Studii

RECHESTIONAREA FRONTIERELOR BANATULUI. DISCONTINUITĂȚI ȘI LITIGII LA GRANIȚA ROMÂNO-SÂRBO-UNGARĂ

Istoriografia română a rezervat ocazional un spaţiu distinct studiului frontierelor într-o accepţiune mai largă, interdisciplinară: geografice-regionale, naţionale-politice, sociale-confesionale, existând o sumă de articole și de lucrări care abordează într-o manieră unilaterală acest subiect[1]. Atunci când vorbim de limite, descoperim o prevalență pentru cuvântul „frontieră”[2], chiar dacă există în limba română o multitudine de alte accepţiuni, de termeni consideraţi sinonimici pentru a vorbi despre delimitările teritoriale: „graniţă” (cuvânt de origine bulgară – granica), „hotar” (care provine de la slavul atar, semnificând regiune, fie din ungurescul hotár, care simbolizează limită teritorială), „linie de demarcaţie”, „limită teritorială”, „margine”, „confinii” (care provin din latinescul confines sau din franţuzescul confins, uzajul ţinând de registrul livresc), „fruntarie” (actualmente acest cuvânt nu se mai folosește). Urmărind filonul până la explicaţiile etimologice ne putem da seama de bogăţia lexicului legat de cuvântul frontieră care rezonează foarte bine cu substantivul comun banat, simbolizând provincie limitrofă[3]. Teoretizarea conceptului de frontieră s-a dezvoltat mai degrabă în spectrul geopoliticii contemporane[4].

REPERE ȘI CONTURURI ALE FRONTIERELOR BĂNĂȚENE

Bogatul material (articolele din presă, lucrările cu caracter propagandistic, documentele diplomatice, scrisorile și memoriile contemporanilor) va fi supus unei (de)construcţii prin intermediul a doi coeficienţi: discursul și mentalităţile reflectate de imaginile care se construiau, la nivelul cărora putem identifica maniera de a percepe și de a imagina conturul frontierelor. Analiza de conţinut trebuie să fie, bineînţeles, precedată de un preambul în care să putem surprinde situaţia generală a acestei provincii cu funcţia de bastion al influenţei austriece pe limita sud-estică.

Derularea istorică a frontierelor Banatului este una filmică: ținutul acesta a fost înglobat în statul lui Burebista, a fost străbătut de legiuni romane în cucerirea statului dac al lui Decebal, s-a aflat sub administrație romană, a fost parcurs timp de sute de ani de valurile migratoare, a cunoscut primele forme de organizare statală spre sfârșitul primului mileniu, pentru ca mai apoi să dobândească sub dominația Coroanei maghiare statutul de marcă, cu rol însemnat în sistemul defensiv antiotoman. Partea estică a provinciei a fost stăpânită vremelnic și de voievozii Țării Românești, pentru ca în 1552 să fie cucerit în totalitate de turci. După 1718 și trecerea sub stăpânirea Habsburgilor, Banatul a fost organizat ca provincie de frontieră, militarizată, datorită necesităţii Imperiului de a-și consolida poziţiile în această parte a Europei. Din 1751, regiunea a dobândit o administraţie civilă[5]. Străbătută de observatorii și călătorii secolului al XVIII-lea, idealizată de tinerii revoluţionari din 1848 care o consideră demnă de a figura alături de pământurile promise, regiunea a fost mereu invocată drept un dar profetic, cu o arhitectură destul de complicată. Între 1867 și 1918, Banatul a fost o realitate administrativă și economică integrantă a Imperiului Austro-Ungar, cu funcție de polarizare, de structurare și de organizare a numeroase câmpuri de activitate, întruchipând, de asemenea, o entitate sociologică, prin sentimentul de apartenență al locuitorilor față de o comunitate cosmopolită din punct de vedere etnico-religios[6].

Atunci când vorbim despre problematica Banatului într-o epocă postconflictuală și într-un spaţiu ce resimte traumele Marelui Război, ne confruntăm cu o nouă manieră de a percepe frontierele. Războiul a reprezentat pentru această provincie o descentrare, a creat un dezechilibru, o nouă forţă gravitaţională care a pulverizat frontierele. Asistăm la o trecere de la singular (frontiera Banatului ca provincie a Ungariei de Sud) la plural (frontierele române, sârbe, ungare, proiectele liniei de demarcaţie propuse de specialiștii Comisiei afacerilor române și iugoslave, organism internaţional special creat la sugestia premierului britanic David George Lloyd în cadrul Conferinţei de Pace pentru a rezolva contecioasele teritoriale)[7]. Promovarea Banatului drept o provincie românească sau sârbească din perspectiva unei recuperări firești, a unei reparaţii morale în urma unor conjuncturi istorice nefericite ocupă un loc central în acțiunile diplomatice din 1919 întreprinse de România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Războiul oferea o șansă singulară acestor două state tinere, aceea de a putea obține această provincie și de a o integra organic în graniţe naţionale, etnice și/sau naturale.

Desprinse din tabăra Aliată, cele două state, Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaţilor și Slovenilor devin concurente directe în cursa pentru obţinerea Banatului. România făcuse primul pas în 1916, când reușise să statueze într-un act diplomatic internaţional, tratatul cu Antanta pentru intrarea în război, obţinerea integrală a provinciei. În toamna anului 1918, a fost rândul Serbiei să vină cu o replică. Aceasta, luând pulsul capitulărilor succesive ale Turciei, Bulgariei, Austriei și al iminentului sfârșit al războiului, dispunând de forţe armate revenite Istoriografia română a rezervat ocazional un spaţiu distinct studiului frontierelor într-o accepţiune mai largă, interdisciplinară: geografice-regionale, naţionale-politice, sociale-confesionale, existând o sumă de articole și de lucrări care abordează într-o manieră unilaterală acest subiect[8]. Atunci când vorbim de limite, descoperim o prevalență pentru cuvântul „frontieră”[9], chiar dacă există în limba română o multitudine de alte accepţiuni, de termeni consideraţi sinonimici pentru a vorbi despre delimitările teritoriale: „graniţă” (cuvânt de origine bulgară – granica), „hotar” (care provine de la slavul atar, semnificând regiune, fie din ungurescul hotár, care simbolizează limită teritorială), „linie de demarcaţie”, „limită teritorială”, „margine”, „confinii” (care provin din latinescul confines sau din franţuzescul confins, uzajul ţinând de registrul livresc), „fruntarie” (actualmente acest cuvânt nu se mai folosește). Urmărind filonul până la explicaţiile etimologice ne putem da seama de bogăţia lexicului legat de cuvântul frontieră care rezonează foarte bine cu substantivul comun banat, simbolizând provincie limitrofă[10]. Teoretizarea conceptului de frontieră s-a dezvoltat mai degrabă în spectrul geopoliticii contemporane[11].

REPERE ȘI CONTURURI ALE FRONTIERELOR BĂNĂȚENE

Bogatul material (articolele din presă, lucrările cu caracter propagandistic, documentele diplomatice, scrisorile și memoriile contemporanilor) va fi supus unei (de)construcţii prin intermediul a doi coeficienţi: discursul și mentalităţile reflectate de imaginile care se construiau, la nivelul cărora putem identifica maniera de a percepe și de a imagina conturul frontierelor. Analiza de conţinut trebuie să fie, bineînţeles, precedată de un preambul în care să putem surprinde situaţia generală a acestei provincii cu funcţia de bastion al influenţei austriece pe limita sud-estică.

Derularea istorică a frontierelor Banatului este una filmică: ținutul acesta a fost înglobat în statul lui Burebista, a fost străbătut de legiuni romane în cucerirea statului dac al lui Decebal, s-a aflat sub administrație romană, a fost parcurs timp de sute de ani de valurile migratoare, a cunoscut primele forme de organizare statală spre sfârșitul primului mileniu, pentru ca mai apoi să dobândească sub dominația Coroanei maghiare statutul de marcă, cu rol însemnat în sistemul defensiv antiotoman. Partea estică a provinciei a fost stăpânită vremelnic și de voievozii Țării Românești, pentru ca în 1552 să fie cucerit în totalitate de turci. După 1718 și trecerea sub stăpânirea Habsburgilor, Banatul a fost organizat ca provincie de frontieră, militarizată, datorită necesităţii Imperiului de a-și consolida poziţiile în această parte a Europei. Din 1751, regiunea a dobândit o administraţie civilă[12]. Străbătută de observatorii și călătorii secolului al XVIII-lea, idealizată de tinerii revoluţionari din 1848 care o consideră demnă de a figura alături de pământurile promise, regiunea a fost mereu invocată drept un dar profetic, cu o arhitectură destul de complicată. Între 1867 și 1918, Banatul a fost o realitate administrativă și economică integrantă a Imperiului Austro-Ungar, cu funcție de polarizare, de structurare și de organizare a numeroase câmpuri de activitate, întruchipând, de asemenea, o entitate sociologică, prin sentimentul de apartenență al locuitorilor față de o comunitate cosmopolită din punct de vedere etnico-religios[13].

Atunci când vorbim despre problematica Banatului într-o epocă postconflictuală și într-un spaţiu ce resimte traumele Marelui Război, ne confruntăm cu o nouă manieră de a percepe frontierele. Războiul a reprezentat pentru această provincie o descentrare, a creat un dezechilibru, o nouă forţă gravitaţională care a pulverizat frontierele. Asistăm la o trecere de la singular (frontiera Banatului ca provincie a Ungariei de Sud) la plural (frontierele române, sârbe, ungare, proiectele liniei de demarcaţie propuse de specialiștii Comisiei afacerilor române și iugoslave, organism internaţional special creat la sugestia premierului britanic David George Lloyd în cadrul Conferinţei de Pace pentru a rezolva contecioasele teritoriale)[14]. Promovarea Banatului drept o provincie românească sau sârbească din perspectiva unei recuperări firești, a unei reparaţii morale în urma unor conjuncturi istorice nefericite ocupă un loc central în acțiunile diplomatice din 1919 întreprinse de România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Războiul oferea o șansă singulară acestor două state tinere, aceea de a putea obține această provincie și de a o integra organic în graniţe naţionale, etnice și/sau naturale.

Desprinse din tabăra Aliată, cele două state, Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaţilor și Slovenilor devin concurente directe în cursa pentru obţinerea Banatului. România făcuse primul pas în 1916, când reușise să statueze într-un act diplomatic internaţional, tratatul cu Antanta pentru intrarea în război, obţinerea integrală a provinciei. În toamna anului 1918, a fost rândul Serbiei să vină cu o replică. Aceasta, luând pulsul capitulărilor succesive ale Turciei, Bulgariei, Austriei și al iminentului sfârșit al războiului, dispunând de forţe armate revenite victorioase de pe frontul de la Salonic, pornește în „cucerirea” teritoriului bănăţean vizat: partea vestică a provinciei. Ca viziune, staful decizional de la Belgrad anticipează faptul că frontierele Banatului vor fi omologate și fixate în urma unor lungi dezbateri în cadrul anunţatei Conferinţe de Pace. Ca tactică se recurge la atacarea actului de revendicare al României, obţinut în 1916, prin luarea efectivă în posesie a teritoriului (ocuparea Banatului de către armatele sârbe în prima parte a lunii noiembrie 1918, cu intenţii mărturisite de asigurare a păcii), folosită ca instrument convingător de contestare, la nivel internaţional, și ca factor de presiune, la nivel regional. Odată lansată competiţia directă, era nevoie de intervenţia unui arbitru, fapt deloc comod, dat fiind contextul de reașezare a întregii lumi de după război. Era nevoie de timp și de o atmosferă favorabilă, de constituirea unui organism avizat care să preia sarcina de mediere a celor două state și care să stabilească criteriile de delimitare și departajare. Frontiera Banatului devine o miză majoră pentru cele două state, recent devenite rivale[15].

Dacă am realiza o ierarhie cronologică a revendicării provinciei bănăţene, am putea observa cu ușurinţă că bătălia diplomatică s-a desfășurat inițial la Petrograd (1914-1916), iar mai apoi la Paris (1918-1920), iar cea a influențării opiniei publice internaţionale se instrumenta de la Paris, eventual Londra. Mediile intelectuale și decizionale franceze și engleze erau mari amatoare de asemenea mijloace, cele ale unei dezbateri publice a chestiunilor litigioase, iar chestiunea Banatului (la question du Banat) era una dintre ele.

FRONTIERELE BANATULUI – OBIECT ȘI SUBIECT AL REVENDICĂRII

Argumentarea demonstrativă a obţinerii Banatului de către România, realizată de primul ministru Ion I. C. Brătianu, din calitatea sa de prim-delegat al țării la congresul păcii, (memoriul La Roumanie devant le Congrès de la paix, la question du Banat de Temeshvar) se construia pe aspectele etnice (ponderea elementului românesc, preferința șvabilor de a fi cuprinși într-un stat românesc), geografice (căile de comunicație fluviale), economice (migrația forței de muncă, cerealele câmpiilor, bogățiile forestiere, rețeaua căilor de comunicație feroviare), istorice (păstrarea caracterului latin în ciuda migrațiilor, serviciile militare oferite de comunitățile românești nobililor unguri, rolul căpeteniilor (bani) de la Lugoj și Caransebeș în medierea relațiilor dintre turci și principii Transilvaniei, instituirea administrației austriece).

Nikola Pašić, primul-ministru și șeful delegației sârbe la Conferința de Pace, și-a sprijinit revendicarea unei părți a Banatului pe respectarea a trei principii esenţiale, în numele cărora a și reușit să lupte atâţia ani: naţional (naţiunea sârbă nu s-a lăsat îngenuncheată), dreptul popoarelor la autodeterminare[16] (un stat independent, eliberat de orice dominaţie străină), dreptul naţiunilor mici la un tratament egal[17]. Provincia era locuită de sârbi care aveau dreptul și doreau să facă parte dintr-un stat naţional, iar Serbia era gata să facă uz de toate resursele (mai ales democratice – plebiscitul) și să-i primească.

Oamenii care locuiau în zonele din apropierea frontierei erau sub ameninţarea constantă a agresiunilor, a nedreptăţilor, a neînţelegerilor și a ingratitudinilor. Dacă frontiera nordică (Mureșul) și cea sudică (Dunărea) erau puţin mai reci, stabilizate, cele din est și vest erau instabile, metamorfozându-se continuu în funcţie de deciziile militare sau de negocierile politice. Dunărea nu era doar o frontieră naturală, fortificată în secolul al XVIII-lea de către austrieci, ci respira un anumit aer de legendă care era purtătorul unei pacificări olimpiene. Sectorul Baziaș-Orșova părea a fi sursă de litigiu. Punctul de vedere al prim-ministrului român I. I.C. Brătianu, exprimat cu ocazia inaugurării lucrărilor Conferinţei de Pace în faţa reprezentanţilor Marilor Puteri, se înscrie în acest sens: „Dunărea trebuie să facă frontieră, să garanteze, ca și în timpul celor zece secole trecute relațiunile amicale între ambele popoare[18].”

Crezul acesta a fost susținut de Brătianu încă de la mijlocul lunii ianuarie, la Belgrad, în fața lui Alexandru Karageorgević, regentul regelui Petru I. „Departe de a constitui pentru România un act inamical faţă de Serbia, […] soluţia îi era impusă de convingerea că Dunărea era singura graniţă capabilă să evite, în viitor, procese între noi și sârbi, așa cum ele există, din nenorocire, în Dobrogea, între bulgari și ţara noastră. Ar fi nenorocit să tranșăm, sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate ușura sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare.[19]” Evoluţia negocierilor și împărţirea din ce în ce mai evidentă a Banatului au reactivat temeri mai vechi: pierderea Dunării în sectorul vestic al regiunii. Intelectualii reuniţi în iunie 1919 la Şiria, o localitate situată în comitatul Arad, la nord de Mureș, cu scopul de a organiza o ligă pentru revendicarea Banatului, au proclamat ca și profesiune de credinţă: „Strigaţi în lumea largă, că Dunărea-i furată”[20]. Acest îndemn este o formă de protest împotriva luării în stăpânire de către sârbi a unei părţi a teritoriului bănăţean. Fluviul a fost, de altfel, cale de acces a trupelor sârbe de ocupaţie, care l-au traversat în noiembrie 1918, urmând două direcţii: una pe la Porţile de Fier, alta pe la gurile Moravei.

În ceea ce privește nordul Banatului, faptul de a militariza linia Mureșului a reprezentat un lucru ciudat pentru locuitori. Decizia a fost luată în urma armistiţiului de la Belgrad, semnat la 13 noiembrie 1918 între Antanta și Ungaria. Era vorba de transformarea Mureșului într-o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria și Transilvania românească, pe de o parte, rămase sub autoritatea guvernului de la Budapesta, și Banatul, pe de altă parte, care va fi pus sub controlul trupelor sârbe [21].

Presa semnalează profundele nemulţumiri ale locuitorilor din zona dunăreană și mureșană, lăsate pradă haosului și jafurilor. Atât vecinii sârbi din sudul Dunării, cât și vecinii unguri din nordul Mureșului erau consideraţi capabili de rapt. Revendicarea frontierelor se conjugă, în modalităţi variate, cu prejudecăţi (tendinţa românilor de a-i judeca defavorabil pe sârbi, în general din cauza comportamentului trupelor de ocupaţie care au făcut rechiziţii fără compensaţii; aerul de superioritate al câștigătorului sârb faţă de români, consideraţi ca și perdanţi, în urma păcii separate de la București), stereotipuri (imaginea colectivă care circulă despre sârbi: falșii aliaţi/aliaţii ciudaţi, iar despre români: oportuniștii), zvonurile (compromisul divizării Banatului, favorabil sârbilor, acceptat de politicianul român Take Ionescu, care a influenţat cercurile decizionale ale Conferinţei).

Spaţiul Banatului este puternic condiţionat de clivajul între est și vest, o opoziţie care marchează locul privilegiat al frontierei occidentale pentru români și al frontierei orientale pentru sârbi. Dinspre București, provincia apare ca „una din acele bogate zone care prelungesc până la Tisa ramurile puternice ale latinităţii”[22]. Perceput dinspre vest, din direcția Belgradului, Banatul trebuia să asigure un cordon de securitate tânărului stat iugoslav. Văzută din perspectiva românească, se punea problema mobilizării tuturor eforturilor și resurselor pentru dobândirea unei frontiere istorice (păstrarea frontierei vestice a Banatului și ștergerea celei estice), în timp ce sârbii puneau în chestiune o frontieră strategică (să o împingă, să o forţeze spre est până la o limită satisfăcătoare). Revendicarea frontierelor române pare orientată spre trecut, ancorată în mitul paseit al Paradisului pierdut, licitând un Banat întreg care să contribuie la asigurarea cadrului politic și administrativ al dezvoltării națiunii române, într-o logică a păcii. Efortul sârbilor de regăsire a unor limite cât mai sigure, izvorât dintr-o percepere a frontierelor prin prisma fatalității războiului, pare orientat spre viitor, spre o existență milenaristă a statului iugoslav. Aici își poate găsi explicația confruntarea dintre liderii Ion I.C. Brătianu, ancorat în tradiția diplomatică și Nikola Pašić, aflat în contact cu mediile de influență ale capitalei pariziene.

Comitatul Torontal care se situează în partea de vest a regiunii este descris în presa românească prin sintagma: „la marginea românismului”[23]. Pe de altă parte, călătoria generalului Berthelot în Banat, în decembrie 1918, este percepută drept un tur „pe frontiera etnică occidentală a românismului”[24], asemeni unui periplu din centru (de la București, capitala Regatului României și cartierul general al comandamentului francez) spre periferie, spre zona de interferenţă a culturilor moștenitorilor Imperiului Austro-Ungar, spre punctul de fricţiune între revendicările sârbe și române. Călătoria și-a avut ecoul în multe articole de presă: „Desigur impresia generalului Berthelot va fi că (sic!) chiar și românii din colţurile periferice doresc cu aceeași ardoare ca și românii din părţile centrale, să li se realizeze visul de veacuri… unirea”[25].

FRONTIERA DE VEST A BANATULUI, CEA CU ROMÂNIA, ESTE O ZONĂ DE TENSIUNE, DAR ȘI DE CONTACT ÎN CARE SE SIMŢEA GUSTUL LIBERTĂŢII.

Ea apare în același timp ca o barieră care se interpune, dificil de depășit, dar și ca o poartă clandestină. Ocupaţia militară a Banatului de către armatele sârbe care au fixat în sate garnizoane și patrule de supraveghere, persecuţiile și percheziţiile jandarmeriei ungare care a organizat raiduri de comando i-au determinat pe locuitorii români să se refugieze în România. Frontiera apare în multe privinţe ca un loc al groazei și al speranţei, al morţii și al învierii, al negării și al afirmării. Dincolo de această linie invizibilă, care delimita Banatul de România, românii au putut să se manifeste fără reţineri și fără a fi cenzuraţi. Dar depășirea acestei margini s-a dovedit a fi asemeni unei călătorii iniţiatice într-un univers al colportării de zvonuri și frici, într-un loc ce abolea convenţionalul, în care temerarul se expunea voluntar răului. Disputa trecerii în cealaltă lume este surprinsă foarte bine în evocarea lui Ion Babeu.

„Ne-am odihnit, am mâncat, încălzindu-ne mai cu seama, și mâne zi ‒ a treia de la plecare ‒ travestiţi în haine ţărănești și prevăzuţi cu de-ale gurii, am plecat cu o trăsură, care ne-a dus peste Iablaniţa până la Pecinișca, lângă Băile Herculane, unde am ajuns seara, pe la vreo 10 ore. Aci, în sat fiind mulţi sârbi, am tras la un drumaș în marginea satului, unde, după ce am cinat, ne-am ascuns sub pături, dormind, bineînţeles, tot sub ele. Mâne zi ‒ a patra ‒ la orele 3 dimineaţa a venit un băieţandru, tocmit de cu seara de gazda noastră, căruia i-am dat 60 cor(oane) pentru a ne conduce peste Carpaţi, pe căi de contrabandă, până la vechea frontieră. După un marș grozav de obositor, de 11 oare, am ajuns la ora 2 după masă la frontieră, unde băieţandrul ne-a părăsit, întorcându-se îndărăpt, iar noi am rămas să ne continuăm drumul în știrea Tatălui și a sorţii prin neaua până la pept, era de 120 cm naltă. Scurt, după plecarea băieţandrului, s-a abătut asupra noastră un viscol cum numai în munţi se poate abate. Urla și gemea pădurea de gândeam că e sfârșitul lumii. Zăpada îngheţată, biduită de viscol, ne orbea și ne tăia obrajii. Crengi și ramuri din vârful fagilor și brazilor seculari se prăbușeau cu mare zgomot, ameninţând să ne strivească sub greutatea lor. Şi groaza să fie și mai mare, se lăsaseră un întuneric și o beznă, că nu mai puteai vedea la 10 pași. Când apoi vreo câţiva fagi se prăbușiră, cu bubuit de artilerie la pământ, fiind smulși din rădăcina de viscol, fugirăm de după adăpostul lemnelor și o luarăm orbiș într-o direcţie. Ajutaţi de noroc, însă, dădurăm de niște tranșee din timpul războiului, unde ne adăpostirăm timp de două oare cât a ţinut prăpădul. Liniștindu-se apoi viscolul și luminându-se zarea puţin ‒ ceaţa tot mai domnea regiunea ‒ am pornit mai departe conduși de instinctul de orientare dobândit în război. Curând dădurăm de o pârtie ce ne condusă în scurt timp până în satul Niegușa, jud. Mehedinţi, unde am aflat cu groază că lupii mâncaseră doi lucrători în ziua aceia chiar în regiunea pe unde veniserăm noi.

— Noa! zic eu către colegii mei, mai asta trebuia, să ne mănânce lupii după atât prăpăd ce fu în munte.

Fiind încă ziuă, ne-am continuat drumul ajungând până în satul Marga, unde am și rămas peste noapte și unde ni s-au gătat complect alimentele, fiind siliţi a cerși pe la stâne, mămăligă și varză acră, până ce am putut ajunge, a opta zi, la Turnu Severin.

Opt zile și două nopţi de marș de la Oraviţa la Turnu Severin.”[26]

Pentru alţi români trecerea frontierei era similară unei expulzări, reprezentând o decepţie. Este cazul unui voluntar român care s-a implicat la sfârșitul anului 1918 în organizarea gărzilor naţionale din sud-estul Banatului. Un comandant sârb al armatei de ocupaţie i-a recomandat să apuce calea Vârciorovei spre România pentru a-și salva viaţa. Linia care separa România și Banatul nu reprezenta pentru voluntarul român decât „o spurcată de frontieră”[27].

Pentru străinii sau pentru militarii care au tranzitat Banatul la sfârșitul anului 1918 și începutul anului 1919, extremitatea orientală apărea ca fiind românească, în timp ce cea occidentală era sârbească. Vizita generalului Berthelot și observaţiile sale preliminare, marcate într-o scrisoare, ne oferă cel mai concludent exemplu: „… am ajuns la Orșova, care face frontiera Banatului. Este o frontieră absolut artificială, deoarece populaţia acestei regiuni este clar românească, chiar dacă sârbii emit pretenţia de a pune mâna pe acest teritoriu.”[28] Dar constatările următoare, cele făcute de către generalul francez după întâlnirea cu prinţul sârb Alexandru, au anunţat soarta Banatului vestic: „în Torontal nu sunt români.”[29]

O justificare foarte nuanţată a acestei realităţi ne oferă geograful Emmanuel de Martonne, supranumit și „trasatorul frontierelor”, membru al Comitetului de studiu francez care a redactat rapoartele preliminare pentru Conferinţa de Pace: „Traversând Dunărea, găsim, în Banat, una din regiunile cele mai amestecate. Mozaicul, în care se suprapun culorile ce îi reprezintă pe români, sârbi, germani și unguri, permite totuși distingerea predominanţei românilor în est, adică în munţi (comitatul Krasso-Szöreny și partea de est a Temesului), cea a sârbilor de-a lungul Dunării și a Tisei și existenţa unei largi zone intermediare, ale cărei ramificaţii pătrund până la Tisa, în care singura trăsătură clară este o anumită preponderenţă a germanilor în nord, în jurul Timișoarei. Acest tablou este rezultatul unei istorii zbuciumate.”[30]

Interesul principal, fie el sârb sau român, consista în a găsi argumentul revelator, cel mai bun posibil, pentru a putea justifica revendicarea frontierelor. Discursurile nu au făcut decât să întreţină un climat tensionat la nivel diplomatic și politic, care prin intermediul presei s-a revărsat și asupra comunităţilor locale din Banat. Toate aceste formule se integrează în modelul taxonomic al revendicării. În texte se pot identifica semnificaţii și substraturi, care respectă tiparele ideologice prin modul de structurare a frazelor, sărace în conţinut, dar folosindu-se repetiţii, enumerări de argumente și de justificări asupra participării și a efortului de război, schematizări stereotipe până la clișeu. Textele românești se organizează într-o manieră circulară, revenind la același laitmotiv: integralitatea Banatului, având ca fundament unitatea geografică și cursul istoriei.

Interviul cu ministrul român în Italia, Alexandru Lahovary, publicat în jurnalul Corriere della Sera, justifică revendicarea românească a integralităţii regiunii, mizând pe delimitările naturale care urmează relieful: „Banatul este un tot indivizibil care are frontierele naturale foarte bine delimitate. De-a lungul istoriei sale, în timpul tuturor ocupaţiilor străine, Banatul nu a fost divizat. Integralitatea sa este condiţionată și chiar garantată prin situaţia economică, geografică, indicată de principalele rute comerciale pe Mureș, Tisa și Dunăre.”[31]

Există o serie de discursuri puţin mai conciliante, pregătite să cedeze în faţa argumentelor sârbilor, dar doar cu titlu compensatoriu, deoarece integralitatea Banatului nici nu era pusă în chestiune. „Nu este decât o parte a comitatului Torontal, reprezentând o fâșie de pământ de-a lungul Tisei, între Mureș și Dunăre, pe care sârbii ar putea-o cere. Dar s-ar putea concepe oare o frontieră a acestei regiuni, care din punct de vedere geografic să fie trasată altundeva decât pe Tisa însăși? Ne-am putea imagina că marea arteră transilvană formată de comunicaţiile și de gurile de vărsare ale Mureșului în Dunăre să aparţină altcuiva decât însăși regiunii transilvane? Se interpune unei astfel de situaţii atât siguranţa din punct de vedere strategic, cât și necesităţi economice. Este cazul cel mai potrivit, ca prin aceste consideraţii de importanţă capitală să temperăm principiul naţionalităţilor. Întregul Banat trebuie deci să revină României: Serbia va primi compensaţii în alte părţi, sprijinindu-se pe un argument mai bun. Cât privește soarta compatrioţilor săi, prietenia profundă și neîntreruptă dintre cele două popoare îi demonstrează că nu are motive pentru a se teme.”[32]

Sârbii pun accent în argumentările lor pe dificultatea compromisului într-o regiune moștenitoare a Imperiului Austro-Ungar. Însă, de fiecare dată, aceștia pun miza pe argumentul etnografic, ce ar trebui să satisfacă nevoia de securitate a noului stat, Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Ziarul Românul publică un comentariu pe marginea discursului primului ministru sârb. „Vorbind despre viitoarele hotare ale viitoarei Serbii, dl. Pasici, recunoaște că în ţările care fuseră în jug austriac, neamurile trăiesc atât de îmbinat încât e foarte greu a trage graniţe naţionale. Politica austro-germană a fost să creeze provincii cu poporaţie împestriţată, pentru ca să facă imposibilă unirea naţională. Privitor la chestia Banatului, dl. Pașici crede că nu vor fi dificultăţi din partea României. O parte a Banatului, spune el, e curat sârbească, iar cealaltă curat românească. Iar o parte mică de tot e împestriţată din punct de vedere naţional.”[33] Un alt delegat sârb, Vesnić Milenko, reprezentantul diplomatic al Serbiei la Paris, se exprimă în același registru: „Viitoarele nostre frontiere cu România trebuie să corespundă, pe măsura posibilului, limitelor etnografice. Suntem vecini prietenilor noștri români, de când și unii și alţii trăim în această regiune. (…) Argumente de ordin istoric, etnic, moral și economic militează în favoarea noastră pentru partea de vest a Banatului. Ele se sprijină cu putere pe consideraţii de ordine și de interes european, care presupun o serioasă acoperire a văii Moravei, cât și a Belgradului.”[34]

DEFINIREA CONTURURILOR GRANIȚEI ROMÂNO-SÂRBO-UNGARE

Contestate de statele competitoare, reașezate de ocupația trupelor sârbe și de misiunea militară franceză (Zona de Ocupație Franceză cu sediul la Lugoj), suprapuse pe hărțile experților francezi, englezi, americani și italieni din Comisia afacerilor române și iugoslave, frontierele Banatului au fost supuse partajului. Cele trei beneficiare urmau să obțină după cum urmează: România – portul Baziaș, urmând o linie spre nord până la cursul Mureșului în apropiere de Szeged, calea ferată care lega Timișoara de Arad, Serbia – cele două maluri ale Tisei și căile ferate care leagă Chichinda Mare, Becicherecul Mare, Vârșețul de Panciova, Ungaria – colțul de nord-vest al provinciei.

Frontierele statelor constituie elemente de securitate pentru pace, motiv pentru care acestea se imprimă cu o valoare intangibilă, inviolabilă. După război și semnarea tratatelor de pace, o revizuire a frontierelor mai putea fi posibilă doar cu acordul unanim al părţilor în cauză[35]. Astfel, între oficialităţile române și sârbe au avut loc mai multe întâlniri de lucru privind aplicarea pe teren a tratatului de la Sèvres, instituidu-se o comisie mixtă prin protocolul de la Timișoara din ianuarie 1922[36]. Pe 24 noiembrie 1923, a fost semnat la Belgrad un protocol de delimitare a frontierei și de schimb de localităţi între România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven[37]. Dificultăţile și tensiunile s-au datorat incapacităţii forurilor superioare ale Comisiei afacerilor româno-iugoslave de a delimita clar teritoriul provinciei bănăţene, ce apărea drept un creuzet în care se suprapun naționalitățile sârbă și română. În fapt întâlnirile româno-sârbe aveau sarcina de a corecta situaţiile absurde care se iviseră prin delimitarea temporară.

Putem lua drept exemplu edificator localitatea Checea din comitatul Timiș, unde noua frontieră străbătea centrul comunei. Cimitirul se găsea pe teritoriul sârbesc, astfel că preotul român nu putea îndeplini slujba de înmormântare. Cortegiul funerar se vedea nevoit să se îndrepte spre cimitir fără preot[38]. În urma protocolului preliminar încheiat la Timișoara în anul 1921 și semnat la Belgrad în 1923, localitatea este transferată României, iar linia de demarcaţie ce tăia localitatea în două a fost ștearsă. Un alt caz îl reprezenta satul Partoș, care în 1918 fusese în întregime trecut sub administraţie sârbească. În 1923, centrul satului trece la România, iar marginea localităţii și terenurile agricole rămân Serbiei. Rectificarea frontierei româno-sârbă translatează întreaga localitate României, cu excepţia câtorva hectare din vasta proprietate a contelui Karacsonyi[39].

Pentru a putea sintetiza evenimentele anului 1919 și ale perioadei următoare, soarta Banatului a fost sub semnul disputei frontaliere: la nivel local se menţine o atmosferă tensionată, de incertitudini; la nivel regional se agravează problema aprovizionării și a dereglării transporturilor, diferitele autorităţi succedându-se și înlocuindu-se în lipsa unui cadru bine reglementat. Astfel, sârbii au parte de o dislocare progresivă spre vest, renunţând cu greu la poziţiile lor iniţiale; francezii devin mai prezenţi încercând să înlocuiască vidul de autoritate prin asumarea unei misiuni de interpunere și prin crearea unei zone libere, în timp ce românii obţin instalarea unei administraţii naţionale într-o regiune bulversată. Frontierele Banatului au moștenit un bagaj plin de dorințe nesatisfăcute, incertitudini, disponibilități emotive, tendințe de compensare cărora locuitorii comunităților cosmopolite i-au imprimat exercițiul bunei conviețuiri de dinainte de război.

La Roumanie devant le Congrès de la Paix, Anexă
SHAT, Vincennes – Série 6 N, cutia 77.
La Roumanie devant le Congrès de la Paix, Le Banat de Temeshvar
BDIC, Nanterre – fond Louis Lucien KLOTZ – Conférence de la Paix, cota F° rés 0223, 11/5, La Roumanie devant le Congrès de la Paix. Le Banat de Temeshvar
Hartă întocmită de ing. Anca Moscovici după Anexa IX din Rapport Nº 1 présenté au Conseil Suprême des Alliés par la Commission pour l’étude des questions territoriales relatives à la Roumanie et à la Yougo-Slavie
BDIC, Nanterre – fond Louis Lucien KLOTZ, Conférence de la Paix, cota F° rés 0223/29/20.

[1] Vasile Vese, Crina Capotă, Frontiere și identităţi în istoriografia românească, în Codrii Cosminului, 2005, 11, p. 163-170; Sorin Șipoș, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Frontierele spațiului românesc în context european, Editura Universității din Oradea, Editura Cartdidact din Chișinău, Oradea, Chișinău, 2008; Valer Moga, Frontierele Europei: istorie și actualitate, în Annales Universitatis Apulensis Series Historica, 2015, 2/19, pp. 5-11. 

[2] Dicţionar explicativ al limbii române (DEX), Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, București, 1998, s. v. frontieră: din franţuzescul „frontière”, linie naturală sau convenţională care separă teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care nu fac parte din teritoriul său.

[3] René Bustan, Les Relations roumano-hongroises dans la perspective de la construction européenne, Éditions Publibook, Paris, 2007, p. 182. 

[4] Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, vol. I, Editura Mica Valahie, București, 2004, pp. 229-231.

[5] Raularian Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timișoara, 2007, p. 168. 

[6] Adriana Babeţi, Le Banat: un Paradis aux confins dans Le Banat: un Eldorado aux confins, în Adriana Babeți, Cécile Kovacshazy (coord.), Culture d’Europe Centrale, Hors série nº 4, 2007, pp.18-23. 

[7] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa, România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice. Vol. I, 1 decembrie 1918 – 28 iunie 1919, Editura Semne, București, 2010, p. 305.

[8] Vasile Vese, Crina Capotă, Frontiere și identităţi în istoriografia românească, în Codrii Cosminului, 2005, 11, p. 163-170; Sorin Șipoș, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Frontierele spațiului românesc în context european, Editura Universității din Oradea, Editura Cartdidact din Chișinău, Oradea, Chișinău, 2008; Valer Moga, Frontierele Europei: istorie și actualitate, în Annales Universitatis Apulensis Series Historica, 2015, 2/19, pp. 5-11. 

[9] Dicţionar explicativ al limbii române (DEX), Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, București, 1998, s. v. frontieră: din franţuzescul „frontière”, linie naturală sau convenţională care separă teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care nu fac parte din teritoriul său.

[10] René Bustan, Les Relations roumano-hongroises dans la perspective de la construction européenne, Éditions Publibook, Paris, 2007, p. 182. 

[11] Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, vol. I, Editura Mica Valahie, București, 2004, pp. 229-231.

[12] Raularian Rusu, Organizarea spaţiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timișoara, 2007, p. 168. 

[13] Adriana Babeţi, Le Banat: un Paradis aux confins dans Le Banat: un Eldorado aux confins, în Adriana Babeți, Cécile Kovacshazy (coord.), Culture d’Europe Centrale, Hors série nº 4, 2007, pp.18-23. 

[14] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa, România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice. Vol. I, 1 decembrie 1918 – 28 iunie 1919, Editura Semne, București, 2010, p. 305.

[15] Emmanuel Gonon, Fréderic Lasserre, Espaces et enjeux: méthodes d’une géopolitique critique, Paris, 2001, p. 321.

[16] Vasile Rămneanţu, Istoricul relaţiilor româno-iugoslave în perioada interbelică, Timișoara, Editura Mirton, 2006, p. 16. 

[17] Miodrag Ciurușchin, Relaţiile României cu Serbia în perioada 1903-1919, teză de doctorat susţinută la Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Timișoara, 2009, coordonator știinţific prof. univ. dr. Ioan Munteanu, p. 550.
   Miodrag Ciurușchin, Romania’s relations with Serbia from 1903-1919, PhD thesis held at the University of the West of Timisoara, Faculty of Letters, History and Theology, Timisoara, 2009, scientific coordinator prof. dr. Ioan Munteanu, p. 550

[18] Românul, nr. 23, 11 februarie 1919, p. 5. 

[19] Notă de audienţă a lui Ion I.C. Brătianu, președinte al Consiliului de miniștri și ministru al Afacerilor Străine al României, șeful delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris, la prinţul regent Alexandru al Serbiei, f. nr., 31 decembrie 1918/13 ianuarie 1919, Belgrad, doc. 105 în Dumitru Preda et alii, România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice, vol I, 1 decembrie 1918-28 iunie 1919, Editura Semne, București, 2010, pp. 95-96. Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Editura Corint, București, 2001, p. 33.
    Audience note of Ion I.C. Brătianu, President of the Council of Ministers and Minister of Foreign Affairs of Romania, head of the Romanian delegation at the Paris Peace Conference, Prince Regent Alexander of Serbia, no., December 31, 1918/13 January 1919, Belgrade, doc. 105 in Dumitru Preda et alii, Romania at the Paris Peace Conference (1919-1920). Diplomatic documents, vol I, December 1, 1918-28 June 1919, Editura Semne, București, 2010, p. 95-96. Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Editura Corint, București, 2001, p. 33

[20] „Marea adunare din Şiria pentru Bănat”, Românul, nr 34 din 11 iunie 1919, p. 2.

[21] „Text of Military Convention between the Allies and Hungary, signed at Belgrade november 13, 1918”, The American Journal of International Law. Supplement: Official documents, 4, vol. 13, 1919, pp. 399-400. 

[22] Sébastien Serbesco, La Roumanie et la guerre, Librairie Armand Colin, Paris, 1918, p. 47.

[23] Ion Jianu, Soarta Banatului. Scrisoare către domnul N. Iorga, Românul, nr./no. 41, 16/29 decembrie/december 1918, p. 2. 

[24] Românul, nr./no. 41, 16/29 decembrie/december 1918, p. 1. 

[25] Ibidem.

[26] Ion Babeu, Din peripeţiile subsemnatului și ale colegilor.

[27] Un voluntar, Banatul sub ocupaţie sârbească, Almanahul Banatului, 1930, pp. 90-92.

[28] General Henri Mathias Berthelot, Jurnal și corespondenţă. 1916-1919, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2000, p. 333. 

[29] General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism, București, 1997, p. 302. 

[30] Emmanuelle Boulineau, Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie, în L’Espace géographique, 2001, 4, p. 358.

[31] „Drepturile României asupra Banatului”, Românul, nr./no. 18, 23 ianuarie/january – 5 februarie/february 1919, p. 3. 

[32] Sébastien Serbesco, op. cit., p. 86. 

[33] Românul, nr./no. 15, 19 ianuarie/january – 1 februarie/february 1919, p. 4.

[34] Milenko Vesnitch, La Serbie à travers la guerre, Éditions Bossard, Paris, 1921, p. 109. 

[35] Victor Aelenei, Teoria juridică a frontierei, în Buletinul știinţific al Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2006, 11, 22, tome 2, apud Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, București, 2002, pp. 111-112. 

[36] Valer Moga, Interesele României și ale Serbiei în Banat. Dificultatea trasării unei frontiere între Aliați (1914-1920), în Annales Universitatis Apulensis Series Historica, 2015, 1, p. 150. 

[37] Mihaela Bărbieru, Relaţiile militare româno-iugoslave între anii 1918-1923, în Arhivele Olteniei, S.N., 2010, 24, p. 154. 

[38] Muzeul Banatului din Timișoara, fond/fund Nicolae Ilieșiu, caiet/fascicle Timiș, Checea, p. 153.

[39] Idem, Partoș, pp. 485-486.


Acest studiu a fost publicat inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019.

Credit foto: Diana Bilec