– Bunica, în prima fază, să-mi spuneți, vă rog, câți ani aveți.
– Am împlinit 84 de ani. Sunt o bătrânică. Da.. sunt și bolnavă. No, aia e, dar totuși mă străduiesc… sunt pensionară… și să ajung în curte, să mai ajut, să dau la păsări, să mai mătur, să mai ajut la mâncare, să-i ajut un pic ce pot la fiica mea.
– Și toată viața ați fost așa?
– Da!
– Tot timpul ați avut așa de mult de lucru?
– Totdeauna, că am fost mai mulți, am avut 3 copii și după aia, bătrânii or fost părinții mei, or vândut casa lor și s-or mutat la noi. Și am fost familia mai mare. Și totdeanuna m-am dus și la lucru și când am venit am făcut și mâncare și spălatu’ și călcatu’, tot ce o trebuit.
– Și mai aveați ajutor?
– Pai m-o ajutat Ana, mai un pic și mama mea.
– Erau femeile casei. Ați avut serviciu la un moment dat?
– Da, totdeauna m-am dus. Am lucrat la o grădină de fructe.
– La Nădlac?
– La Nădlac, la asociația, acolo am lucrat.
– Bunica, aveți o vârstă destul de înaintată așa…Cam cum arăta lumea așa, când erați mică, când v-ați născut? Cum arăta Nădlacul?
– Nădlacul o fost foarte frumos și prietenos. La Nădlac, ăsta o fost obicei, duminica, când eu am fost pe la 7-8 ani, ne-am dus la neamuri. Fiecare duminică la unii, altă duminică or venit ei la noi, n-o fost duminică să nu se întâlnesc părinții mei cu neamuri.
– Erați neam mare?
– Da, da’ atunci o fost copii mai mulți ca acuma la părinți și totdeauna ne-am dus și seara, după-masa, după ce am mâncat. Ne-am dus și am stat 2-3 ore și am venit acasă. Asta o fost fiecare duminică.
– Și ce se întâmpla la întâlnirile astea?
– Părinții mei or lucrat cu pământ. Ei or lucrat vara, mult, dar iarna n-or lucrat. Iarna n-o fost de lucru, de aia or avut așa timp să se ducă la unii, la alții. După ce s-o strâns tot de pe holde, atunci o început să pregătească de sărbători, de Crăciun și după aia, pana o început primăvara, o stat acasă.
– Ce vă mai amintiți așa de când erați mică?
– Până la 3 ani eu am stat numa’ cu mama. Tata meu o fost la război. Și n-o venit acasă. Deloc! De 3 ani. Și mama o avut, mama, o bătrânică, aia o murit și eu am rămas cu mama. O fost foarte greu pentru noi! Că mama o trebuit să are grijă să avem ce mânca…o lucrat și după aia o venit tata, iară s-o dus la război, 7 ani o fost la război. Și am trăit numa’ cu mama. O fost greu. Mama m-o dat la școală. N-o fost haine cum sunt acum, ghiozdane. Am avut ghiozdan cum îs coșulețele. Și tăblița am avut, nu caiete. Mama m-o pus un bătic să nu mă ploaie.
– Cu ce scriați pe tăbliță?
– Am avut ca creion, dar n-o fost creionu, nici creta…așa negre am avut, cu aia am scris.
– A, că dacă le ploua, se ștergeau.
– Se ștergeau la tăblița. O fost cu linie o parte și o parte cu pătrățele. Și abecedar, astea o fost toate cărțile mele.
– Câtă școală ați făcut, până când?
– Cinci clase.
– Și după aia v-ați dus la lucru?
– Nu m-am dus imediat, s-o dus mama, dar io am stat acasă.
– Da’ atâta școală se făcea?
– Se făcea și mai mare, da’ așa s-o hotărât părinții mei. Ca să fiu acasă și….asta o fost.
– Ce făceau femeile pe atuncea? Care erau treburile lor?
– Iarna o tricotat sosete la copii, bluze, sfetere, de astea. Torcea cânepa, așa subțire și punea la război și țesea.
– Ați avut război acasă?
– Da!
– Toată lumea avea?
B: Nu, nu toată lumea.
– Dar cine?
– Cine se ocupa cu astea. Tata meu o știut să facă și o făcut, am avut tot ce ne-o trebuit. Și din materialul ăla se coseau și fuste, să aibe fuste, că nu prea or fost bani. O vopsit, cu frunze de nucă materialul acela.
– A, se găsea material?
– O fost mulți evrei acolo și aveau materiale acasă. Așa să ai pe duminica numa’, cumpărai și restul coseai. Făceau preșuri din zdramțe… așa frumos o fost, toate culorile și aia am avut pe jos, n-am avut covoare.
– Și în rest? Ce mai făceau?
– În rest, seara stăteau de povești.
– Și vara?
– Vara s-o dus la câmp.
– Și pe acasă?
– Acasă or rămas bătrânii și copiii, dar seara veneau acasă. Câteodată, când o fost vară-vară, când s-o tăiat grâul, atuncea nu o venit acasă.
– Da’ unde stăteau?
– Păi o stat colo, știți, cum, pe câmp. Pe câmp o treierat cu mașina, nu cu combina atunci. Or fost niște mașini cu care treiera. Prima dată așa o fost: o crescut grâul, s-o tăiat, bărbații tăiau cu coasa și femeile, cu secera, luau și făcea snopii și legau. Și o pus așa, pe o grămadă mare-mare și veneau cu mașinile alea, o treierat numa’ grâu. Și atuncea o stat. S-o dus luni dimineața și sâmbăta seara o venit acasă.
– Așa de mult stăteau?
– Păi o fost foarte mult grâu cândva la Nădlac. Și porumbu’ s-o făcut foarte mult. Dar acuma este, dar nu așa ca atunci.
– Și le aducea cineva de mâncare sau de unde aveau?
– Dacă s-or dus la unii să treiera or făcut mâncare pentru toți care o lucrat acolo.
– A, mergeau de la unii la alții….
– Și după aia s-o dus la vecini. Ăia or făcut mâncare.
– Făceau cu rândul.
– Da, făceau mâncare bună.
– Cam ce făceau de mâncare?
– Făceau, la români, multă ciorbă. Tăiau vițel, tăiau oaie…
– Aveau oamenii așa multe animale?
– Avut, da! Foarte mult avut, mai ales afară, pe sălaș, acolo o avut foarte multe animale.
– Și ce făceau? Ciorbe de care?
– De care ei au știut, românești.
– A, la slovaci nu se făceau?
– Eu am avut deja pe un copil, aveam vreo 23 de ani când am mâncat prima dată ciorbă. La noi nu s-o făcut ciorbă niciodată.
– Deloc, deloc?
– Deloc, deloc!
– Da’ nu știau sau…
– Nici nu știau. Românii făceau, dar or spus ca e mâncare românească. Slovacii făceau supă de cartofi, supă de mazăre, supă de roșii, de ăștia….
– Așa de mare era diferența între culturi? Nu se amestecau deloc?
– Da, când or fost părinții mei tânăr, pe la 20 de ani, jumate din Nădlac or fost români-slovaci.
– Și era împărțit în două?
– Da, dacă s-o dus un roman după o fată slovacă, primea bătaie… sau slovac la roman, bătaie.
– A, deci de căsătorie nici nu era vorba.
– Nici vorbă n-o fost. Da’ când eu am fost tânără, deja o început.
– Soțul era roman sau slovac?
– Slovac.
– A, deci nu ați avut probleme.
– Da, da, slovac o fost. Da, da’ atuncea când s-o făcut nunțile slovacă-română n-o fost, când noi am fost tineri.
– Și părinții erau tot slovaci.
– Tot slovaci.
– Știți cumva, dacă dintre bunici sau aveți rude îndepărtate care au venit și s-au stabilit în Nădlac?
– Când mama mea o fost… când eu m-am născut, o avut 20 de ani. Și ea s-o născut în Ungaria.
– În Nădlacul mic?
– Atuncea vineau slovacii la Nadlac. Atuncea se făcea și biserica și vineau, aveau legat pe un batic și haine și mâncare și pă bâtă la umăr. Așa este un tablou foarte mare la Nădlac în biserică, cum au venit slovacii la Nădlac.
– La evanghelici?
– La evanghelic, da.
– Mama dumneavoastră v-o povestit câte ceva?
– Da, da’ ea acolo s-o născut și acolo o scris și după aia o venit la Nădlac, imediat, mică, ea nu mai știe.
– A, ea știe doar Nădlacul.
– Și după aia ea nu o fost niciodată la Ungaria.
– Deloc?
– Deloc, deloc n-o fost. Și tata o fost născut la Nădlac, da.
– În ce limbă ați făcut școala? Era școala tot așa ca și acuma? Jumătate…
– Da, o fost slovacă și rusă.
– Și n-ați făcut în română cum e acuma?
– Foarte puțin s-o făcut română atuncea dacă ai fost la școală slovacă.
– Da?
– Da. Și am fost cu cravata roșie, pioner.
– Era deja pe vremea comunismului.
– Da și când o fost vorba, o întrebat pe părinți- lăsați copilu’ să fie pioner? Și părinții mei s-or hotărât că nu mă lasă.
– De ce?
– Mai ales mama, s-o gândit că nu mă au numa’ pe mine… Au mai avut doi copii, da’ ei o murit mici-mici… Și dacă eu cresc, mă iau în Rusia și n-o să mă aibă nici pe mine (râde). Asta nu numa’ mama mea, multe mame n-au vrut.
– Da’ ce, plecau copiii în Rusia?
– Nu, nu…
– A, era numa’ un mit.
– O fost numa’ vorbe.
– Le era doar frică.
– Frică. Da’ după aia m-o lăsat, am fost pionieră și am făcut rusă și slovacă la școală. Și la români o fost română și rusă.
– Și erau clădiri separate?
– Da, așa cum îs acuma.
– Acuma nu mai sunt așa.
– Apăi acum nu știu acuma. Știi unde eu umblam la școală? Unde-i biserica și e monumentul ăla mare. Acolo o fost școala de la clasa unu până la patru. O fost vreo patru clase. Copiii or fost mulți, ăștia mici. Acolo o fost curtea mare și s-o dărâmat tot și o făcut azil de bătrâni acuma.
– N-am știut că o fost școală acolo.
– Acolo o fost școala mare, da.
– Vedeți acuma sunt amestecați, atâta doar că-s clase diferite, dar e în aceeași școală.
– Știu, așa o fost și când o fost și copiii ăștia noștri.
– Puteai să-ți faci casa unde vrei când era împărțirea aia între români și slovaci? Dacă voiai să te duci ca slovac pe partea de români, puteai?
– Nu, nu, nu nici n-ai ce căuta acolo.
– Dar exista așa, o…nu o ură, dar…
– O lege! O fost pe lege că te-or bătut și nu ai putut să faci nimica. Aia o fost așa, de la biserica română încolo o fost romani și aici o fost slovaci. O fost și slovaci și unguri, o fost împreună.
– Da, erau veniți din Ungaria unii slovaci.
– O fost și ceva evrei, da’ foarte puțini.
– Și se simțea așa un fel de distanțare din partea românilor, nu vă voiau?
– Nu, nu. Așa ziceau și părinții me- n-ai avut ce căuta acolo.
– Si nu vi s-o explicat de ce?
– Nu știu, da’ după aia s-o mai dreptat, treptat-treptat, când eu am fost tânără, o început. Și când și mama mea era tânără s-o dus la baluri din astea, nu o avut ce căuta un român între slovaci sau slovac între români.
– Da’ balurile erau comune? Veneau și români și slovaci?
– Nu! La bal deloc, cum spun, nici unu’ n-avut dreptu’ să vină, nici slovac la român, nici român la slovac.
– Și a slovacilor se ținea acolo unde era liceul. Și a românilor unde?
– Acolo… unde era școala, cam așa ceva, acolo… o fost…
– Așa cum ați stat până recent în Nădlac, credeți că se încă se mai simte separarea asta între români și slovaci?
– Nu, acum sunt ca același viță, același prieten.
– Ce se întâmpla după ce se luau doi tineri? Stăteau cu părinții, își luau casă ei?
– Nu, cândva, demult- demult, când or fost părinții mei tineri și după ce s-or luat niște tineri și nu aveau părinții să-i deie o casă sau ceva, o stat și două-trei familii într-o casă.
– Și cum era împărțită casa aia?
– O bucătărie, făceau împreună, mâncau împreună. Mai o fost, se întâmpla, dar aia se întâmpla foarte rar să nu se înțeleagă. Cândva au condus părinții casa cât or trăit.
– N-aveai cuvânt împotriva lor.
– Nu, n-ai putut să spui că nu-i așa, așa. Așa s-o hotărât, așa s-o făcut. Și dacă or vrut părinții o fată să se mărite cu unu’ care lor o plăcut, dar ei nu, o trebuit să se mărite…
– N-o avut de ales…
Și soțul cum vi l-ați ales? Vi l-au ales părinții sau…?
– Nu, eu, eu l-am ales.
– V-or lăsat așa?
– N-o fost contract.
– Și unde v-ați cunoscut?
– Așa pe la dansuri, la una-alta, aveam 17 ani, el aproape 20.
– Și v-ați căsătorit imediat?
– Nu, după 4 ani. El după aia s-o dus la armată, o făcut 2 ani armată, după aia ne-am căsătorit.
– Și ați stat cu părinții?
– Am stat cu părinții mei, am stat 2 ani și după aia el s-o hotărât că vrea să meargă la Brad să lucre la mină. S-o dus și cumnatu’ și niște prieteni și ne-am dus acolo.
– Și cât ați stat acolo?
– Am stat mult. La Brad am stat 6 ani și după aia el iară s-o întâlnit cu niște prieteni care or lucrat acolo și ne-am dus la Moldova Nouă.
– Acolo cum ați ajuns?
– Păi el s-o dus la lucru, că o fost acolo mină de cărbuni. Și am stat acolo, acolo e Ana născută, și Palo, ăla al meu, e la Brad născut.
– Și Jancsi?
– Aicea la Nădlac.
– Și v-ați întors după aceea la Nădlac?
– După aia el o avut un accident mare și o fost pensionar de boală. Dar o trebuit să lucre patru ore și o găsit un serviciu la Nădlac și am venit aici.
– Și atunci v-ați făcut casa?
– În ’71 am făcut casa. Atunci o fost accidentat, în ’70, dar noi am avut tot pregătit și încă o fost el destul de bolnav și am făcut casa. Și după aia ei i-au luat pensia de boală, or spus că-i bun la lucru, că găsește acolo la mină ceva de lucru pentru el. Ne-am întors înapoi la Moldova și am stat patru ani. Apoi s-o răzgândit el, că nu mai stă acolo și am venit acasă.
– Și a mai lucrat după?
– Foarte puțin o mai lucrat aicea la Nădlac, că tot mai tare o fost bolnav. Când am venit noi acasă n-o fost terminată casa. Așa treptat am terminat-o.
– Cum arăta casa la început? Cum era împărțită? Că acum știu cum arată…
– Păi casa o fost așa cum e până la bucătărie. Dar prima dată n-am avut baie.
– Da’ aveau oamenii așa baie în casă?
– Da, aveau. Și acolo unde-i bucătărie, sus, acolo o fost jumate ca bucătărie și jumate o fost cămară. Țineam dulceață, compoturi, bulion și d-astea. Și unde e aia a doua, a lu’ Mihai, acolo o fost o cămară, că acolo țineam, când tăiam porcul, am avut o cămară mare.
– Și ați stat doar voi doi la un moment dat?
– Da, am stat doar noi, apoi noi cu copiii. După aia s-o îmbolnăvit foarte tare tata meu, o vândut casa lor și o venit la noi să stea.
– Și erați voi doi, trei copii și doi părinți.
– Da.
– Și în curte ce aveați? Ce-ați ținut?
– N-am avut iarbă, am avut pomii și tot am pus, roșii, ardei, ceapă, tot-tot-tot am avut.
– Și animale?
– Animale or fost separat. O fost o clădire și aveam și o bucătărie acolo jos. Afară în curte aveam cuptor țărănesc, aveam aragaz și acolo făceam mâncare…
– Și casa voastră era mai mare decât a altora din Nădlac sau cam toți aveau cam la fel casele?
– Mulți, mulți or avut casa cum e a noastră.
– Deci nu se trăia chiar rău? Nu o duceau oamenii rău.
– Nuuu, că țineam animale, țineam păsări.
– Și așa ținea toată lumea animale?
– Nu prea… nu o ținut… cine o vrut să lucre, ăla o avut. Cine nu, o avut câteva găini și gata. O avut un porc, vecinii noștri acolo. Aveam și gâște, aveam de toate.
– Și cine nu avea, ce făcea? Își cumpăra?
– Cumpăra.
– Cumpărau oamenii între ei sau doar de la magazine?
– S-o cumpărat, duceau oamenii la piaț, joia.
– Tot joia era piața?
– Joia cea mai mare. O fost și duminică și luni.
– Și acuma e tot așa. Făceați acasă din astea… ați zis că ați pus borcane și bulion?
– Totdeauna puneam.
– Și vă făceați brânză?
– Am făcut brânză că am avut capră. Vaca, oi și capră am avut și porci am avut mult, gâște.
– Și cine se ocupa de ele?
– Eu cu soțu’.
– Așa, pâine și din astea făceați acasă?
– Pâine făceam acasă. Atuncea când am avut vacă aveam și brânză și smântână, frișcă.
– Prăjituri făceați, ce făceați?
– Și prăjituri, da.
– Halușke făceați?
– În ce făceați?
– Am avut o cratiță, prima dată, de la mama, așa grea, neagră. Și după aia Mihai mi-o adus una de fontă, de la un țigan.
– Cu ce le făceați?
– Cu mac, cu varză, cu brânză…Și îi făceam și cu griș, no asta făceam. Aia se făcea miercurea și sâmbăta.
– Da, mi-a zis Ani că aveați meniul pe zile pe săptămână. Adică nu trebuia ca și acuma să vă bateți capul cu ce mâncăm mâine, era stabilit.
– Marțea s-o făcut fasole sau și vineri. Și restu’ aveam roșii, aveam cartofii, aveam zarzavaturi, făceam supe…
– Cum era masa de duminică?
– Cu supă albă…
– Și la români și la slovaci?
– Da, asta o fost tradiția. Am tăiat… dacă n-am putut, am fost la lucru, am avut de lucru sâmbăta, dimineața duminică, m-am sculat devreme și am tăiat ori găină ori curcă ori rață. Totdeauna am avut ceva, da’ cel mai mult găină.
– N-ați avut bibilici pe atuncea.
– N-am avut, bibilici n-am avut, restul am avut tot.
– Și cu ce era? Cu tăiței, cu găluște, cu ce era?
– Duminica ai făcut supa, dar duminica să faci tăiței, da’ subțiri.
– Fideluțe…
– Făceam foaia, uscam și tăiam cu cuțâtu’, n-am avut masina. După aia, ooo, când am fost în Cehoslovacia am dus de acolo de tăiat cu mașina, mașinuța aia mică de mână.
– Și găluște nu făceați?
– Găluște de gris făceam la supa de mazăre.
– Și pe lângă supă ce mai era?
– Păi erau cartofii și carnea, totdeauna. Vara am avut pui mulți, făceam și pui, făceam umplute, făceam pane, făceam d-astea lângă cartofi.
– Cu mâncarea n-ați avut probleme niciodată.
– Nu.
– Dacă mâncare nu v-o lipsit, ce ați simțit că v-o lipsit vreodată?
– Știi ce ne-o lipsit cel mai mult? Banii.
– Bani pentru ce? Dacă mâncare aveați…
– El o avut pensia de boală și eu ce-am câștigat puțin. Un copil o fost la armata, Palo o fost la școala de tractoriști, Ana o fost la Timișoara, o trebuit cheltuială. Trebuia să ne împărțim cu banii să ne ajungă. Că noi degeaba am avut păsări, am avut porci, am avut d-aste, noi n-am putut să-i vindem.
– De ce?
– Eu ce-i dau la copii mâncare și pachet?
– Și nu vă stătea cloșca pe ouă? Să aveți mai multe, să vindeți.
– Nu, nu, eu le țineam doar pentru noi. Am avut multe, da’ am făcut numa’ pentru noi. Niciodată n-am vândut o găina, un pui, nimic. Țineam așa, pentru noi, să avem.
– Trebuia să vă gândiți bine bănuții…
– Trebuie să ne socotim banii noștri cum să ne ajungă. Și am făcut și casa după ce am venit. El o fost bolnav, dar ne-am descurcat.
– Casa ați făcut-o din economii sau ați mai cerut și de la părinți?
– Nu, de la economia noastră.
– Deci voi singuri.
– Noi singuri.
– Și cine o lucrat la ea?
– Un maistru, el o avut trei verișori și ăia or venit lângă maistru să îl ajute. Pe ăia nu i-am plătit.
– N-ați plătit?
– Nu, pe verișori, n-o vrut niciunul. Două zile o venit unu’, după aia altu’, așa s-o hotărât că ne-au ajutat.
– Se ajutau oamenii?
– Da, se ajutau… La lucru sau dacă am avut mult porumb, o fost de lucru să sfarmi porumbu’. Au venit să ne ajute, noi ne-am dus la el să-i ajutăm, așa făceam.
– Și la tăiatul porcului cum era? Când se tăia porcul?
– Înainte… noi totdeuna tăiam înainte de cules.
– Și culesul când era, aproximativ?
– În noiembrie.
– A, și așa repede tăiați porcul?
– Octombrie, sfârșitul lui octombrie tăiem un porc. Și doi porci tăiam în săptămânile astea de Crăciun.
– De ce le împărțeați așa?
– De aia, că ne-am dus la cules… să avem ce mânca, să fac din ce mâncare.
– Și ce făceați din el?
B: Toba, caltaboși, cârnați, dar cârnați numa’ subțiri.
– Salamul de Nădlac?
– Ăla în decembrie.
– Doar atunci?
– Da.
– Și atunci făceați pomana porcului seara?
– Seara s-o făcut pomana porcului și cuscrii veneau de pomana porcului seara.
– Veneau numai să mănânce?
– Da, așa o fost. Ei niciodată n-or fost să ne ajute la lucru, numa’ seara.
– Dar numai la voi sau la nicio familie nu veneau cuscrii numai seara?
– Mai viniau, dar nu prea. Așa o fost obicei, cuscrii să vină de pomana porcului. Da’ noi, cu soțul meu, ne-am dus de dimineața la ei, să lucrăm că nu avut cu cine să lucre.
– Și unde tăiați porcul, acasă?
– Acasă. Am avut un gard și acolo aveam curte curată, cu pietre făcută și acolo tăiam. Și mai încolo am avut o coalnă mare, închisă. Aveam căldare mare, acolo făceam tot. Acolo tăiam și gâștele și agățam pe un cui să se scurgă zeama aia… Noi n-am avut congelator cu sertare, am avut un frigider cu congelator.
– A, era mic.
– Mic, da’ prima dată n-am avut deloc. Puneam toată carnea la sărat și la ’fumat.
– Cum o puneați la sărat?
– Aveam un butoi mare, care o fost numa’ pentru carne. S-o tăiat porcu’, toată carnea s-o tăiat frumos, s-o așezat pe ea cu sare și se schimba. În fiecare zi se scotea aia ce-o fost jos, s-o pus la o parte și aia ce o fost sus s-o pus prima.
– Zilnic se schimba?
– Da.
– Cât timp?
– Păi slănina 6 săptămâni.
– Și după aia o scoteați afară cu totul?
– Scoteam, spălam și puneam la zvântat și carnea tot așa, spălam și zvântat și la ’fumat.
– Unde o afumați?
– Am avut afumătoare, mare.
– Cum, era făcută acasă?
– Acasă…
– Și nu avea toată lumea?
– Nu. Soțul meu atunci o fost bolnav, dar făceam pentru alții. Atunci o câștigat bine bani, că era decembrie.
– A, el tăia porci și la altcineva?
– N-o tăiat , numa’ afumat. O pus cârnații, după aia carnea, slănina la afumat.
– Cum arăta pomana porcului, adică mâncarea? Era diferită la voi față de români?
– Dimineața s-o mai mâncat ceva, s-o mai prăjit ceva slăninuță, ceva carne, numa’ așa. La amiază o fost obice- supă albă. Se zicea așa: supa albă din porc nu se face niciodată așa bună ca atuncea.
– Supă albă din porc?
– Da. Când se taie porcul, este anume osul ăla, se taie pe jumătate și se pune la fiert. Și din alea se face supă albă, cu tăiței. Apoi carnea s-o scos de pe os, s-o făcut sos de roșii și aia s-o mâncat la ’miază. Și seara s-o făcut sarmale totdeauna. Ce-o fost picioare, urechile, astea la tocăniță și chifle, din alea crescute, cu magiun. Asta o fost pomana porcului. Și cârnați, caltaboși prăjiți în cuptor țărănesc, numa’ sfârcăiesc acolo la ușă.
– Maioș făceați?
– Făceam tot. Niciodată nu o rămas din porc. Se făceau cârnați groși, subțiri, caltaboși și virșli, sângerete și tobă se făcea
– Și jumere?
– Jumere, da…
– Știți cumva la români cum arăta pomana?
– N-am fost niciodată. N-am fost la români.
– Ați mai povestit la un moment dat că soțului îi plăcea să joace jocuri. Se mai întâlneau și jucau jocuri, jucau Rummy…
– Așa o fost când Ana o fost la Timișoara deja. Ne duceam mai mult la vărul lui și ne jucam Rummy. Ei au jucat cărți, 60 se chema, și până la 12 noaptea stăteam.
– Și asta cât de des era?
– A păi, de 3 ori, 4 ori pe săptămână, destul de des. O dată la noi, o dată la ei. La noi când o venit, femeile am stat acolo sus, unde e televizorul acuma, în camera aia și bărbații o fost jos în bucătărie. Ei mai o băut, mai o fumat, o jucat cărți și noi Rummy. Și când am știut că vin la noi făceam ceva prăjitură, ceva suc. Deja când o început, o fost suc. Făceam eu suc mult din vișine, am avut multe căpșuni, am avut foarte mult zmeură. Cândva nu o fost suc la magazin. Sifon… o fost, ne duceam cu sticle la sifonărie să le umplem și punem în suc.
– Da’ cum făceați sucul din vișine?
– Am curățat și am pus cu zahăr și zeama aia s-o scurs numa’.
– A, nu le-ați zdrobit.
– Am zdrobit un pic să se scurgă și am pus la fiert și am pus un pic zahăr și am pus conservant atuncea, dar acum nu trebuie conservant. Trebuie foarte bine fiert borcanul, sticlele trebuie sterilizate. Eu vara puneam, spălam sticle și puneam în coș cu fundul în sus, la soare. Aia o fost sterilizare.
– Ce mai puneați la borcan?
– La borcan tot am pus… vișine, cireșe mai puțin, că n-am avut. Acasă, în curte, acasă la Nădlac, am avut un pom de vișină așa de mare că am dat la tot neamul și puneam compot și făceam și gem. Aveam și caise, nu cumpăram prune. La stradă aveam două rânduri de pomi de prune, după casă am avut un pom foarte mare de prune riglo, din alea mari. Aia puneam cel mai mult. Castraveți puneam. Au fost holde puse cu lebenițe. Lebenițe mici puneam ca și castraveții în borcan de 10 litri și puneam în cuptor țărănesc.
– Lebeniță murată.
– Da.
– Zacuscă făceați?
– Făceam…
– Din care? De fasole, de vinete?
– Amândouă.
– Ați zis că făceați pâine acasă. Cnd se dădea rația la pâine, mergeați să luați?
– Nu.
– N-ați luat niciodată pâine?
– Am luat după ce o lucrat soțu’. O fost angajat, a avut cartelă și o fost pâine neagră.
– Și atunci nu mai făceați acasă?
– Ba făceam.
El ce o primit, o pâine de aia mică, rotundă și jumătate. Aia o fost porția și pentru copii, la cartelă. Și când ne-o venit copiii cu pâinea, care s-o dus sus, un sfert o mâncat din ea, că o fost caldă. (râde)
– O mâncau pe drum…
– Pe drum. Eu dată pe săptămână făceam pâinea.
– Și câtă făceați?
– Păi făceam 4,5,6… Aveam o cratiță de un kilogram, aia o fost tot timpul sa mâncăm dimineața. M-am sculat la 4 dimineața să frământ pâinea.
– Și o frământați de mână, nu cu mașina.
– De mână, n-am avut malaxor. Și am frământat o oră. După ce am terminat de frământat am lăsat să se odihnească, să crească și am aprins cuptorul și după aia am pus în tave, că aveam cratițe așa făcute anume, numa’ pentru pâine.
– Colaci și cozonaci, din astea făceați pentru Crăciun?
– Făceam, dar nu prea am făcut colac că nu am știut așa cum se face și asta cu nucă. Făceam și altfel, gol făceam, fără nucă.
– N-ați avut nici stafide?
– N-am avut stafide… mai încoace or apărut stafide.
– La morți se dădea cozonac, colac?
– Da, dar or fost femeile care au făcut cozonac. Și dacă o rămas – totdeauna o făcut mai mult – s-o dus acasă la neamuri apropiate sau care or avut copii mici, și s-or dat pachete.
– Ce se mai dădea la mort?
– Păi asta, numa’.
– Și pomana, a doua zi?
– Pomana, totdeauna tocană de oaie.
– Și cine n-avea oaie?
– Cumpăra
– Deci era obligatoriu: moare cineva, se cumpără oaie.
– Așa o fost și la soțul meu. Totdeauna o spus la Ana, când o fost tare bolnav, sa-i facă pomană numa’ de oaie.
– Tocană cum? Cu carne, cu cartofi?
– Sau cu macaroane, or fost deja macaroane așa mai lunguiețe. Fierte macaroane într-un castron, într-un castron tocana. O cumpărat două oi…
– Două oi? Da’ venea multă lume la mort, așa?
– Păi da…
– Și dacă-l știai și dacă nu-l știai, mergeai?
– Păi da, ai știut omul. Îl cunosc pe ăla, mă duc.
– Se chemau la pomană ca la nuntă?
– Da… și pentru soțu’ o fost la restaurant pomana, la hotel și a lui Jancsi.
– Care a fost diferența, așa din câte ați văzut, când v-or murit părinții și mai încoace, când a murit Jancsi? Ce se întâmpla la o înmormântare? Care e diferența?
– Păi părinții știți cum sunt, părinții sunt bătrâni, îs bolnavi și așteaptă să de ducă. Și asta o venit ca din senin. O căzut, o făcut infarct și s-o dus. Asta o fost cel mai greu. Și soțul o murit, mi-o fost foarte greu! Că am așteptat zilele întregi că acuma se duce. Dar după Jancsi n-am știut să mă liniștesc. Am fost și la spital… o fost foarte greu și e greu și acuma.
– Cred…
– Na, asta e diferența, că părinții se duc înainte, nu copilul, asta e…
– Și așa când or murit ei, nu era capelă încă la Nădlac?
– Nu.
– Și unde era ținut?
– Acasă, dintr-o cameră era… o trebuit să scoți tot afară.
– Toată mobila?
– Toată mobila.
– Da’ de ce se scotea mobila?
– Păi cum? Se punea sicriul și după aia 2-3 rânduri scaune, duceai de la Parohia scaune, de la vecini. Noi am luat de la Parohia.
– Și venea preotul acasă?
– Da, acolo făcea slujba și priveghi s-o făcut acasă.
– Cât timp se ținea mortul acasă?
– Nu, nu mult. La români stă 3 zile, ca și aicea, a treia zi e înmormântare. O murit soțul dimineața la 4, joia și sâmbăta o fost mormântare.
– Era obicei așa, să-ți pregătești hainele?
– Era, ăsta mi-e costumul bun, asta mi-e rochia bună.
– Si cum era așa… ceremonia, ce se întâmpla? Venea preotul? Vorbea cantorul și în rest, vorbeau oamenii între ei, stăteau în liniște?
– Cântau continuu și făceau o pauză-două și iar cântau.
– Din ce cântau, din Biblie?
– Din carte de biserică, seara se cânta și el are o carte de rugăciuni. După fiecare cântec se ruga cantorul și oamenii după el.
– Erau credincioși oamenii?
– Mai înainte erau, mai mult ca acuma.
– Și ce însemna? Cât de des mergeau la biserică, doar duminica sau în rest, de sărbători?
– Păi care or fost bătrâni, s-or mai dus în fiecare dimineața la slujbă. Acuma și la noi o fost care s-or dus, da’ de la 8 la 9, așa puțin numa’, nu e 2 ore jumate ca duminica.
– Și sunt care merg în fiecare dimineață?
– Sunt care se duc și acuma, da’ de când e boala asta nu prea se duc la biserică așa, dimineața.
– Am auzit la un moment dat că în Biblie existau câteva pagini goale în care se treceau evenimentele importante, de la când se taie porcul… era folosită cumva pe post de calendar.
– Avem și noi așa o carte în camera mea. E de la părinții mei, cartea de biserică. Acolo scria când m-am născut eu, după ce s-o născut fratele meu, și după aia s-o născut sora. Și fratele o trăit 7 zile și sora 2 zile. Atuncea, în cimitir unde-s mormântați ăștia, sunt vreo 3 rânduri numa’ copii mici.
Când eu am avut 7 ani s-o dus foarte mulți slovaci în Cehoslovacia.
– Plecau la lucru?
– Nu, de tot or plecat, așa o fost legea atuncea. S-or dus cu bagaje, vagoane, cu lăzile, cu marfă, ce-ai vrut ai putut să iei, ce-ai avut tu prin casă, orice…
– Și mergeau și ce făceau acolo?
– Acolo i-o așteptat lucru la zootehnie, care o fost- hai sa zicem- mai deștepți, mai la o fabrică, așa și o primit locuințe acolo. Și sora soțului o stat cu mătușa și după aia mătușa s-o plictisit de ea. Și ea n-o avut unde să se ducă. Casa ei o fost la internat.
– Da’ trebuia plătit?
– Nu. N-o plătit nimic, că n-o avut de unde să plătească. I-o fost foarte greu. O terminat școala, după aia s-o înscris la un curs și o lucrat la fabrica de textilă și acolo s-o cunoscut și cu soțu’ ei.
– Și credeți că le-a fost mai greu lor acolo decât vouă aici?
– Ei i-o fost foarte greu atunci, ea nu s-o gândit la asta. Ea o fost servitoarea, afară la sălaș, o lucrat la bogați. Și ăia n-o fost niciodată mulțumiți cât o făcut. După ce o terminat școala, o făcut curs și o intrat în lucru la fabrică, i-o fost mai ușor.
– Și așa a dus-o mai bine decât voi aici?
– Mai bine, mai bine.
– Avea mai mulți bani?
– A avut mai mulți bani. O stat că o fost o doamnă foarte faină acolo.
– Voi așa în Nădlac, cu cât ați avut, că nu atâția bani, dar cu animale și astea… erați considerați pe lângă alții, o familie bogată?
– Nu bogată, între. Nici bogați, da’ nici săraci.
– Și ce însemna să fi bogat?
– Să ai de toate. Aveau mult pământ și de astea…
– Și săracii erau…
– Și săraci erau care… n-au avut.
– Și cum se descurcau așa? Veneau la oameni la lucru?
– La lucru, da, da… la lucru și i-au plătit cât o vrut ei. Și atunci când o fost bunica mea încă, când te-ai bătrânit, n-ai primit de la nimeni un leu.
– De ce?
– Că n-ai putut să lucri, dar acuma ai pensie.
– Și atunci nu era pensie.
– Nu era. Cât ai putut să lucri, ai putut să vii la mine, după ce n-ai mai putut, descurcă-te.
– Și din ce trăiai?
– De la copii.
– Copiii te ajutau, își ajutau bătrânii?
– Ajutau, că or fost credincioși, știi? Dar copiii lor aveau copii mulți… rar unde o fost un copil.
– Erați caz mai aparte că ați fost singură.
– Da, părinții mei or vrut să mai aibă copii. Dar o spus de ce să facem copil pentru moartea? Da’ atunci așa o fost…
– Mureau mulți copii atuncea?
– Da. Așa s-o născut că n-o putut să trăiască.
– Se năștea acasă, așa-i?
– Da.
– Aveau moașă?
– E femeie care umbla ca moașă. O moașă o fost, o femeie simplă.
– Nu venea medicul de familie sau ceva medic?
– Păi n-o fost medic de familie, o fost medic un bătrân și nu prea o venit. Și eu, când am născut pe Jancsi, o fost un medic. Eu la casa de naștere am născut.
– La Nădlac era?
– Era unde e Bakoș.
– La dispensar.
– Dispensarul ăla, o fost o parte casa de naștere și aveau paturi separate, într-o camera, unde stăteau mama cu copilu’.
– Și cât stăteai acolo după ce ai născut?
– O săptămână.
– O săptămână?
– Da. Și dacă o văzut moașa că ceva nu e așa cum trebuie, chema doctoru’. Da’ doctoru’ n-o pus mâna pe femei.
– N-avea voie?
– N-o vrut, niciodată, numa’ o dat indicații.
– Mai demult, unde stăteau mai mulți într-o casă, cameră… am văzut că erau paturile alea cu perdea de jur-împrejur, să stea mai ascunsă mama cu copilul. Se elibera camera aceea, stătea numai ea cu copilu’?
– Nu, toată familia, numa’ ea în patul ăla.
– Șase săptămâni până la botez?
– Da.
– Și ea în timpul ăla nu făcea nimic, nu avea voie să facă nimic?
– Nu, nici să tragă apa, nici să măture, să steie numa’ așa. S-o plimbat și o stat în pat. Că așa zice: trebuie femeia să fie șase săptămâni în pat.
– Și după aia era botezul la biserică?
– În biserică.
– Ce însemna botezul, ce se întâmpla?
– Păi o dus-o îmbrăcat, fără lumânare la slovaci se botează. După slujbă – mai ales duminica s-o botezat – și o ținut o masă, care cum o putut petrecere. Acasă, nu restaurant… de unde?
– Și la masa aia ce se întâmpla?
– Făcut supă albă, că avut păsări, o făcut friptură de carne, ceva prăjitură cum o știut ei și asta e.
În Moldova Nouă, sunt slovaci sus-sus-sus la munte și sunt oamenii gospodari, foarte gospodari, încă nevestele umblă cu fustele largi…
– La Nădlac încă se mai umbla în port tradițional?
– Mama mea o umblat. Când eu aveam vreo 10 ani, încă o umblat și după aia nu mai umblau. Foarte rar când aveau așa fustă, dar mai strâmtă, mai altfel.
– Nu erau alea mari…
– Nu.
– Și la biserică se purtau?
– Și la biserică tot s-o schimbat. Or fost fuse de mătase, foarte frumoase…demult. Și bluze făcute peste fusta aia, erau și baticuri. Și femeile măritate, când o fost mama mea, nu au umblat cu capu’ gol, da’ numa cu baticuri. După ce s-o măritat, cu baticuri.
– Da’ trecerea asta, cum ați simțit-o? Așa bruscă, dintr-o dată?
– Nu așa brusc, așa încet-încet s-o făcut asta… Mama mea încă mai purta. S-o dus așa la neamuri, cu fusta ei frumoasă, aia lucioasă. Aveau păpuci tot din mătase și tocuri mici, așa ascuțite și papuci ascuțite. Era un maistru care făcea.
– Erau diferiți papucii? Ăștia erau de întâlniri și de evenimente…
– Da, sigur.
– Și pe acasă cu ce umblau?
– Aveau opinci, papuci de lemn.
– De lemn?
– De lemn. Ai, ce mândră am fost când mi-o făcut tata păpuci de lemn! Daaa și aveam si toc.
– Și mergeați cu ei la școală?
– Nuu, mă duceam la magazin, așa.
– Dar erau care umblau desculți?
– Cum să nu? Și la piață s-au dus desculți cândva.
– Nu era ceva deosebit.
– Nu. Când aveam vreo 10-12 ani, umblau la piață desculți. Și eu cu șorță așa frumoasă, apretată, cu funda legată și desculță. De prindeai ceva spini, n-ai știut ce să faci (râde). Da, s-o umblat așa, îmbrăcată frumoasă, da’ desculță.
– Și dacă nu erau hainele alea frumoase, cu ce umblau? Umblau femeile în pantaloni?
– Nuu.
– Deloc?
– Deloc! Nu, nu. Aveau iarna chiloți până aici, până la genunchi, groase.
– Dar în partea de jos aveați ciorapi din ăia lungi cu chilot?
– Nu, numa’ până la genunchi. Era ciorapul până la genunchi, întărit peste guma aia și nu-ți cădeau. Și chiloții ăia lungi până la genunchi.
– Nu aveați chiloți din ăștia…
– Nuu și chiloții, vara, cu picioruș.
– Erau ca niște pantaloni scurți.
– Așa. Dar n-ai umblat așa, fustă fără pantalonii ăia. O zis că ești nebună (râde).
– Dacă acasă nu umblați cu fustele alea mari, cu ce umblați?
– Cândva am umblat cu fuste, dar mai mici. Era material de bumbac, material foarte bun, cusute fustă-bluză.
– Unde le spălați?
– În troacă, troacă de lemn. O fost făcută, așa cum e vanička.
– Dar nu era special pentru haine?
– Acolo făceai și baie sâmbăta. Dar numa’ sâmbăta. În timpul săptămânii te spălai cum te spălai. Troaca o fost destul de mare și pe vârf avea o scândură care avea așa la mijloc mai jos, acolo țineai săpunul. Și săpun numa’ de casă.
– Acuma știu că se cumpără sodă caustică, dar înainte cu ce făceați săpun?
– Tot cu sodă caustică.
– Și de unde?
– Păi o fost la magazin.
– Deci cumva toată lumea își făcea săpunul acasă.
– Alții n-aveau cu ce. Se vindea săpun și la piață.
– Și nu găseai la magazin săpun?
– Nu, nu. Am avut un frate a lu’ mama și nevasta lui făcea pentru mine și pentru Bencsicska, cofetara și pentru surorile ei, din smântână, săpun cu parfum. Cu ăla numa’ te spălai pe față.
– Așa, numai de zile bune.
– Să-ți miroasă fața.
– Că tot ați pomenit de Bencsicska… erau multe femei ca ea, care făceau prăjituri?
– Făceau, da’ nu multe, chiar multe așa la altcineva să facă. Ea avea atelier foarte mare.
– Care erau, așa cele mai importante sărbători din an? Țineați Crăciunul și mai…?
– Paști, Crăciunul Rusalii…
– Și în rest așa mai mici țineați ceva?
– Țineam, țineam, da, da’ la noi la slovaci nu prea este mult cu roșu’ sărbătorile. Este, da’ Maria în 2 februarie, Petru, Pavel e în iulie, astea mai mici.
– Sfânta Ana?
– Ana, da… aia e în iulie
– Cum ați zis cu Sfânta Ana cu ouăle? Care e povestea?
– Nu de Sfânta Ana. La Sfânta Maria, care e în 15 august. Și de atuncea, din 15 august până în 8 septembrie, se strâng ouă.
– Și ce se face cu ele?
– Se pun în cofraje mari de 30 și fiecare săptămână schimbă: ce e jos, se pun sus și țin până la Crăciun.
– De ce ?
– Să ai ouă… că atuncea la Sfânta Maria sunt foarte multe ouă, fac găinile. Da’ mie nu mi-o plăcut ouăle strânse de la Sfânta Maria. Când ai spart, gălbenușu’ s-o împrăștiat. Nu miroseau, e adevărat, nu miroseau deloc urât, da’ mie îmi place să fie gălbenuș, când pui, să fie întreg, aia e ou bun.
– De Paște se făceau ouăle pictate?
– Da, da.
– Cine picta pe oua așa?
– Fiecare picta acasă… ne duceam, strângeam urzică, niște frunze de acolo. Fierbeam oul în apă, să fie alb, curat, spălat și fiert și puneai frunza de care ai vrut și puneai în ciorap, punčoske, legai și puneai la fiert și acolo rămânea alb. Și după aia ai dat cu culorile care ai vrut.
– Ce se mai făcea de Paști? Drob sau astea se făceau?
– Da.
– Și la români și la slovaci?
– Și la slovaci și la români.
– Și mai ce?
– Mi-o plăcut la români, la o săptămână după Paști, erau Păștițele alea mici.
– Paștele morților, da.
– M-am dus la cimitir. Veneam acasă plină de ou, de prăjituri, da’ o fost ouă bune, n-o fost vechi, colorate, frumos, așa…
– Da, e mare sărbătoare… Păștițele. Tot timpul se face la cimitir și acuma încă se face.
– Cimitirul era plin-plin.
– La slovaci e foarte mare ziua morților.
– Ziua morții, da’ nu se dă nimic.
– Da’ ce se face atunci?
– Numa’ să te duci la cimitir, să podobești… cândva n-o fost așa, nici nu s-o umblat la cimitir când o murit cineva. Și bunica mea când o murit, oooo, cine știe când s-o dus mama la cimitir.
– Dacă era familie mai nevoiașă puțin, care erau felurile de mâncare, ce puteau să gătească?
– Ce-o avut…
– Dar erau feluri specifice? Cum ați spus că spanacul nu-l mâncau decât bogații…
– Salată, aia s-o mâncat.
– Salată avea toată lumea?
– Toată lumea punea salată în grădină.
– Și atunci făceau șalatouka?
– Șalatouka, dovlecei, da’ nu d-ăștia, ci galbeni. Ciorbă s-o făcut, supă, da’ nu cremă, supă numa’. Tăiai mai mult cu lapte, dacă n-aveai smântână… dacă nu, cu lapte numa’. Cartof, supă de cartof, supă de chimen, supă de roșii. Sarmale nu s-o făcut numa’ când s-o tăiat porcu’.
– Numai atâta?
– Atâta.
– O dată pe an?
– Cândva s-o tăiat un porc înainte de Crăciun. Nu s-o făcut niciodată. Varza s-o făcut, că aia o avut, ceva ciolan, și asta o fost toată mâncarea.
– Se puneau murături?
– Puneau, da’ nu așa. Cu sare sau în butoi. Gogonele nu s-o pus, ardei, ce-ai avut în grădină. Ardei ceva și castraveți, câți ți s-o făcut. N-o pus așa mult. N-ai mâncat fiecare zi murăturile și compoturi și d-astea. Te-ai uitat cât mai ai în cămară.
– Care-i o tradiție care credeți așa că s-a pierdut, care nu se mai face?
– Întâlnirea, tradiția aia o fost frumoasă, să-ți vină de ziua ta, să te duci la ea… asta.
– Între doi tineri?
– Nu, și bătrânii. Nu se întâlnesc așa cum se întâlneau cândva. Asta o fost foarte frumos.
– Așa, mersul de la unii la alții.
– S-o dus la văru-so, la frate-so, că o fost familii mari și o avut la cine să ducă, o avut surorile, o avut frații.
– Și atunci avea cine să se întâlnească.
– O fost cine să se întâlnească și s-au întâlnit cu drag, o ținut unu’ pe altu’. Și unu o fost tânăr, prea tânăr și o fost și bătrân.
– Fiecare cu generația lui.
Care credeți că sunt cele mai mari diferențe între români și slovaci? Acuma nu atât, dar în trecut când erau mai separate? Care erau așa diferențele? Sau cât erau de gospodari unii, cât erau ceilalți?
– Eu zic că slovacii o fost mai gospodari…
– Și eu…(râde)
– Și aveau sălașuri mari, aveau curat, aveau animale, aveau cai, de toate au avut.
– Și românii n-aveau?
– Aveau, da’ nu chiar așa. Și vezi, ăia, slovacii viniau la piaț’ joia cu căruța…
– Piața era aceeași?
– Da.
– Și români și slovaci.
– Da. Ei viniau în căruță, aveau păsări, de toate… altu’ vinia cu porci, da’ românii mai puțin.
– Ei veneau să cumpere.
– Ei să se cumpere sau să se uite.
– Era piața un mod de socializare, de stat și vorbit?
– Da, da.
– Se întâlneau oamenii, așa la vorbă?
– Oamenii s-o întâlnit la piață. La 10 bătea toba și striga cine ce are de vânzare, cine o pierdut ceva, dacă o găsit, d-astea…
– În turnu’ bisericii era demult nenea ce suna din trompetă?
– Da.
– De când era?
– De când e biserica.
– De atunci în continuu?
– Eu mult am umblat acolo sus, am avut o prietenă, că ea o lucrat acolo, o fost… cu schimbu’ o fost. Încontinuu o fost cineva și sfert o sunat, jumate’, trei-sfert și oră. Asta e de când e biserica… 100 și ceva de ani. Acuma mi se pare că bate numa’ ora și jumate.
Acum poate că e electric. Bate la ora fix patru dimineața.
– Ce era atunci?
– Atunci se știe un om care e gospodar și are animale, trebuie să se scoale să hrănească.
– Vă trezeați la 4 dimineața și la cât vă culcați?
– Păi noi nu ne-am trezit la 4, dimineața la 6 așa.
– Și la cât vă culcați seara?
– Păi depinde cât am avut de lucru. Obicei după 10, la 11. Depinde, vara, da’ iarna ne-am dus mai repede înăuntru, ne-am uitat la televizor, cum o fost atuncea programul… de Ceaușescu, un fel numa’ (râde) seara… știri și film numa’ ce or vrut ei. Nu am avut altceva. Am avut televizor, da’ știi cum o fost.
– Așa ce mai… ce diferențe erau între români și slovaci?
B: Păi altceva ce să mai… la români mi s-o părut mie că ei niciodată nu avut așa mult lucru ca slovacii. Ei avut timp să steie zi de zi pe bancă afară la stradă.
– Da, e obiceiu’ ăsta să stea afară.
– Da’ la slovaci nu prea.
– Nu stăteați la sfat, la poveste?
– Nu prea… ei dacă n-au avut loc pe bancă, o stat pe marginea șanțului.
– Da, știu.
– No, dar pe bancă, aproape la fiecare casă o fost bancă. Dar noi nu am avut niciodată.
– Da’ chiar că am observat diferența asta. Unde o fost partea de români, sunt bănci în fața casei. Pe cealaltă parte, nu.
– Nu, no vezi? Acuma au timp mai mult slovacii, cum or avut.
– Și-au mai pus câte o bancă.
– Mai pus câte o bancă, sunt angajați, or fost angajați, or venit acasă, poate nu au atâtea animale, nu știu ce, s-o spălat și seara hai la bancă. Da’ la români asta o fost…
– Da. E o tradiție.
– O tradiție specială.
– Ați simțit vreodată așa, că sunt supărări între români și slovaci? Da’ supărări din astea de ,,ce cauți tu la mine în țară”?
– Nu! Nu, nu, n-o fost niciodată, la noi n-o fost niciodată nimic cu românii.
– Și ați simțit că românii nu vă vor sau…?
– Nu, nu nu… n-am avut. Am cunoscut și români și soțu’ mai ales, da’ n-am avut o diferență sau să spună cândva, cineva că ești slovac, de ce ești așa, nu. Alții nu știu, dar noi n-am avut.
Nu am întâlnit niciunul să ne urască că suntem slovaci sau noi pe români. Că am stat acolo în casa părintească și cu soțu’ și acolo, partea aia, lângă cimitir, acolo-s români și i-am cunoscut, nu am avut cu nimeni nimic.
– Nu mi-ați zis de nunți. Cum erau nunțile înainte să fie la hotel și la restaurant, când se țineau acasă?
– Acasă șatră o fost făcut.
– Și cum venea mireasa?
– Prima dată, cu o săptămână, o fost doi băieți care or fost chemători.
– Cu o săptămână numa’?
– O săptămână. Aveau panglică cum au țiganii în păr, țigancele. La domnișoare roz și la bărbați albastru deschis, așa or fost chemătorii. Prima dată s-or dus de la băiat la mireasa să-l cheme la nuntă. Apoi de la mireasa la mire și după aia neamuri, prieteni au chemat.
– Cam câți oameni erau la nuntă?
– Depinde… o fost și 100 atuncea.
– 100 o fost nuntă mare.
– O fost nuntă mare și joia tot s-o pregătit, o dus cu mașini, cu tractoare, o venit cu remorca. Avea, cine o avut șatră mare, care cât o avut de lung. Și noi, când am făcut la Jancsi, am avut foarte mare șatra, am avut în fața cășii, acolo la drum.
– Pe drum?
– Pe drum. Și joia o pus șatra. O pus prelate, o pus bănci, o pus mase, tot o avut a cui o fost. Vineri s-o tăiat păsările. Viniau, care o vrut să vină, o dus dimineața sau până la amiază, o pereche de găini la nuntă, un tort sau cum o tăiat porcu’, doi oi s-o tăiat. Și sâmbăta dimineața o fost o bucătăreasă care venea așa la nuntă să facă și o mai avut vreo 4-5 femei lângă ea care o lucrat.
– Și ce făceau de mâncare?
– Supă albă cu brădouțe și cu gombouțe o fost… da’ vineri seara o făcut totdeauna varză acră cu carne de oaie, ca tocănița așa groasă.
– În ce se fierbea? În ceaun?
– În ceaun mare sau două ceaune. Și cozonac se făcea. S-o tăiat felii și aia s-o mâncat. Țuica, vin, suc.
– Vin vă făceați acasă?
– Acasă am avut. Cine n-o avut, cumpără. Și sâmbăta dimineața s-o pus supa.
– Dimineața?
– Sâmbăta, că sâmbăta o fost nunta.
– Da, da’ dimineața? Nu seara?
– Pe la 2-3 s-o pregătit la cununie, la biserică. Și s-o cununat joia, cândva, la sfat.
– Și după aia sâmbăta la biserică.
– Sâmbăta la biserică.
– Și cine veneau? Formațiile ca acum veneau și îți cântau la nuntă sau…?
– Da.
– Bunica, am văzut în ceva poză… mi se pare că ați avut rochie albă de mireasă, nu?
– Da.
– Și cum aveau femeile așa, toate aveau rochie albă?
– Mi-o cusut-o o croitoreasă.
– Și toată lumea avea?
– Da. Cine o avut. Am avut o bună o croitoreasă. Nu că acuma zic, eu am avut rochii foarte frumoase, că am fost singură la părinți și cum ți-am spus, tata o câștigat bine.
– V-a răsfățat.
– M-o răsfățat și m-o iubit, e adevărat, foarte mult. Și eu l-am iubit foarte… ioooii, ce rău mi-o părut după el când o murit.
Și după-masa, duminică, iară s-o strâns și duminica dimineața s-o dus cu ursu’ pe stradă.
– A, da, că se umbla cu ursu’…
– O fost urs adevărat… Și două femei aveau câte o tavă de lemn, cu mâner bun, prăjitură, tortul, cozonac.
– Și împărțeau pe stradă.
– Când o văzut femeile, s-or băgat între ele, și îi pupai, îi strângea bunda aia și la care i-o plăcut. Care nu, o înjurat-o. Așa că or dus prăjiturile, bărbații aveau sticle. După asta, o venit de la ursu’, s-o prăștiat dimineața pe la 10-11 și după-masa au venit iară. Că s-o călzit ce o rămas mâncare și hai.
– Duminica se mânca ce rămânea.
– Ce rămânea… o nuntă se făcea foarte mare risipa, să știi.
– Tot timpul se face.
Unii mai au, nu știu dacă era înainte, asta când vin țiganii.
– Aaa, păi, cum să nu… o fost îmbrăcați, cu roaba o dus, mâzgăliți, oaiiii de capul meu. Cu sita… avea unu’ sita și lingura de lemn, bătea, trebuie să pui banii pentru mire și mireasă. Dacă nu, îți dădea la fund cu ea. Destul de mare lingura de lemn. Fiecare cât o putut, un lei, 2 lei, numa să pui ceva. Daca n-ai dat, ai primit.
– Știu, că am mai prins și eu. Da’ nu toata lumea ține asta. Am văzut-o la o nuntă. Cine o ținut-o asta cu țiganii, o ținut-o și cu ursu’. În rest nu prea se mai face.
– Mai înainte nu se dădeau bani, deloc-deloc. Se dădea cadou.
– Ce se dădea?
– Eu când m-am măritat, am primit de la vecina – bună vecină de la părinții mei – un pahar de bere, de sticlă.
– Și de la altcineva ce ați primit?
– De la fratele lu’ tata am primit mașina de tocat carne, mașina de nuci, două cratițe.
– Deci să vă fie de folos în casă.
– Da, și am avut un văr care făcea măturile, coșurile. Și acuma am în pod coșul ăla alb cu mâner, pentru rufe. Farfurii, furculițe, ăștia ai primit la nuntă. Da’ se întâmpla ca și de trei ori să primești farfurie, același sau cratițe sau ceva.
– Da’ tot erau bune.
– Toate erau bune.
– Le foloseai. Acuma uite că nu se mai dau astea.
– Nu se mai dă, da’ cumperi ce vrei tu, ce-ți trebuie. Nici nu s-o dus ca acuma, că dacă te duci la o nuntă, la un botez, te duci cu un buchet de flori. Florile nu s-o dus, n-o dat nimeni.
– Era risipă.
– Risipă… că se aruncă atâția bani și 2-3 zile îi arunci. E și adevărat.
– Ce prăjituri se făceau, așa la nunți?
– La nuntă? Păi s-o făcut toate feluri de torturi, inimioare mari se făceau, din tort, cum e tortul… așa se făceau și doboș și de ciocolată. Făceau torturi, foarte bune și frumoase, care de care. Griliaș, câte griliaș o fost și la noi la nuntă.
– Da, ăla era clasicul.
– Mireasa, mire… cerbul mare, scroafa cu purcei, găina, cocoș, pui… d-astea s-o făcut foarte mult. Dar și s-o terminat. Că vezi că a doua zi s-o destrămat șatra, trebuit să dai și la ăia și la ăia pachet, s-o terminat și prăjitura și carnea.
Nu rămânea, nici n-avut ce să strice. Și s-o îmbătat mulți iară și dormeau cum avut acolo coridorul’, o dormeză, imediat după ușă. A, unu’ se scula, altu’ se culca.
– Na, bunica, cred că am încheiat…
– Bine draga mea. Nu știu dacă ți-o plăcut…
– Mi-a plăcut foarte mult. Mulțumesc frumos!
Credit foto: Diana Bilec