Erau opțiuni, dar e mentalitatea aceea că femeia trebuie să-și urmeze soțul. Între timp s-a schimbat foarte mult mentalitatea aceea. Eu aș fi avut alte posibilități, dar am crezut eu atunci că tot ce zboară se mănâncă. Am crezut că pot muta munții. Și am hotărât să mă căsătoresc și să vin aici, în Uzdin. El era acasă. A primit imediat loc de muncă și s-a angajat ca medic veterinar.
La douăzeci și ceva de ani, nimic nu e greu pentru om. Sau cel puțin mie mi s-a părut atunci că putem să mutăm munții. Din ‘92 până în ‘95, fusesră trei ani în care am tot venit în vizită la soțul meu aici și am cunoscut prietenii. Am cunoscut foarte mulți studenți de aici, mulți studenți au studiat la Timișoara și ne-am știut, am știut obiceiurile. Dar când te muți cu totul, te lovești! Mentalitatea…
ȘI EU AM CRESCUT LA SAT
Totuși, anii de după revoluție pe care i-am petrecut la Timișoara au fost mai libertini. Orașul a pus influență asupra mea și a fost o lovitură cumva – întoarce-te cu picioarele pe pământ și vezi că trăiești la sat, trăiești între oameni care erau mai conservatori!
Sunt născută în județul Satu Mare, în România, în comuna Cămârzan. E spre Negrești Oaș. Am studiat în Timișoara, am făcut facultatea de horticultură în cadrul Universității Agricole din Banat și înainte de ‘95 l-am cunoscut pe soțul meu care e cetățean sârb, de naționalitate română, venit la studii la medicină veterinară tot în cadrul universității USAB. Acolo ne-am cunoscut, am fost prieteni, și în ‘95 el a terminat cei 6 ani de medicină veterinară, eu 5 ani de horticultură și am hotărât să venim aici. Aici au fost părinții lui – mama, care a fost profesoară de română, tata a murit în 81, a fost profesor de biologie, erau oameni intelectuali. Am terminat studiile amândoi și am venit la Uzdin.
CÂND POVESTEAM CEVA DE ROMÂNIA, ZICEAM: LA NOI ȘI LA VOI. PĂI UNDE-I „NOI” ȘI UNDE-I „VOI”?
Nu știam nici eu unde. Prima dată ziceam „la noi în România” și „la voi în Serbia”. Și după câțiva ani de zile a fost „la noi aici în Banat, în Serbia, la casa mea”, și „la voi în România”. Deci acasă este aici. Și acum când am plecat între străini, în Elveția, am spus: „eu vin din România, dar locuiesc în Serbia”, dar totuși am vrut să spun că-s româncă, să se știe…
Când am venit aici, nu mi-a fost deloc simplu, mai ales până am învățat puțin limba. Nu știam nimic, nu știam rusă, făcusem franceză și germană în liceu. Era pe vremea aceea la sârbi un serial spaniol, Kassandra. A făcut furori serialul acesta. Și mie atât de mult mi-a plăcut, l-am urmărit. Eu știam, româna și spaniola sunt limbi latine și se mănâncă împreună. Și atunci am început să învăț, dar era alfabetul chirilic, era foarte greu. Atunci soacra mea mi-a dat manualul de clasa a treia, din care învățau copii la școală și am început încet-încet să învăț alfabetul chirilic, de care eu habar nu aveam. Și de la serialul acela eu am învățat cât de cât să citesc – cirilița, că așa se spune.
Am avut o perioadă când am vrut eu să lucrez în domeniu, chipurile și am cultivat champignon și ciuperci pleuorotus. Din păcate a fost o perioadă destul de rea atunci în Serbia. România se înălța puțin atunci, dar Serbia era către groapă și n-am avut unde să le livrez. Era foarte greu, așa că am renunțat după câțiva ani de zile când am văzut că nu merge.
Apoi am reușit să-mi fac stagiul și să lucrez la o coopertivă agricolă „Jednota”, care acum nu mai este, s-a desființat și avea sediul la Covăcița. Asta se ocupa mai mult cu culturile mari, legume și cereale. Am lucrat foarte puțin timp tot în domeniu la o plantație de zmeură și mure în localitatea învecinată, la o firmă din Belgrad care apoi a dat faliment. Așa că șanse în domeniu să lucrez nu prea am avut…
Între timp, începusem și eu din hobby să fac torturi, lumea a văzut că mă pricep, că am un dar pentru asta, și a zis „hai să-mi faci, dar pe bani”. Și așa am început să intru într-un total alt domeniu, patiserie-cofetărie. Am venit și cu rețete românești, dar și cu rețete de aici. Am lucrat de acasă. Vă arăt pe facebook, facebookul meu – Daniela Radu. Nu mă laud, dar nici nu vă imaginați ce iese din mâna mea. Vreau să spun că tot ce face omul trebuie să faci. Dar de multe ori stai și te gândești, atâta muncă, atâta chin, pentru ce? Eu terminam un tort din acesta și-l duceam seara la nuntă, se mânca imediat.
UITAȚI, MI-A RĂMAS UN SEMN!
Vorbeam la telefon cu o doamnă care cerea cetățenie română din. Era telefon din acela care se deschide și eu țin telefonul la ureche așa și între timp fac tort, fac glazura de zahăr. Pot eu să fac două lucruri? Nu pot. Și mi s-a întors lingura, mi-a căzut glazura aici și mi-a rămas semnul ăsta. Asta sunt riscurile meseriei. Repede, fuga să fac torturi, fuga la proiecte, acum vorbesc, organizez ședința pentru festival. Eram implicată în toate și la un moment dat: „alo, ce-i cu tine, unde ești?” Ce ai tu din toate astea? Anii se duc și așa pur și simplu am stopat. Și în februarie am plecat pentru patru luni de zile în Elveția.
Am plecat să lucrez la un complex turistic, la un hotel. Am luat ce am putut și am lucrat remotely. Proiectele mele de ani de zile le-am continuat, ca manager. Torturile le-am stopat, că nu am fost fizic acolo. Și pentru ședințe, chitațe, am avut ajutorul Casandrei, care a fost aici fizic. Și împreună am făcut treabă bună cât de cât. Proiectele sunt aprobate, banii vin, le implementăm și mergem înainte.
ACUM NU ȘTIU, DAR POATE PESTE O VREME O SĂ ȘTIU DACĂ MI-AM PUS AMPRENTA PE CEVA
Nu pot să zic că, wow, ceva anume eu am adus. La un moment dat, undeva în 2000, au fost 40 și ceva de românce căsătorite aici în sat în Uzdin, venite din România. Unele din facultate, prietene de-ale mele, cunoștințe. Încet-încet, situația fiind tot mai rea aici economic, lumea și-a căutat și dacă n-a reușit aici… Lumea se miră și acum „cum ai putut tu, Dana și cum poți să rămâi aici?” A fost soarta sau nici nu știu cum să numesc…
Oricum, n-am fost noi prima tangență a Uzdinului cu România. Noi eram numai în treacăt. Ei mergeau în România și cu business și prieteni, de ani de zile, prin Timișoara sau prin alte părți. N-am fost noi primul impact, că venim românce și ne căsătorim aici. Dar au fost destul de multe care s-au căsătorit și au plecat cu familiile, au plecat în America. Chiar un sat mic ca Uzdinul se spune că e în America, în Detroit, că au migrat foarte mulți. În Detroit erau, la Hazleton, și veneau aici până au avut părinți sau până au avut rude, pe urmă tot mai rar și tot mai rar… Dar au fost ani de zile când au plecat de la Uzdin. Asta explică și casele părăsite. Și de obicei, oameni capabili… Nu prea ai ce să faci la sat…
M-AM GÂNDIT SĂ MĂ DUC ȘI EU ÎN ALTĂ ȚARĂ
Nu neapărat în România. Poate chiar și în România, în ultima vreme… A fost o perioadă când am dat fără să mă uit înapoi, să caut ce se întâmplă pe de lături. Mă duc aici, pentru că aici mi-a fost familia, aici am băiatul pe care l-am născut în ‘98 și pe urmă a mers la școală aici. Poate că și el a fost un țel al meu.
I-am pus nume românesc și scris românește – Sergiu. Sârbii, cum se scrie, spun Serghiu. Și mi-am spus „aici am greșit, de ce nu i-am spus Daniel? Un nume universal”. La un moment dat am vrut să-i pun numele Bogdan, și soțul meu – „cum Bogdan? Că e „ziua Domnului”, tradus”.
Băiatul meu a făcut 8 clase aici la Uzdin, în limba română, pe urmă a trecut în Covăcița, la limba sârbă. Apoi a mers la „românii de pretutindeni”. Nu era schimb de studenți, dar Guvernul României acordă câteva burse pentru studenții care sunt de naționalitate română, și a mers la Politehnică în Timișoara și a studiat IT.
De un an de zile lucrează în Novi Sad, A avut foarte multe posibilități să lucreze și în România, în Cluj. Dar așa a hotărât.
DE MULTE ORI, TE DUCE ȘI VIAȚA, NU FACI ALEGERI BUNE SAU LE FACI
Numa’ viața merge înainte și nu trebuie să te uiți înapoi și să-ți pară rău de alegerile pe care le-ai făcut. El a ales să meargă la Novi Sad și de un an lucrează acolo. Nu spune că rămâne acolo, cu atât mai mult cu cât IT-iștii pot oriunde să lucreze. Doar că își face puțin experiență.
Și acesta a fost un motiv care m-a ținut pe mine aici, să nu mă mut de colo-colo. Fratele meu este în Londra căsătorit din ‘96, sora mea este în Roma cu familia și părinții mei sunt în România. Am fost în Londra de câteva ori, mi-am făcut și niște documente, ca să fac un pre-settlement status, ca să spun așa, dar nu mi-am luat inima în dinți să spun gata, am rupt de la Uzdin și am plecat de tot…
VIAȚA ÎȘI URMEAZĂ CURSUL ȘI TU SAU RUPI SAU PUR ȘI SIMPLU TE SUPUI.
Dacă am avut mai mult curaj la 20 de ani? Nu știu… vreau să spun că și din cauza multor probleme, și a soțului meu care s-a îmbolnăvit între timp… Din cauza asta nu am putut să renunț sau să plecăm împreună.
Dacă aș relua același traseu acum?
Doamne, nu cred, nu știu, m-a dus valul…
Definitiv, nu m-aș mai muta aici. Nu știu dacă este soartă sau nu pot să numesc ce a fost și cum a fost. Dar nu pot să spun că regret sau că am mustrări de conștiință pentru absolut nimic din ce am făcut. Dar sunt neîmplinită profesional și în momentul ăsta asta simt, asta mă paște. Poate că altfel cine știe ce alte neajunsuri aș fi avut și tot nemulțumită eram…
Nu am crezut că o sa fac cincizeci de ani între străini, că o să celebrez jumătate de viață
E o vorbă: „omul sfințește locul” – vorbă bătrână, dar înțeleaptă. De multe ori simți că ești de acolo, încearcă să dai de la tine tot ce poți pentru momentul respectiv și normal că ți se întoarce, e un fel de karma, sau cum să-i spun, legea bumerangului. Tu ai grijă de semănat, că pe urmă universul are grijă de recoltă. Și cred că oriunde ești în lume, fii natural, fă lucruri bune!
De multe ori mă mustră conștiința și sunt necăjită că părinții mei sunt singuri acolo. Toți dintre frați suntem plecați. Eu aici fac anumite fapte bune pentru bătrânii care stau aici, pentru vecinii mei. O mâncare dacă pot să le fac sau să-i ajut cu ceva. L-am învățat și pe băiatul meu – „hai să-i ducem sau să-i aducem de la biserică!”. Poate cineva va avea grijă și de părinții mei…
MĂ NUMESC DANIELA RADU
Am locuit în Cămârzan, apoi în Halmeu, iar la 18 ani m-am mutat în Timișoara. Sunt 27 de ani de când am părăsit România. Port numele soțului meu. Sunt secretar al biroului regional Uzdin al Consiliului Național al Minorității Naționale Române din Serbia, fac management pentru mai multe proiecte, organizez diferite festivaluri, sunt președinta Crucii Roșii de la Uzdin.
Da, sunt în foarte multe băgată, dar știți cum e când faci zece lucruri deodată? Și aici și acolo, te risipești… Exact așa, ca un pumn de făină pe care l-ai aruncat. Tu aduni și-l pui, dar nu mai poți să-l strângi tot cât a fost la un loc… Ei, în momentul în care făina aia ai pus-o ca lumea, crește.
Și mai spun ceva: „Mă simt acasă. Dar cred că mai multă treabă făceam în România…”
Credit foto: Ionuț Suciu