TRAUERMARSCH

La început cântau Mozart, și Haydn, și Bach. Strauss. Cântaseră și ceva Chopin.

Apoi doar Wagner. 

Ofiţerilor germani staţionaţi în sat le plăcea Wagner. Şi Beethoven și Bruckner. Dar băieţii nu se pricepeau să cânte Bruckner. Şi-l cam măcelăreau pe Beethoven. Le plăcea mai mult Chopin.

După 1940 cântau Chopin pe ascuns. Sau deloc. 

Mai degrabă deloc.

Entartete Musik war nicht mehr erlaubt.

Erau din Lenauheim, undeva în Banat, și cântau în fanfară:

Baumgartner cânta la piculină.

Gaul și Knitsch erau clarinet și clarinet bas.

Olaiev, Tintoi, Boată, Ureche erau la vioară, violă, violoncel și contrabas.

Ciolac nu știa să cânte, nu avea ureche, dar își petrecea timpul cu cei din fanfară.

Vieru, Bitto și Bohm erau trianglu, tobă mică și gong.

Mai erau și alţi băieţi din sat în fanfară: Masia și Milente.

Mai erau Erasmuss, Heckl, Jung și Kirsch.

Şi Mermeze.

Toţi erau tineri. 

Copii. 16, 17, 18, 19 sau 20 de ani.

Toţi trăiau într-un sat nemţesc, undeva în pustiul câmpiei Banatului, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Băieţii au trebuit să aleagă, pentru că s-au trezit peste noapte numiţi bărbaţi. Apţi. Patrioţi români chemaţi să apere neamul strămoșesc, glia și vatra. Volksdeutsche die den Anruf des Blutes antworteten mussten. Propagandă ieftină. Cuvinte goale. 

Şi băieţii, săracii de ei, numai buni de aruncat în tocătorul de carne.

Baumgartner avea 16 ani și a intrat în Hitlerjugend.

Bohm era gras și râdea tot timpul și din tot trupul. Recrutorii l-au pălmuit. Trebuia să fie serios. Militarii ăia germani nu prea știau de glumă.

Knitsch vroia să se ajungă ofiţer în Wehrmacht, dar l-au repartizat telefonist în Luftwaffe. Ofiţerii prusaci își băteau joc de accentul lui de ţăran șvab.

Olaiev și Tintoi au fost luaţi în Armata Română.

Boată și Ureche rupeau ceva germană. Au fost luaţi la muncă în al Treilea Reich.

Ciolac și Vieru au dezertat la începutul lui ’41. Au fost prinși după Caransebeș și ţinuţi în carceră la Oraviţa, după care au făcut pușcărie până în ’43 la Jilava când i-au scos și i-au băgat într-un batalion disciplinar, puși să meargă prin câmpuri de mine undeva prin mlaștinile Pripyat. 

Ciolac a pierdut un ochi. Vieru și-a pierdut minţile, dar au ajuns amândoi acasă împreună, înapoi în Lenauheim.

Bitto și Gaul s-au băgat voluntari în Waffen SS.

Masia și Milente au rămas acasă tot războiul. Taţii lor au reușit să-i mituiască pe ofiţerii români care veniseră să ia cu arcanul.

Masia și Milente s-au căsătorit, au făcut copii și au muncit. 

Masia și Milente au fost declaraţi burjui și deportaţi în Bărăgan în 1951. De Rusalii.

Erasmuss cânta la chitară. Lui Erasmuss îi plăcuse atât de mult să cânte la ea încât i-a dat nume. 

Când Erasmuss a intrat în divizia Panzergrenadiere Feldherrnhalle, staţionată undeva pe Frontul de Est, a primit în grijă un mortier de 8,8 centimetri denumit Puppchen – Păpușica. 

Erasmuss a uitat din acea zi numele pe care-l dăduse chitării lăsate în Lenauheim, la mai mult de 2000 de kilometri distanţă. Undeva într-o altă viaţă care n-avea niciodată să mai fie a lui.

Heckl, Jung și Kirsch au murit în cel mai stupid mod la Stalingrad. 

Mamele lui Heckl, Jung și Kirsch au primit scrisori de condoleanţe semnate de șeful de stat major al lui von Paulus în care li se explica modul eroic în care copiii lor își depuseseră vieţile la picioarele altarului pe care ardea flacăra eternă a celui de-al Treilea Reich.

Mermeze scria poezii lungi și întortocheate în nopţile în care nu era căţărat în cabina de ochire a unui bombardier Heinkel 111, privind de-acolo de sus norii, peisajul și oamenii alergând de colo-colo, în timp ce el stătea cu degetul pe butonul de lansare, numărând secundele până când avea să audă șuierul bombelor tăind aerul.

Bitto a văzut la muncă, Sonderkommando-urile pârjolind satele Belarusului. Şi i-a fost rușine să se mai considere german.

Bohm a stat 4 ani în faţa Leningradului, îngheţând de frig, pierzând 2 degete de la degerături și procopsindu-se cu 3 medalii. Una pentru răni suferite, una pentru un tanc distrus și ultima pentru simplul fapt că reușise să supravieţuiască.

Masia a avut gemeni.

Gaul s-a împușcat din greșeală în picior și era să moară.

Milente și-a spart un dinte la botezul fetiţei sale pe care a numit-o Annika.

Într-o noapte, Ciolac i-a auzit pe partizani cântând undeva în pădurile nesfârșite de mesteacăn, sub o lună mare și grasă care stătea să puște.

Olaiev a fost la Cotul Donului. A încercat să dea foc unui motor de T34 cu o cârpă îmbibată în motorină. Şi a reușit.

Baumgartner a dat mâna cu Himmler. A întins mâna stângă. Pe cea dreaptă o pierduse în a doua bătălie pentru Harkov.

Tintoi a căzut prizonier la ruși și a fost trimis de către Glavnoe Upravlenie Lagerei în Magadan. 

Tintoi a stat 10 ani în Magadan spunând basme și povești unui grup de vor v’zakonje, hoţi în lege care-și tatuaseră mecla lui Stalin sau a lui Lenin pe piept ca să nu poată fi împușcaţi. 

Tintoi s-a întors teafăr acasă, uitând complet româna, vorbind însă rusă fluent. Primul cuvânt fusese mai greu, pentru că nu era de fapt un cuvânt, era un acronim – GULag.

Boată a lucrat în industria germană de armament. A scăpat de sub trei bombardamente americane și a văzut Dresda arzând din depărtare în timp ce mergea noaptea cu trenul spre Berlin.

Pe Ureche, care a lucrat o vreme pe șantiere, nemţii l-au băgat în armată din lipsă de bărbaţi apţi de luptă. 

Ureche era pe undeva prin sudul Franţei, când americanii au debarcat în Normandia. A dezertat și a încercat să treacă Pirineii ca să ajungă în Spania. Probabil că e încă undeva pe acolo pe undeva, îngropat sub o avalanșă. 

Ureche era de la câmpie, de unde să știe că în munţi n-ai voie să fluieri?!

Bitto s-a scârbit de naziști și a încercat să se alăture partizanilor. N-a găsit partizani și s-a pierdut în pădure. L-a adăpostit un moșneag care locuia într-o cabană aflată în mijlocul unei mlaștini acoperită de ceaţă. Moșneagul avea o fată. Şi Bitto a rămas acolo, fericit și vesel, rupt de lume până când a murit de moarte bună, în somn, la 93 de ani.

Erasmuss a înnebunit într-o dimineaţă, la începutul verii lui ’44, aproape de Iași. L-au lăsat la Socola unde și-a revenit după aproape doi ani în care n-a făcut altceva decât să se comporte ca o pasăre. A ajuns acasă, dar a fost deportat în Rusia. A ajuns în Kazakhstan, dar a reușit să se întoarcă în ’57. Încărunţise complet la doar 35 de ani.

Vieru spunea povești la birtul din Lenauheim prin ’72 sau ’73, dar singurul care-l mai înţelegea era Ciolac. Restul oamenilor se uitau la ei și dădeau jenaţi din cap, neputând să înţeleagă. Neștiind cine sunt. Sau care-i treaba cu ei.

Au mai fost și alţii, dar e ca și cum n-ar fi fost, pentru că nu mai e nimeni care să-și amintească de ei.

Au fost din Lenauheim.

Mermeze cânta frumos din voce.

Baumgartner era înalt.

Heckl și Jung erau roșcaţi.

Bitto avea ochii verzi.

Erasmuss vorbea peltic.

Vieru nu tăcea niciodată din gură.

Ciolac fusese cel mai frumos dintre ei.

Boată era încăpăţânat.

Masia era pofticios.

Milente fuma de la 5 ani.

Bohm a ajuns acasă o așchie de om.

Ureche știa să fluiere un singur ritm.

Stră-stră-străbunicul lui Kirsch avusese pe vremuri o livadă de cireșe.

Tintoi a tot continuat să spună povești. Dar le spunea în rusă. Şi nimeni nu mai vorbea rusă.

Knitsch a fost îndrăgostit toată viaţa de verișoară-sa. A murit burlac.

Olaiev era cel mai bun la fotbal.

Gaul avea dinţii cariaţi.

Cântau pe ascuns Nocturnele lui Chopin. 

Le cântau prost. Dar o făceau din suflet.


Poveste publicată în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, seria Povestiri din tărâmul nimănui, de Andrei Ursu. Credit foto: Diana Bilec


🎧 Ascultă povestea TRAUERMARSCH, citită de Christine Cizmaș, actriță la teatrul independent timișorean Auăleu, în cadrul proiectului-extensie Cămine în staționare (2020):

TRAUERMARSCH, de Andrei Ursu (audio)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *