VĂZDUH

pentru bunicul Liei 

Nu știau ce să facă cu el. Nu-l înţelegeau, dar nici nu se chinuiseră prea tare.

            El n-avea chef să le explice. Nici nu credea c-ar fi priceput mare lucru dacă ar fi încercat.

            Mai bine să nu se căznească.

            Nu-i plăcea să se agite.

            Sau să-și bată cuie-n talpă.

            După tot ce trăise, tot ce văzuse, despre câte tăcuse, ce rost avea să se încurce cu niște proști?!

            Pentru că erau proști.

            Mulţi proști.

            Bubuiau de prostie.

            Își bătuseră joc.

            Puși pe ciupeală.

            Pe șperţ.

            Şi pe furt.

            N-aveau habar ce-nseamnă viaţa. Omenia. Munca. O dădeau cu comunismul, că atâta învăţaseră.

            Stricaţi pe dinăuntru.

            Moi la cap. Şi pepenii din Gottlob aveau mai mulţi creieri decât adunătura aia de bostani cu bască.

            Fără coloană.

            Sub vremuri.

            Şi el era sub vremuri.

            Cu dosar și provenienţă nesănătoasă.

            Era neamţ. Se-ntorsese teafăr de pe frontul de Est, nu dormea nopţile de la coșmaruri și ei ce făcuseră?!

            Îl puseseră să lucreze la magazinul de la CAP-ul din sat. Că cică nemţii sunt corecţi.

            Se pare că fusese prea corect pentru gustul lor.

            Şi-acum, pentru că nu fusese de acord cu furtișagurile, se gândeau să scape de el.

            Să scape! Să-i dea altceva de făcut. Sau să se facă că nu vede. Şi primește și el ceva acolo.

            Nu era haimana.

            Dar ei erau haimanale. Şi-ncercau să-l prostească.

            Făcea el pe prostul de dragul minţilor moi care-ncercau să-l ducă cu zăhărelul, dar nu se născuse alaltăieri.

            Înţelegea foarte bine cum merge lumea și oamenii din ea. Se cam săturase. Şi de lume. Şi de oameni.

            Şi vroia doar liniște și pace.

            Au stat ăia mulţi și proști, frecându-și gheruţele de șobolani la salopetă, gândindu-se cum să-i vină de hac.

            Ce și-au zis?! Nu vrea la magazin?! Păi atunci să-i dăm o muncă pe care nu vrea nimeni s-o facă.

            Să-l punem să verifice liniile de tren.

            Asta da pedeapsă, gândeau imbecilii.

            Râdeau.

            Zâmbea și el.

            Rânjeau.

            El continua să zâmbească.

            Le pierise rânjetul. Au uitat de el. S-au plictisit. Au pus pe altul la magazin. Şi-au văzut de șperţ.

            El zâmbea în continuare. Întorcându-le spatele și începând să meargă.

            Se trezea cu noaptea-n cap – dar el oricum nu prea dormea pe atunci. Vise din război…

            Avea 30 de kilometri de bătut la pas pe lângă linia de tren. În fiecare zi.

            Dar avea pasul sprinten, mintea limpede și sufletul curat.

            Câmpia se lumina odată cu soarele care ieșea din pământ.

            Şi el se simţea singur pe lume.

            Scăldat în lumina arămie care-i lingea pielea.

            Călca pe traverse privind drept înainte.

            Şi vedea cum în depărtare cerul se apropie de pământ.

            Cum linia de tren devine o scară.

            Urc spre văzduh, gândea el pe-atunci, zâmbind.

            A călătorit cu mintea până după nori. Cunoscând fiecare cută a cerului, fiecare fericire și toate tristeţile. Toate ploile și felul în care se schimbă vântul când vine toamna.

            Urca la cer în fiecare dimineaţă.

            Apoi se întorcea acasă și-și vedea de grădină.

            Şi într-o zi, după ce trecuse suficient timp, a rămas acolo în cer, alegând să nu se mai întoarcă.

            Gata de călătoria spre altceva.



Poveste publicată în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE. 2019, seria Povești din tărâmul nimănui, de Andrei Ursu.

Credit foto: Diana Bilec

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *