferenţe de cronologie, în funcţie de zonă). Părţile vestice şi centrale ale teritoriilor bănățene au fost organizate într-un Paşalâc al Timişoarei (1552-1716), structurat în sangeacuri, în timp ce în zona răsăriteană a regiunii a luat ființă Banatul de Lugoj-Caransebeş (alipit iniţial, până în anul 1658, Principatului vasal al Transilvaniei şi întors ulterior, pentru scurt timp, între 1658-1688 d.Hr., în administraţie directă otomană)[2].
Slăbirea treptată a dominației otomane în Europa a anunțat zorii epocii moderne în spațiul central și est-european. Noua etapă istorică a debutat în primele decenii ale secolului al XVIII-lea inclusiv în Banat, odată cu ocuparea teritoriilor bănăţene de către habsburgi. Izbucnit la porţile Vienei (1683), războiul austro-turc a dus la ocuparea pustei panonice otomane de către trupele Coroanei vieneze, deschizându-se astfel calea de stăpânire asupra Banatului. Mersul favorabil al operaţiunilor militare a dus, în scurt timp, la cucerirea fostului Banat al Caransebeşului şi al Lugojului (vara anului 1688 d.Hr.). Totuşi, sfârşitul temporar al ostilităţilor dintre cele două imperii recunoaşte, pe mai departe, stăpânirea otomană în Banat. Acest fapt, consfinţit prin semnarea păcii de la Karlowitz în 1699 d.Hr., amână astfel pentru încă puţin timp impunerea hotărâtoare a Casei de Habsburg în regiune[3].
Noul război austro-turc izbucnit în 1716, marcând o nouă încercare de extindere a Casei de Habsburg în spaţiul balcanic şi la Dunărea de Jos, a avut o desfăşurare fulgerătoare şi a atins obiectivul ratat de cel precedent, respectiv preluarea teritoriilor bănăţene. În urma victoriei de la Belgrad a trupelor comandate de generalul Eugeniu de Savoya (1717), armata otomană capitulează şi cedează trupelor imperiale habsburgice întreg teritoriul istoric al Banatului. În acest mod, a debutat o perioadă istorică consistentă în evoluţia regiunii și deosebit de importantă în construcția identității regionale actuale.
Tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718) a avut astfel scopul de a confirma de iure o situaţie deja existentă de facto. După această dată, pământurile bănăţene se alătură celorlalte domenii ale Coroanei vieneze, trecând în proprietatea erariului şi fiind gestionate direct de la Viena. Conştiente de interesele militare, economice şi, desigur, politice ale regiunii, cercurile guvernamentale vieneze au militat pentru organizarea Banatului ca provincie separată, subordonată direct Camerei Aulice din Viena[4]. Provincia avea să fie organizată şi guvernată astfel încât să aducă cât mai mult folos Coroanei. Prin urmare, deciziile ferme luate în această perioadă au provocat schimbări profunde în zonă, iar noutăţile aduse astfel fiind multiple: de la sistemul funciar şi organizarea administrativă, până la structura militară, religioasă, economică sau la reţeaua demografică şi de aşezări. În urma unor eforturi constante şi susţinute, conduse pe parcursul întregului secol al XVIII-lea, habsburgii au reuşit reintegrarea treptată a spaţiului bănăţean în modernitatea specifică cotidianului central-european al epocii.
Perioada administraţiei directe habsburgice în Banat a cunoscut două etape distincte: cea a administraţiei militare (1718-1751), urmată mai apoi de cea a administraţiei civile (1751-1778). Controlul Curţii imperiale s-a menţinut însă şi după această perioadă, cu diverse graduri de implicare, până la crearea Monarhiei Austro-Ungare (1867), când teritoriile bănăţene ajung, în sfârşit, să depindă doar de Budapesta.
Dacă, din punct de vedere al relaţiilor de drept internaţional, statutul Banatului fusese stabilit fără echivoc prin tratatul de pace semnat la Passarowitz, pe plan intern însă, provincia a continuat să reprezinte, pe toată durata administraţiei imperiale directe, un măr de discordie între autorităţile centrale habsburgice şi stările privilegiate maghiare. Nobilii pretindeau restitutio in integrum[5]şi revenirea pământurilor din Banat la regimul de dinainte de Mohács, precum şi includerea comitatelor bănăţene în componenţa teritoriilor monarhiei maghiare[6]. Încălcând însă promisiunile făcute în cadrul Dietei de la Bratislava (1715), împăratul Carol al IV-lea nu a trecut la retrocedarea către Coroana maghiară a teritoriilor bănăţene.
Problematica retrocedării Banatului către Ungaria a ajuns, totuşi, la ordinea zilei, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. După o serie de refuzuri repetate din partea împărătesei Maria Tereza, care alesese să urmeze, într-o primă fază, politica tatălui său, viziunea Coroanei asupra teritoriilor bănăţene cunoaşte o turnură decisivă. La 6 iunie 1778, în condiţiile situaţiei financiare grele a monarhiei şi sub constanta presiune a nobilimii maghiare, s-a permis reînfiinţarea vechilor comitate maghiare şi s-a declarat în mod solemn retrocedarea Banatului la Coroana Sfântului Ştefan[7]. Prin urmare, exceptând teritoriul regimentelor de graniţă[8], teritoriul Banatului a fost împărţit în aprilie 1779 în trei comitate (vármegye): Timiş (Temes), Torontal (Torontál) şi Caraş (Krassó). Odată cu înființarea noilor comitate, au fost desemnate și sediile administrative ale acestora: comitatul Torontal (Torontál) – Zrenjanin (Nagybecskerek); comitatul Timiș (Temes) – Timișoara (Temesvár); comitatul Caraș (Krassó) – Lugoj (Lugos). Aceste localități au devenit ulterior vectori locali de dezvoltare și adevărate centre culturale pentru întreaga regiune.
Spaţiul bănăţean a fost astfel integrat, pentru prima dată în istoria sa modernă, în sistemul specific maghiar de organizare administrativ-teritorială, cunoscând astfel aşa-numita perioadă a administraţiei comitatense (1779-1848). Această etapă particulară în istoria Banatului a coincis cu o perioadă importantă de reformare şi modernizare la nivelul întregului spaţiu cultural maghiar[9]. Epoca reformelor (1825-1848), aşa cum a fost denumită în istoriografie, a fost caracterizată de escaladarea continuă a nemulţumirilor în faţa stăpânirii habsburgice, care a alimentat trezirea conştiinţei naţionale şi creşterea dorinţei de autodeterminare a popoarelor în spațiul central și est-european.
Perioada înfloritoare de la începutul secolului al XIX-lea din teritoriile maghiare s-a încheiat însă odată cu izbucnirea turbulentelor mişcări revoluţionare din anii 1848-1849. Monarhia central-europeană a fost în epoca modernă un construct multinaţional fragil. Aceasta îngloba în teritoriile sale, pe lângă populaţia germană dominantă, numeroşi cehi, slovaci, polonezi, evrei, unguri, români, sârbi, croaţi, sloveni, italieni, şi mai târziu, bosnieci[10]. Criza provocată de multiplele nemulţumiri politice, sociale şi economice ale acestor grupuri etnice a condus la puternice mişcări revendicative şi de trezire a conştiinţei naţionale, dominate şi conduse îndeosebi de acţiunile grupului maghiar[11]. Franz Joseph (1848-1916), tânărul împărat proaspăt urcat pe tron, a recunoscut forţa slăbită a imperiului său şi s-a văzut nevoit să apeleze la ajutorul trupelor ruseşti. Prin urmare, după numeroase episoade sângeroase şi o evoluţie generală complexă, revoluţia a fost totuşi înăbuşită, cu greu, de forţele imperiale.
Mişcările revoluţionare au adus cu sine şi în Banat un conflict puternic între naţionaliştii maghiari şi autorităţile austriece, tradus prin nerecunoaşterea autorităţii imperiale şi chiar asedierea oraşului Timişoara. După înăbuşirea turbulenţelor, Curtea imperială, vexată de atitudinea maghiarilor, hotărăşte excluderea acestora de la guvernarea Banatului şi reîmpărţirea administrativă a teritoriilor bănăţene. Drept urmare, alături de unele pământuri de la vest de Tisa (Tisza), Banatul a ajuns să facă parte dintr-un construct efemer denumit Voivodina sârbească şi Banatul timişan (Serbischen Wojwodschaft und des Temeser Banats). Această nouă entitate administrativă zonală aducea teritoriile bănăţene, pentru încă o scurtă perioadă de timp, în administraţie directă imperială (1849-1860). Concomitent, la nivelul întregului imperiu se decidea instaurarea neoabsolutismului, ce presupunea întărirea armatei, birocraţiei şi a catolicismului.
În anii ce au urmat acestor evenimente, Curtea de la Viena avea însă să cedeze treptat insistenţelor forţelor liberale, ajungând, într-un final, să adopte o primă constituţie democratică şi să transforme imperiul într-o monarhie constituţională.
După stingerea mişcărilor revoluţionare, mai ales maghiarii, ca şi celelalte popoare aflate sub stăpânire austriacă, rămăseseră profund nemulţumiţi de nerecunoaşterea unor drepturi considerate fundamentale. În încercarea de a se salva aparenţele unui echilibru social în teritoriile imperiului, dar şi căutând să se despovăreze guvernul de la Viena, la începutul anului 1867 este semnat un compromis politic, cunoscut sub numele de „dualismul austro-ungar” (der Ausgleich). Noua formă de organizare statală se baza pe un sistem parlamentar dual, constituţional, cu două guverne independente, având însă în comun ministerul de externe, cel de finanţe şi armata. De asemenea, teritoriile monarhiei s-au împărţit cu această ocazie în două mari provincii: Cisleithania (care alipea Austriei Boemia, Galiţia şi nordul Bucovinei) şi „Ungaria Mare” (care alipea teritoriului propriu-zis al Ungariei, Croaţia, Slovenia, Slovacia, Transilvania şi Banatul).
Tot în această perioadă, în spaţiul bănăţean a fost reinstaurată administraţia maghiară (1860)[12], iar apartenenţa directă de Coroana maghiară a fost definitiv consfinţită în urma semnării Compromisului austro-ungar. Ultima fază de reorganizare administrativă a fost deschisă prin publicarea decretului imperial (8 iunie 1871) ce prevedea desfiinţarea graniţei militare şi punerea teritoriilor acesteia sub jurisdicţia administraţiei civile (începând cu 1 ianuarie 1872). După desfiinţarea regiunilor de graniţă, a fost creat comitatul Severin (Szörény), cu sediul la Caransebeş (1873), care, în urma fuziunii cu comitatul Caraş (Krassó), dă naştere comitatului Caraş-Severin (Krassó- Szörény), cel mai târziu înfiinţat comitat al Regatului Maghiar (1881). Această nouă situaţie de fapt instalată în Banat a rămas neschimbată până la deznodământul Primului Război Mondial.
Primul Război Mondial a adus după sine decuparea în baza unor relative considerente etnice a Banatului, realizată practic în urma intrării în vigoare a tratatului de pace semnat cu partea maghiară la Trianon (1920). După unele negocieri şi schimburi de localităţi sau teritorii, circa două treimi din Banatul istoric au fost încorporate statului român, aproximativ o treime au intrat în administraţie sârbească şi o mică parte a fost alocată Ungariei. Deşi împărţirea regiunii a fost privită deseori cu scepticism, provincia se împarte şi astăzi într-o zonă românească (judeţul Timiş, judeţul Caraş-Severin, partea de la sud de Mureş a judeţului Arad şi vestul extrem al judeţului Mehedinţi), una sârbească (Voivodina şi o mică parte a zonei metropolitane Belgrad) şi una maghiară (zona sud-estică a comitatului Csongrád). Este însă evidentă creșterea cooperării transfrontaliere din zonă în ultimele decenii și existența unei tendinţe din ce în ce mai urgente de permeabilizare a frontierei trasate la începutul secolului XX.
De-a lungul secolului XX, traseul istoric al Banatului românesc se identifică, în bună măsură, cu istoria națională a României, cu care împărtășește principalele etape de istorie contemporană, la care se adaugă aspecte particulare proprii. După alipirea la teritoriile române, Banatul românesc cunoaște o importantă infuzie de populație de etnie română sau provenită din diferite colțuri ale proaspătului lărgit Regat Român. În același timp, unele dintre grupurile etnice indigene, care se identificau mai degrabă cu cultura spațiului central-european, aleg să părăsească zona și să se retragă spre vest. Chiar și în aceste condiții, la sfârșitul perioadei interbelice și începutul etapei comuniste, Banatul conlucrează în cadrul sistemului teritorial-administrativ al guvernării române, dar își păstrează și pe mai departe specificul pluricultural și multiconfesional dobândit de-a lungul timpului.
Primele decenii ale epocii comuniste în Banat au fost însemnate, în bună parte, prin dramaticele episoade de dislocare forțată a diverselor grupuri și comunități locale. În această perioadă, au existat nu puține cazuri când unii bănăţeni au suferit chiar și două deportări la rând – întâi în Uniunea Sovietică, la sfârșitul anilor 1940, şi apoi în Bărăgan, în 1951-1956. Dintre acestea, episodul deportării în Bărăgan, în mod particular, a reprezentat un capitol deosebit de traumatizant al istoriei mișcărilor de populație din zonă și rămâne încă una dintre rănile deschise ale mentalului colectiv regional.
La 18 iunie 1951, conform planului secret elaborat de noiii lideri comuniști de la București, aproximativ 44000 de locuitori ai Banatului (şi Mehedinţiului), respectiv persoane care locuiau pe o rază de 25 km de la graniţa cu Iugoslavia, au fost ridicaţi în secret de la casele lor şi duşi cu trenuri de marfă în Bărăgan. Noile perimetre de locuire erau stabilite în câmp, în actualele judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Aici, deportaţii au fost obligaţi să îşi construiască, în condiții extrem de vitrege, propriile case, şcoli, primării, miliţii, dispensare sau magazine[13].
Cele 18 sate nou apărute pe hartă se aflau sub o strictă supraveghere a Miliţiei, părăsirea lor fiind interzisă. Chiar și ulterior, după 1955, nu toţi deportaţii au putut să revină acasă. Unora li s-a impus în continuare un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei neavând voie să se stabilească în zonele de frontieră. Bunurile confiscate nu le-au fost redate, cu excepţia caselor, pierzând pământul, animalele, produsele agricole confiscate în momentul deportării. Casele rămase în Bărăgan au fost atribuite foştilor deţinuţi politici. În 1964 au fost eliberaţi şi aceştia, iar în 1967 Nicolae Ceauşescu a declarat deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională, iar, pentru a face să dispară urmele acestui episod sinistru, s-a decis ca satele şi cimitirele rămase în urmă în Bărăgan să fie distruse.
În anii târzii ai perioadei comuniste, granița de vest a constituit ultima frontieră și prima speranță pentru o viață mai bună în țările democrative din vest. Ulterior, după momentul 1989, teritoriul bănățean a urmat, în linii generale, direcțiile istoriei generale naționale privind migrația și, în special, emigrația. Totuși, ultimii ani, Banatul se confruntă, încă o dată, cu o situație istorică aparte în ceea ce privește mișcarea de populații, reieșită în contextul crizei refugiaților de la nivel internațional și al valurilor de migrație generate cu această ocazie la nivelul Europei.
BANATUL: ZONĂ DE INTERFERENȚĂ CULTURALĂ
Cu privire la eterogenitatea etnico-culturală, estul Europei Centrale reprezintă, în mod particular, un caz special. Aici, ca o consecință a instabilităţii socio-politice, conştiinţele naţionale ale grupurilor etnice conlocuitoare s-au dezvoltat strâns interconectate, fără a se trasa, până târziu, linii ferme de distincţie. Reclamându-se de acest spaţiu, Banatul a fost şi este o zonă de contact şi interacţiune culturală. Apartenenţa succesivă a Banatului, cu rosturile unei regiuni de graniţă, la diferite state şi imperii de însemnătate continentală i-a accentuat o dată mai mult acest caracter de punct obligatoriu de trecere şi, implicit, de legătură. De-a lungul istoriei sale, Banatul şi-a păstrat neîncetat această identitate aparte, fiind o platformă de întâlnire a culturii occidentale cu cea orientală, în care influenţe venite din cele două părţi s-au articulat şi au avut ponderi dominante inegale. Cucerirea Banatului de către armata imperială habsburgică a însemnat pentru această provincie înlocuirea tutelei politico-administrative, economice şi socio-spirituale de tip oriental şi adaptarea la noua supremaţie occidentală.
După cum s-a văzut, după semnarea Tratatului de la Passarowitz, istoria Banatul se schimbă dramatic. Teritoriile bănăţene se transformă astfel dintr-un spaţiu al fracturii într-unul al confluenţei, devenind treptat una dintre cele mai importante zone de imigrare şi imixtiune între comunităţi, culturi şi religii din Europa. Administraţia habsburgică, înlocuindu-o pe cea otomană, îşi propusese încă de la început restructurarea totală a noii provincii. Habsburgii au acordat o importanţă deosebită politicii demografice, iar schimbarea semnificativă din structura populaţiei avea să stea la baza dezvoltării regiunii.
Compoziţia etnică a Banatului a fost puternic afectată pe parcursul secolului al XVIII-lea, când Casa de Habsburg decide să-şi fortifice social nou-cuceritele teritorii de graniţă, prin stabilizarea populaţiei locale şi prin proiecte de colonizare intensivă. Retragerea musulmanilor a depopulat masiv provincia şi a făcut ca, în cel mai scurt timp, majoritatea populaţiei indigene să fie de origine „rasciană”[14]. La venirea trupelor imperiale, populaţia autohtonă conţinea grupuri care se ocupau în principal cu agricultura şi creşterea animalelor, dar şi o pătură socială formată din meşteşugari şi comercianţi locali. Însă, pentru provinciile recent eliberate de sub stăpânirea otomană şi relativ slab populate, se prefera aducerea unor noi populaţii prin colonizare. Se trece astfel la colonizarea cu populaţie germană de confesiune catolică, care a venit în Banat în trei valuri de colonizare distincte[15]. Pătrund, de asemenea, în epocă noi populaţii de origine sârbă, dar şi diverse grupuri vlahe, precum oltenii (bufenii), ardelenii şi muntenii veniţi din teritoriile vecine sau aromânii veniţi din Balcani. Tot cu această ocazie au fost relocaţi în zonă şi colonişti cehi, slovaci şi unguri, italieni, francezi, spanioli, armeni, evrei, bulgari paulicieni sau caraşoveni, şi alţii[16].
În Banat, principalele schimbări sociale au fost operate pe parcursul secolului al XVIII-lea, în ceea ce se poate numi perioada colonizărilor imperiale dirijate. În zonă sunt aduse noi populaţii şi mai târziu, însă colonizările particulare de până în anii 1850, conduse de marii proprietari funciari pe domeniile lor, precum şi cele de stat din jurul anilor 1900, nu aduc modificări substanţiale în structura socială locală[17].
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu ocazia scoaterii la licitaţie a domeniilor camerale, în Banat se conturează o nouă elită socio-politică, alcătuită din nobili de sânge sau burghezi înstăriţi deopotrivă. Atraşi de oportunitatea investiţiei, diverşi membri ai unor familii înstărite maghiare, armene, greceşti, sârbeşti sau aromâne (macedoromâne) din spaţiul central şi est- european şi-au achiziţionat cu această ocazie moşiile lor bănăţene. Această nouă pătură socială privilegiată, multietnică şi multiconfesională, a contribuit în mod semnificativ, pe parcursul secolului al XIX-lea, la dezvoltarea accelerată şi asimilarea ţinutului bănăţean în mediul social, politic şi cultural central-european.
BANATUL: DIFUZAREA MODELELOR CULTURALE
Studierea fenomenelor artistice pleacă de la înţelegerea complexităţii raporturilor care se stabilesc la un moment dat între centrul de iradiere şi provincia, sau periferia, care preia şi interpretează influenţele. Semnificaţia simbolică a termenului de centru desemnează, din punct de vedere lingvistic, nucleul şi mijlocul unui lucru. Poziţia de centru nu e garantată, ea rămânând o noţiune fragilă şi arbitrară. Centrele culturale au depins întotdeauna de o serie de condiţionări externe, fiind definite prin conlucrarea, într-o anumită epocă, a factorilor fizico-geografici, socio-politici şi a celor din sfera mentalităţilor. Într-o analiză dedicată perioadei moderne și contemporane, se impune îndeosebi abordarea relaţiei centru-periferie sub aspect etnic şi teritorial. Perioada este caracterizată de dezvoltarea statelor centralizate, definite de polarizarea în jurul unor grupuri etnice predominante. În acest context, capitala naţională și cea de subunitate teritorial-administrativă devin, printre altele, incontestabile focare culturale al teritoriilor pe care le domină şi reprezintă prin lege.
Fenomenul de periferizare culturală s-a desfăşurat într-un mod interesant mai ales în teritoriile monarhiei central-europene, teritoriu multinaţional şi multicultural. În acest caz, capitala (sau capitalele, după Compromisul austro-ungar) stabilea un model, în timp ce provinciile îl preluau şi îl amplificau, conform cu propriile tradiţii culturale. Prin urmare, se crea un sistem policentric spectaculos şi eficient. Prin cultura urbană a fiecărui centru administrativ din provincie se căuta repetarea imaginii centrului, iar teritoriile rurale din jurul acestora căutau să asimileze şi să reinterpreteze modelul primit.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, noile tendinţe ajungeau cu o oarecare greutate şi întârziere în Banat, şi îmbrăcau aici forme proprii, rezultate din îmbinarea modelelor dominante cu tradiţiile vernaculare locale. Ulterior, racordarea culturii bănăţene la centrele de iradiere s-a realizat mai profund, în baza articulării la policentrismul de tip modern. Prin urmare, începând cu secolul al XIX-lea și ulterior, tendinţele, gusturile şi dezvoltările tehnice au ajuns să se difuzeze în Banat simultan cu apariţia lor în centre, chiar şi în spaţiul rural.
Termenul de periferie, în detrimentul celui de provincie, este deseori recomandat în analiza geografiei culturale. Noţiunea de periferie este descărcată de orice fel de prejudecată, în timp ce provinciei îi este asociată, în majoritatea culturilor, o conotaţie peiorativă. Totuşi, în timp ce periferia se referă mai degrabă la raportarea faţă de centru, provincia, descărcată de conotaţii negative, poate să delimiteze şi să numească un întreg teritoriu aflat în afară.
De-a lungul istoriei, s-a oscilat între competiţie şi echivalenţă în ceea ce priveşte marginea şi centrul. Regiunile periferice au fost de regulă împinse într-o subordonare culturală, fiind menite să preia tern modelul impus de centru. Sfidând însă continuu norma, teritoriile periferice s-au dovedit dintotdeauna teritorii fructuoase pentru unele interpretări inedite şi pentru producţii alternative. Se poate distinge, prin urmare, între o cultură sau societatea aflată în umbra proiecţiilor cosmopolite şi cea periferică, aflată destul de departe de focarele de iradiere culturală încât să poată primi influenţe din diverse părţi. Aceasta din urmă asimilează şi transformă influenţele primite, în conformitate cu tradiţiile sale proprii, precum le şi utilizează uneori în noi scopuri[18].
Anca-Raluca Majaru
specialist istorie socială
Arhitect, istoric și activist, dedicată cunoașterii, protecției și promovării patrimoniului cultural și s-a specializat în studiul și valorificarea fostelor reședințe nobiliare extraurbane din România. A lucrat ca asistent universitar colaborator în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu București, unde a coordonat seminarii de istoria artei și arhitecturii, și a desfășurat activități privind cercetarea și evidența monumentelor istorice din România în cadrul Institutului Național al Patrimoniului. A fost consilier al secretarului de stat Oana Bogdan la Ministerul Culturii, în perioada octombrie 2016 – ianuarie 2017, în cadrul Guvernului condus de Dacian Cioloș.
[1] Larg acceptată astăzi, denumirea de Banat poate suporta totuşi unele amendamente din punct de vedere istoric. În secolul al XVIII-lea, numele geografic de Banat s-a înrădăcinat prea puternic în mentalul colectiv pentru a mai putea fi evitat sau ignorat. Denumirea a dăinuit și de-a lungul secolului al XIX-lea, când teritoriul a făcut parte, pentru perioade semnificative de timp, din sistemul comitatens maghiar și a fost împărțit, la rândul său, în trei comitate. În ciuda eforturilor constante ale autorităților maghiare, care au încercat în secolul al XIX-lea să promoveze agresiv denumirea de Dél-Magyarország (Ungaria de Sud), aceasta nu s-a impus. Autoritățile imperiale nu au renunțat la folosirea denumirii de Banat chiar și după trecerea pământurilor bănățene în administrație directă maghiară, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De asemenea, chiar și ulterior schimbării paradigmei politice locale din anul 1920, denumirea de Banat a continuat să fie agreată în culturile statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar și, mai ales, pe plan local.
[2] Pentru mai multe informații despre perioada ocupației otomane în Banat, vezi: Cristina FENEȘAN: Vilayetul Timișoara 1552-1716. Timișoara, 2014; Idem, Banatul Otoman. Studii Istorice, Timișoara, 2017.
[3] Costin FENEŞAN: Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial, 1716-1778, Timişoara, 1997, pp. 11-13.
[4] Lajos KAKUCS, Contribuţii la istoria agriculturii din Banat. Timişoara, 1998, p.10.
[5] Restitutio in integrum sau principiul restabilirii situației anterioare este o formulă juridică care garantează repararea totală a unor prejudicii materiale aduse și repunerea în drepturi; nobilii maghiari cereau împăratului habsburgic restaurarea drepturilor funciare de dinaintea ocupației otomane, cerere pe care Coroana o considera nefondată, deoarece se considera că noile teritorii aveau statut de neoacquisticum pentru că fuseseră cucerite iure belli (dreptul spadei), adică prin război.
[6] FENEȘAN/1997, pp.15-34.
[7] KAKUCS/1998, pp.35-37.
[8] În cadrul unei reorganizări a zonelor militare ale Banatului, între anii 1764-1768, se cristalizează structura de organizare teritorială a regimentelor de graniță. Granița Militară bănățeană – teritoriu al Regimentului Româno- Iliric, cu sediul la Caransebeș – care a rămas în continuare sub administrația directă a Vienei până în 1872, când a fost desființată și alipită sistemului de comitate.
[9] Pentru o trecere în revistă succintă a evoluției istorice maghiare, vezi: Bryan CARTLEDGE: The Will to Survive: A History of Hungary. London, 2006; Miklós MOLNÁR: A Concise History of Hungary. trad.engl. de Anna Magyar, Cambridge, 2001;
[10] Pentru alte informații privind etniile din teritoriile habsburgice, vezi: R.A. KANN: A history of the Habsburg Empire, 1526-1918. Berkeley, 1977;
[11] A.J.P. TAYLOR: Monarhia habsburgică 1809-1918: O istorie a Imperiului austriac şi a Austro-Ungariei. trad.rom. de C. Bucur, Bucureşti, 2000, pp.53-64;
[12] Prin diploma imperială din octombrie 1860, a fost decretată încorporarea administrativă a Banatului la Coroana maghiară (mai puțin a zonei militarizate din sud), iar din 1861 teritoriul a fost reîmpărțit în cele trei comitate: FENEȘAN/1997, p.38.
[13] Modelul era cel oferit de gulagul sovietic. În România deportările diferitelor categorii de cetăţeni au început încă din 1944, primele acţiuni vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost dislocaţi la rândul lor în zone deja „pacificate” de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satele construite cu ocazia deportării din 1951.
[14] Termenul provine din germană și desemnează comunitatea sârbilor ortodocși; cum în epocă toți cei de confesiune ortodoxă, fie ei sârbi sau români, se aflau sub autoritatea aceluiași patriarh, se poate presupune că termenul includea și subiecții români.
[15] „Colonizarea Caroliniană” (Karolinische Ansiedlung, după numele împăratului Carol al IV-lea): 1718-1740; „Colonizarea Tereziană” (Theresianische Ansiedlung, după numele împărătesei Maria Tereza): 1744-1772; „Colonizarea Iozefină” (Josephinische Ansiedlung, după numele împăratului Josif al II-lea): 1782-1787.
[16] Pentru mai multe date în privința colonizărilor din Banat, vezi: Jenő SZENTKLÁRAY: Száz ev del-magyarorszag ujabb törteneteböl (O sută de ani din istoria recentă a Ungariei meridionale). Temesvár, 1879, pp.249-273; Aurel ȚINTĂ: Colonizările habsburgice în Banat 1716-1740. Timișoara, 1972;
[17] KAKUCS/1998, p.22;
[18] TELEAGĂ-PINTILIE, Ileana Maria: Contribuţii la difuzarea stilului Art Nouveau în arhitectura şi în decoraţia interioară din Banat. Bucureşti: Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, (teză de doctorat), 2003, pp.27-28.
Studiu publicat inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE.2017-2018.
Credit foto: Flavius Neamciuc
Lasă un răspuns