KRUMAU

– Eu am trăit toate astea, spune bătrânul.

            – Spuneţi, îl roagă un necunoscut aflat în bucătăria de vară a bătrânului, într-o zi de iulie în anul 2019. Spuneţi-ne despre ce a fost. Spuneţi-ne povestea dumneavoastră.

            – Spun, suspină bătrânul.

            Spun:

            Am trăit.

            Am trăit război și viaţă de refugiat.

            Am fugit în 1944 de frica rușilor.

            Pentru că eram nemţi. Sau un fel de nemţi. Volksdeutsche ne spuneau.

            Ceilalţi nemţi, die Deutsche (adică germanii, singurii, unicii, irepetabilii, cei care au înghiţit gălușca) se retrăgeau, pentru că pierdeau războiul.

            Şi rușii veneau după ei ca să se răzbune…

            Ofiţerii urlau să plecăm mai repede, soldaţii erau panicaţi:

            Schneller, schenller! Alle zusammen!

            Weg! Weg!

            Der Russe kommt! Ivan kommt!

            Bubuia artileria în noapte. Ca o furtună de tunete.

            Venea Rusul. Venea Ivan ca să facă prăpăd în Banat.

            Am plecat sute de căruţe.

            Eram ca un râu prăvălindu-se anapoda peste drum, pregătit să se scurgă într-un fluviu necunoscut. Şi fluviul avea să se scurgă mai departe, într-o mare de oameni care veneau din ţările din est poticnindu-se obosiţi spre vest.

            Am plecat câteva mii din satele de șvabi din Banat.

            Am plecat de acasă.

            Pentru că drumul era lung, unii n-au mai rezistat.

            Pentru că eram din câmpie și am trecut pădurile, dealurile și munţii și ţările, unii s-au îmbolnăvit.

            Pentru că eram speriaţi și nu știam limba, unii s-au pierdut.

            Pentru că eram somnoroși, unii nu s-au mai trezit.

            Pentru că ne era foame, am cerșit.

            Pentru că eram străini în ţări străine, unii au fost neomenoși cu noi.

            Pentru că nimeni nu știa ce se întâmplă, s-au făcut greșeli.

            Unii oameni sunt răi la război. Alţii devin asemeni sfinţilor. Aleg să fie așa. Majoritatea încearcă să supravieţuiască.

            Oamenii erau confuzi. Erau speriaţi. Preocupaţi. Îngrijoraţi pentru soarta bătrânilor, femeilor, copiilor.

            Copiii plângeau. Bătrânii sufereau în tăcere. Femeile își făceau de treabă.

            Am obosit.

            Unii au rămas pe loc, unii s-au întors, unii s-au pierdut.

            Unii s-au topit în peisaj.

            Toate acestea nu le spune bătrânul de 89 de ani, dar le poţi intui în inflexiunile vocii sale, printre cuvintele care curg în microfonul reportofonului unui străin care i-a bătut la ușă, rugându-l într-o dup-amiază toridă de vară să-și spună povestea vieţii sale.

            – Eu nu înţelegeam prea multe, eram copil pe atunci. Aveam 14 ani, spune bătrânul de 89 de ani.

            – Spuneţi, zice o voce în reportofon.

            – Spun, spun…

            Spune:

            Pentru mine era interesant.

            Să merg pe jos pe lângă căruţă, mii de kilometri.

            FADE IN:

            EXT. O CÂMPIE, înaintea răsăritului

            Un drum care șerpuiește spre orizont.

            Un șir lung de căruţe cărând mobile, plapumi și generaţii. Familii. Destine. Trecuturi, prezenturi și un viitor incert.

            Siluete gata să fie înghiţite de un cer enorm, încă plin de stele.

            Sunetul roţilor de căruţă.

            Un bebeluș de câteva luni căscând.

            Pași.

            Cineva cântă la muzicuţă în timp ce soarele răsare, siluetele călătorilor fiind profilate în penumbra unei câmpii asemeni unui pustiu.

            Așa ar arăta primele rânduri ale unui scenariu de film.

            Dar bătrânul nu spune nimic din toate astea. A umblat prea mult, a văzut prea multe, a înţeles poate atât de multe, încât a înţeles să se exprime cât mai simplu.

            Simplu:

            A fost așa.

            Am plecat.

            Ne-am oprit.

            Am căutat mâncare.

            Am mers mai departe.

            Am mers.

            Am mers.

            Eram obosiţi.

            Dar am mers.

            Am mers.

            Şi am ajuns.

            – Spuneţi, îl rugăm.

            – Vă spun, zice el.

            Spun:

            Am ajuns în 1945 în Boemia.

            Într-un loc numit Krumau.

            Acolo era un primar german care nu era nazist.

            Rușii se apropiau.

            Oamenii erau speriaţi. Nu știau ce să facă.

            Soldaţii plecaseră cu o noapte înainte.

            Vice-primarul își dorea ca orașul Krumau să lupte.

            Primarul a chemat toţi bărbaţii în piaţa centrală a orașului pentru sfat.

            S-a urcat la balconul primăriei împreună cu vice-primarul care fusese soldat și își pierduse o mână în război.

            Vice-primarul era nazist.

            Primarul a zis că orașul se va preda pașnic, nimeni să nu lupte.

            Vice-primarul l-a împușcat pe primar în cap, acolo la balcon, în văzul lumii.

            Am văzut cu ochii mei.

            Bărbaţii au tăbărât pe vice-primar și l-au dus în pădure.

            S-au întors fără vice-primar.

            Probabil că l-au rezolvat, acolo în pădure.

            N-au venit rușii în Krumau.

            Au ajuns americanii.

            Un Jeep american cu un negru care fuma Lucky Strike.

            Aprindea ţigara, trăgea câteva fumuri și o arunca pe jos, ca să vadă cum ne batem pe ea.

            Așa a fost.

            S-a terminat războiul.

            Am plecat din Krumau.

            În Ungaria, grănicerii ne-au jecmănit.

            Apoi am ajuns acasă.

            Au venit comuniștii.

            Dar eu m-am descurcat.

            – Mai spuneţi-ne, cerem.

            – Mai spun, suspină bătrânul.

            Fiecare respiraţie a bătrânului, fiecare pauză pe care o face, explodează în imagini și povești, mai ales în acel loc special aflat undeva între, între un cuvânt și următorul, între amintiri, în acel loc infinit de unde vin toate poveștile pe care oamenii le poartă cu ei ca pe o a doua carne, până când oamenii pleacă, lepădându-se de carne. Şi ajung iar toate poveștile spuse vreodată, se întorc din nou la început, pregătite să curgă din nou, și din nou, și din nou…



Poveste publicată în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, seria Povești din tărâmul nimănui, de Andrei Ursu.

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *