Băiatul era pe moarte și ea fugise de la un doctor la altul, încurcându-le cu timpul feţele și gurile care se mișcaseră parcă în gol, și vocile lor făcute cheag răsuflaseră frânturi de cuvinte legate răspicat, fără emoţie, și ochii lor sticloși tăceau, și toate gurile spuneau același lucru:
– Doamnă, vă chinuiţi degeaba. N-avem ce să-i facem. Mergeţi la babe. Sau mai așteptaţi. Oricum o fi, în același loc o să ajungeţi cu el. Că dup-aia se ocupă popii de restul.
Era pe drumuri de 7 zile, uitase ultima oară când mâncase și avea gura uscată de frică, nu de sete. Băiatul ei se stingea, lovit de un blestem.
Nu era ca și cum fuseseră vreodată o familie prea norocoasă, dar încetul cu încetul, zi după zi, săptămână cu săptămână, lună care alunecase pe nesimţite în altă lună, îmbinându-se într-un ghem albicios care strălucea palid în ochiul minţii ei, și ani care se topiseră sub soare ca niște lumânări aprinse degeaba, transformate mai apoi în nimic altceva decât timp care-i tăiase linii în carne, străbătându-i faţa haotic, ca liniile de tren desenate peste faţa pământului de un copil în pragul nebuniei, desenate fără nicio urmă de grabă, apăsat; și ea acceptase. Şi cu toate că acceptase, continua să lupte. Poate că înnebunise și ea.
Bărbatu-su înnebunise primul. Dar el înnebunise în singurul mod în care bărbaţii știau să înnebunească pe atunci – înecându-se încet într-o furie tăcută, în muncă și în alcool.
Când ajunseseră în Banat prin ’40, goniţi de Tratatul de la Craiova și de bulgarii care-i fugăriseră cu bâte și dulăi până la gara din Balgarevo, atunci a fost prima oară când a plecat singură, cu 5 copii după ea. El rămăsese în urmă să se ocupe de bunurile lăsate acolo. S-a întors după 6 luni, singur, cu mâna goală. Tăcând. Poate atunci a fost momentul în care el începuse să alunece, dar ea era prea obosită și ocupată de propria ei alunecare ca să mai observe.
Când l-au pus la zidul morii ca să-l împuște niște beţivi, români și unguri din sat, când stătea acolo faţă în faţă cu soarele strălucitor privind gurile întunecate ale puștilor, în timp ce ea nu putea să facă altceva decât să clipească, în timp ce copiii urlau, poate că ăla a fost momentul în care bărbatu-su înnebunise, chiar înainte ca unchiul ei să vină și să-l scape de beţivii plictisiţi care avuseseră în acea zi chef să omoare pe careva.
Poate că atunci, în clipa aceea, bărbatu-su văzuse ceva, acolo, între razele soarelui și întunericul care părea că se scurge din gurile puștilor în lumina aurie a unei dup-amiezi de vară târzie. Poate că înţelesese ceva, ca toţi nebunii care văd ceea ce alţii nu pot vedea. Şi apoi tac pentru că nu pricep cum ar putea gura să formeze cuvintele folosite pentru a explica altora ceva ce nu se poate înţelege decât prin cuvinte care n-au fost încă inventate. Şi care nici nu pot fi inventate vreodată. Şi poate că în felul acela, undeva, prin vreun cotlon pierdut al minţii, găsit în timp ce rătăcea, bărbatu-su înţelesese, alegând tăcerea.
Se schimbase bărbatul ei. Nu-l mai recunoștea.
Dar poate că și ea se schimbase. Nu se mai uitase în oglindă din 1941.
La o rugă, în 1950, cineva îi puse o oglindă în faţă. Nu-și mai amintea pe cine ar fi trebuit să vadă, și oricum nu se văzu pe sine. Văzu pe altcineva. Pentru că devenise altcineva. Dar nu avea timp să se mai gândească și la asta. Copiii erau mici, munca era grea și părea că nu se mai termină. Foamea era mare.
Războiul se terminase și veniseră comuniștii și se schimba lumea. Şi ordinea din ea.
Puţin îi păsa. Ea avea grijile ei.
Nu se gândise că e un blestem. Se gândise că așa e viaţa. Şi că pentru unii viaţa e ușoară. Pentru unii e cum e. Şi pentru alţii, ca și ei, viaţa era grea. Dar era viaţă.
Când i-au urcat în tren în 1951 ca să-i ducă în Bărăgan, erau deja obișnuiţi.
– Să vă luaţi ce intră într-o valiză, le spusese ofiţerul de Miliţie.
A luat cea mai mare valiză pe care a găsit-o. În rest, și-a îmbrăcat copiii cu atâtea straturi de haine câte puteau duce. Ea a făcut la fel. Şi i-au dus.
Bărbatu-su tăcea, privind zorile care luminau un coteţ răsărit în mijlocul nimicului, un copac sfrijit și câmpia. Bărbatu-su se uita la copac. Şi ea îl privea încercând să-i asculte tăcerea, dar nu știa cum, deși trenul se oprise de ceva vreme, doar că mintea ei era umplută de roţi care clănţăneau peste șine.
Au mers așa zile care ei i s-au părut atunci clipe. Iar unele clipe din nopţile acelor zile trecuseră mai greu decât anii.
La o oprire, noaptea, între suspine molcome răsărind ușor din copii adormiţi, simţise ceva în tăcerea care se lăsase peste ei, părându-i-se că-l aude pe bărbatu-su gândind.
– Daaaaaa… suspină acesta fără s-o privească, stingându-și ţigara, întinzându-se lângă copii și adormind instantaneu, pe când trenul se urnea din nou.
I-au lăsat într-o altă câmpie. Dar s-au descurcat. Au tăcut. Au acceptat. Au muncit.
S-au întors înapoi în 1956 și ea încă nu se gândise că e un blestem. Şi nici nu părea să fie. Copiii creșteau. Familia se întorsese înapoi cu mai multe lucruri decât luaseră atunci când fuseseră trimiși în Bărăgan. Ea era însărcinată.
Lumea din sat se schimbase.
Acum erau alţii.
Mai erau și din cei de dinainte, dar nu prea mulţi.
Cei de dinainte păreau de parcă nici n-ar fi fost. Niște stafii. Treceau aiurea prin faţa ei călcând peste drumul de praf în timp ce lucra în grădină, și i se părea că deveniseră străvezii, nesiguri, cu soarele trecându-le prin pori, șubreziţi, în pericol să dispară odată cu adierea vântului.
Bărbatu-su umbla și el de colo-colo, tăcând, printre stafii.
Nici ea nu mai era prea sigură că e. Sau ce e. Sau cine.
Copiii erau cei care-i reaminteau de fiecare dată.
– Mamaaaa?! o strigau copiii râzând, jucându-se în praful curţii.
Iar copilul din burta ei mișca, întorcându-se în somn, crescând zilnic, reamintindu-i că și ea există.
N-a crezut în blestem. Până în clipa în care s-a născut cel de-al 6-lea copil – o fetiţă – iar băiatul ei cel mare a început să se îmbolnăvească. Atunci a simţit ceva.
Venise un gând peste ea în noapte și n-o mai lăsă să aţipească până la dimineaţă. Şi mai apoi, pe când muncea, simţea o apăsare undeva în fiinţa ei, sau poate nu chiar în ea, dar oricum undeva aproape. Şi simţea că urmează să se întâmple ceva, iar gândul nenorocit îi șoptea în ureche că tot ce ar fi putut să facă era să aștepte.
Începuse cu o răceală, dar în câteva săptămâni băiatul căzuse la pat. Săptămânile se închegară în luni. Băiatul slăbise. Abia mai vorbea. Era vânăt și mirosea urât. Părea că putrezește carnea pe el.
Bărbatu-su tăcea, înţelegând că nu se cuvine să deranjezi ceea ce e, cu zgomote care n-au cum să explice ceva ce oricum va rămâne pentru totdeauna de nepriceput.
Copiii erau când speriaţi, când curioși, când plictisiţi pentru că, deși înţelegeau că fratele lor mai mare e foarte bolnav, fiind încă prea mici, nu pricepeau prea bine ce ar putea să însemne una ca asta. Sau ce-ar fi putut însemna moartea. Şi tot ce vine după ea.
Nici ea nu știa prea bine. Bănuia însă. Mai știa că moartea se aseamănă vieţii. Că și moartea poate crește într-o fiinţă, așa cum și viaţa crește. Şi văzându-și băiatul stingându-se, începuse să creadă că sunt blestemaţi. Că ceva se ivise în miezul familiei lor, rozând încet în noapte vălul fin și moale ca o aripă aurită de fluture care stă nevăzut la pragul dintre liniște și nefericire. Şi că atât rosese acel vierme, în toţi acei ani, până când își făcuse loc, trăgând prin spărtură toată nefericirea pe care fusese în stare s-o târască în urma sa, infectându-i pe toţi.
– O să moară, îi spuse bărbatului.
– Du-l la doctori, spuse acesta, ieșind din cameră și plecând la muncă, sau ca să se plimbe aiurea prin sat până când noaptea și foamea și frigul îl aduceau înapoi acasă. Nu mai vorbise atât de mult de mai bine de un an.
Doctori. Un cuvânt care-o umplea de frică. Pentru că doctorii însemnau bani pe care nu-i avea și răspunsuri pe care nu dorea să le audă.
– Lasă-l să se ducă, zicea vecină-sa. Şi-al meu s-a dus. Toţi o să ne ducem. Mai bine decât să stăm aici. Nu vezi ce vreme urâtă vine? Și femeia începu să depănușeze porumb, uitând de lume. Poate că și ea înnebunise.
Pe cerul nepăsător de deasupra se strângeau nori și vântul bătea, uscat de căldură.
Era decisă să-și salveze băiatul. Şi nimic nu ar fi putut s-o descurajeze.
– Mergeţi cu el la babe, zisese ultimul doctor și încă nu era prea sigur dacă o spusese serios sau ca să-și bată joc de ea.
Doctorul avea cearcăne sub ochi, iar în lumina care intra greu în cabinetul tăcut, părea pe cale să devină străveziu, șubred. Simţea că dacă ar fi strănutat în direcţia lui, ar fi dispărut într-un nor de praf.
Doctorul nu își bătea joc de ea. Vorbea serios.
Băiatul era din ce în ce mai rău. De câteva zile deschidea gura fără să mai poată scoate vreun sunet, și era moale și acoperit de sudoare. Se ducea. Nu mai avea timp.
Avea să meargă la babe.
Ştia de una care se zicea că e vrăjitoare. Unii ziceau că e nebună. Alţii n-aveau cine știe ce părere – beţivii din sat spuneau că era doar o femeie bătrână care locuia în curtea unui conac, într-o coșmelie, înconjurată de găini și pisici.
Lăsă casa în grija unei vecine după ce alăptă fetiţa, și o luă pe jos peste câmp până în satul vecin ca să ajungă la babă.
Drumul i se păru interminabil, iar în câmpia fără trăsături pierdu calea, având impresia că avea să fie înghiţită în orice moment de orizont. Dar pe cât mergea, pe atât era și mai mult de mers, orizontul fugind parcă de ea, păstrând distanţa.
Pe înserat dădu de sat. Un trecător îi spuse cum să ajungă la casa vrăjitoarei.
Conacul era dărăpănat și cuprins de întuneric, mâncat de vreme și de buruieni. Cineva furase gardul din fier forjat, în urma furăciunii rămânând doar pilonii de cărămidă și o poartă roasă de rugină care se mai ţinea într-o balama. Poarta era deschisă, proptită într-o bâtă.
În curte era beznă și la început nu văzu nimic. Poate că baba era o invenţie.
– E cineva? își ridică femeia vocea în întuneric.
Nu-i răspunse nimeni și se gândea să se întoarcă atunci când în întuneric văzu lumină. Cineva aprinsese o lampă cu fitil și dintr-o dată văzu pătratul unui gemuleţ decupând bezna din jur și un cap de babă răsărind în golul scobit de lumină.
– Ce vrei? întrebă baba. Vocea ei era subţire și bătrână.
Pe femeie o trecură toţi fiorii, dar îi spuse babei ce vrea. Baba veni în pragul coșmeliei în care trăia. N-o primi înăuntru.
– Nu e loc, îi spuse baba, care era o mogâldeaţă de om.
Din coșmelie venea un miros de vechi și de busuioc. Baba scoase afară un scaun și puse lampa pe el. Intră înapoi înăuntru aducând o cutie mică de lemn, așezându-se pup în pragul ușii și punând cutia în faţa femeii care se așeză în praful curţii.
Lumina lămpii era slabă iar trăsăturile babei nu se vedeau prea bine. Mâinile îi erau deformate de vreme. Deschise cutia, luând din ea un pachet mare și lung de cărţi.
Femeii i se păreau a fi cărţi de joc, dar nu erau.
– Amestecă-le, îi spuse baba în timp ce scotocea într-un șorţ ponosit, scoţând de-acolo o pipă scurtă pe care o umplu fără grabă cu tutun, scăpărând un chibrit și trăgând răbdător din ea în timp ce o privea pe femeie amestecând cu greu cărţile. Erau vechi și soioase și aveau desene ciudate pe ele, desene care spuneau multe celor care știau să le înţeleagă. Femeia nu știa să le înţeleagă. Abia le vedea în lumina aruncată de lampă.
După ce le amestecă, baba preluă pachetul, îl tăie, mai amestecă o dată și trase o singură carte pe care o puse pe cutia de lemn, cu faţa în jos.
Tutunul fumega răspândind o aromă pe care femeia n-o mai simţise niciodată. Mirosul o liniștea.
Baba își ridică privirea și căută s-o cuprindă cu ea pe femeie. Baba avea ochii verzi.
– Ce vrei? întrebă ea pe femeie.
– Să nu-mi moară băiatul.
Baba o privi, ochii ei verzi măsurând-o fără să se grăbească.
– Mai ai și alţii? chestionă baba.
– Da. Mai patru. Şi o fetiţă. Un bebeluș.
– Ceva mic pentru ceva mare, murmură baba.
– Poftim? tresări femeia.
– Să vedem ce ne arată cartea, zise baba întorcând-o.
Pe carte se vedea o barcă trecând peste ape învolburate. În barcă era o femeie și un copil. În spatele femeii stăteau 6 săbii înfipte în barcă, înalte și înţepenite bine în lemn. Barca se îndrepta spre un mal îndepărtat, acolo unde apele erau line.
Baba își luă unghia și o puse în capul copilului din barcă.
– Pe cine vezi aici? o întrebă baba pe femeie.
Femeia se uită cu atenţie, forţându-și ochii în lumina aruncată de lampa cu fitil în beznă, și i se păru că barca mișcă peste ape, că aude sunetul apelor venind ca troncănitul unor roţi de tren, întorcându-i-se în cap sub ghemul timpului tors în încâlceala vieţii ei. Clipi și când se uită mai cu atenţie i se păru că vede chipul fetiţei în barcă. Când baba își ridică unghia de pe carte, totul se liniști în mintea femeii și acum nu vedea decât un chip de copil oarecare, imaginea cărţii redevenind soioasă și spălăcită în lumina slabă a lămpii.
– Pe fetiţă am văzut.
– Mda, moșmondi baba golindu-și pipa. Se ridică ușurel în picioare, suflând peste flacăra lămpii și întunericul se năpusti peste ele în satul adormit.
Femeia nu înţelegea.
– Nu e nimic de înţeles, zise baba citindu-i gândurile. Du-te înapoi acasă. Copilul tău o să strige după tine.
Femeia rămase nemișcată și până când se dezmetici nu mai era nimeni lângă ea în întuneric.
O luă spre casă.
Ajunse spre dimineaţă.
Cineva o striga.
– Mama! Maaaaama?! Mamaaaa?
Băiatul era în picioare, proptindu-se de pat. Părea de parcă reînviase.
Bărbatu-su nu era acasă. Ceilalţi copii dormeau.
Vecină-sa era în cealaltă cameră. Fetiţa plângea și avea febră foarte mare.
Nu dură mult. Fetiţa tăcu dintr-o dată, adormind parcă.
Femeia înţelesese, știind că nu mai trebuia să aștepte, că nu era niciun blestem. Înţelesese că așa era viaţa.
Şi înţelesese și multe alte lucruri, atât de multe încât nu-i mai rămânea nimic altceva de făcut, călătorind în tăcere peste marea învolburată a vieţii sale, sperând că malul pe care-l văzuse în întunericul nopţii trecute avea să-i aducă liniște.
Poveste publicată în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, seria Povestiri din tărâmul nimănui, de Andrei Ursu. Credit foto: Diana Bilec
🎧 Ascultă povestea MAMA, citită de Christine Cizmaș, actriță la teatrul independent timișorean Auăleu, în cadrul proiectului-extensie Cămine în staționare (2020):