Povestiri 2022

ATÂTA BĂTAIE ȘI FRICĂ AU BĂGAT ÎN MINE, CĂ M-AM ÎNTORS DIN DRUM

– Când ați trecut prima dată?

– 7 septembrie 1984 am trecut, am înotat foarte frumos, înotător fiind, crescând pe malul Dunării, nu s-a pus problema.

– Pe unde ați trecut?

– Pe aici pe la noi, după pichet.

– Adică pe unde e mai îngustă sau pe la Ostrov?

– Nu, nu, pe unde e mai îngustă, dar m-am înșelat amarnic. Pentru că apa, fiind strâmtoare acolo, curenții de apă m-au dus cu un kilometru mai la vale.

Și v-a dus direct la pichetul sârbilor?

– Nu. Am ajuns pe malul sârbesc fără niciun fel de legătură sau cunoștințe. Harta, busola, totul a fost pregătit asupra mea. Eu făcând armata la grăniceri am știut ce îmi trebuie că să mă pot orienta în teren. A fost bine, am traversat malul sârbesc, mă uit de la sârbi la noi, la Coronini: „Ceau satule!” Așa plângeam în sufletul meu, că am scăpat. Dar înainte de asta eu am luat examenul la școala de Poliție. Nu aș fi trecut dacă nu erau vremurile alea să te faci membru de Partid. Știind de la tata care a fost membru de partid ce se întâmplă, întârzieri la program, neglijență în familie, am zis că nu mă fac membru de Partid, nici milițian. Australian mă fac.

– Australian, pentru că plecase înainte vărul?

– Nu numai de asta. Noi toți din sat cei care treceam țineam legătură unii cu alții. Știam fiecare ce destinație o să aibe. Pentru vărul, asta a fost opțiunea lui. Eu de exemplu, suedez mă făceam. Mentalitatea mea de atunci era așa pentru că în Suedia era un bărbat la două-trei femei, raportat la numărul de populație. Ce minte de copil aveam. 

– Cați ani aveați atunci?

– 21-22 de ani. 

– Și atunci nu erați căsătorit?

– Nu, nu. După ce am terminat toate „formalitățile” pe care trebuia să la termin ca să devin cetățean român, m-am căsătorit. Am trecut, am ajuns undeva în Beograd cunoscând limba sârbă, cunoscând orientările în teren. Și acum vă duc fără hartă, fără busolă, să ajungem la București prin păduri. Deci am ajuns în Beograd, am mai traversat Dunărea o dată. Asta e bine de reținut. Am mai traversat Dunărea o dată înot pe teritoriul sârbilor fără să fim prinși. 

– Dar câți erați? Erați un grup mai mare?

– Cinci. 

– Și toți erați din sat?

– Da. 

– Când ați trecut era zi sau noapte?

– Amurgul serii. 

– Să vă spun eu. Eu fiind grănicer, făcând concentrări la pichet, știam programul de lucru al grănicerilor, știam cum merg vedetele militare. Pentru că și atunci erau șalupe. Știam exact ce se întâmplă dacă merg în sus înspre Divici. Știam că îi trebuie o oră jumate. Riscul era să ne împuște grănicerii la o sută de metri de pe mal, dar nici atât. Asta e o lege internațională și la ora actuală, nu ai dreptul să întorci arma înspre teritoriul statului vecin. Deci decretul 678 privind regimul juridic al frontierei de stat îl știu și acum. Am făcut armata la grăniceri.

Așa, am ajuns în Belgrad. Bani aveam la mine. Eu munceam la mină la Moldova Nouă, nu se punea problema de bani, aveam banii mei. Se cumpăra valută, veneau sârbii din Iugoslavia cu permisul. Deci tot ce cumpăram dolari, dinari, era la negru. Și acolo am luat bătaie de la Securitate. Normal se schimbă la bancă. Am ajuns în Belgrad, intru să cumpăr bilete, să mergem mai departe către Trieste, spre Italia, deși eram în dubii pentru că voiam să ajung înspre Austria. 

– Deci care era ruta dumneavoastră?

– Trieste, Italia. 

– Și până acolo pe unde ați fi luat-o?

– Până în Italia cu trenul. Când am ajuns noi la Belgrad, am fost cinci. Eu fiind cunoscător de limba sârbă, am intrat la bilete, pe ăștia i-am lăsat afară și le-am cumpărat câte o revistă sârbească la fiecare. Eram patru băieți și o fată, fata fiind prietena mea. A fost căsătorită cât am făcut eu armata, am luat-o de la bărbatu-său și Go Planet. În perioada asta, ei conversau. Le-am spus: „Nu vorbiți!”

Să nu converseze, să nu bănuiască nimeni. Erau reviste sârbești. Tema a fost făcută, eu am fost comandantul grupului. Au stat băieții, la un moment dat își dădeau ghionturi așa, au ajuns la o parte erotică și se drăcuiau. În momentul când am ajuns, pe ei i-a mirosit miliția. Văzând buletinul meu în bagajele lor, miliția a întrebat de mine. Unul dintre ei a arătat înspre mine. Deci lor le era, vezi Doamne, că pe ei i-a prins și mine nu. Am încercat eu să fug dar știam că nu am sorți de izbândă. Chiar nu mă interesa buletinul. Că la urma urmei identitatea mea o lăsam în urmă. Le spuneam cine sunt, cum îi, documentația, se afla pe plan european, prin Interpol. M-au luat și mine. Ne-au dus frumos la restaurant, ne-au întrebat dacă suntem fumători, am spus că da. Ne-a tratat nu animălește, chiar omenește. 28 de zile am fost închiși. Acolo prestam muncă. Eu fiind Ion de la Coronini, am preferat să mulg vacile. O muncă ușoară. Nu eram tratați că la noi la români, animalic. Comunicam între noi, aveam la pușcărie acolo șah, sală de sport, tenis. Ne relaxam omenește. Un singur lucru, băile erau comune. Ne scăldam toți la un loc. 

– Când v-au săltat v-au spus despre astea 28 de zile sau ce urmează să vi se întâmple?

– În alea 28 de zile ne-au adus translator. Ne-au spus să nu ne panicăm că drumurile noastre vor duce spre toate direcțiile pe care le doream. 

– Și cât stăteați în lagăr aveați voie să ieșiți?

– Nu, eram împrejmuiți. Se muncea și în exteriorul lagărului. Din colegii mei au muncit pe la fier-betoane, la încărcat de bolțari. Îi ducea mașina, acolo erau supravegheați. 

– Ah, deci nu se putea fugi de acolo. 

– Nu neapărat. Se putea fugi, nu era strictețe cum era la noi. În fine, au trecut alea 28 de zile și într-o bună seară: bagajele la control. Pentru munca ce am prestat eu, pentru muls vaci, m-au plătit sârbii. Deci eram plătit. Ne-au îmbarcat într-un autobuz două zeci și opt odată. În alea 28 de zile cred că ne-am adunat acolo vreo patru sute de români. M-am întâlnit cu băieți din Constanța, din Baia Mare, din Sighetul Marmației. Toți fugeau pe aici, ilegal. Toți prin zona asta. Alții săracii au avut ideea să treacă Dunărea pe uscat. Am avut un prieten care a mai încercat să treacă cu un coleg. Pe colegul lui l-au împușcat și ăsta s-a întors înapoi. Într-un cuvânt ne-am întâlnit toți în Serbia. Am avut și ofițeri de grăniceri și subofițeri de miliție și polițai. Ne-am întâlnit tot felul de neamuri acolo. N-am fost eu singur. După 28 de zile, ne-a dat înapoi, a fost amnistie pe țară. Am scăpat necondamnați. Dar bătaia cuvenită am luat-o. Să rețineți. Atunci în prima tură am luat un pumn de mi s-a desfăcut cătușa de pe mână și mie și prietenei mele pe ecluză la Porțile de Fier. Eu am fost singurul, nu au avut treaba cu ăștia. De ce ai luat examenul la Școala de Poliție și de ce ai făcut concentrare la Grăniceri dacă ai vrut să treci? Mi-a astupat gura. O fost bun.

Pe dumneavoastră v-a întors înapoi, dar pe restul? Că ziceați că erați patru sute acolo la Belgrad. 

– Într-un cuvânt, toți ne-am întâlnit la Popa Șapcă. Pe 23 august Nicu Ceaușescu a făcut o vizită la sârbi, pentru fiecare român trebuia un vagon de sare sau ceva de genu, nu mai știu exact. Oricine trecea era victimă la Popa Șapcă. Am ajuns acasă, ne-au dus la tribunal, de la tribunal, liberi. Eu fiind cu mintea la cap, știam ce mă așteaptă. Mă gândeam că ne-au judecat pe liber și ne-au dat drumul acasă și așteptam să vina perioada să vina să mă salte ăștia. Între timp, mi-am găsit alți doi prieteni. Deci după judecată la o săptămână. Am trecut prima dată la 7 august și pe 7 septembrie am trecut a doua oară. Am fugit de repercursiunile față de familie. Mă gândeam la tot ce e mai rău, pentru că știam. 

– Nu era mai rău dacă încercați iar să fugiți? Aveați în plan să fugiți și să îi duceți și pe ei?

– Frate-miu a doua oară a știut. Am știut și prima oară. 

– Câți ani aveați?

– Pe atunci aveam la 12-14. Am trecut a doua oară, am traversat același traseu, știam unde îmi agăț treningul în apă, unde îmi scot adidasul din picior, mă rog, deci pentru mine a fost cunoscut traseul. Am ajuns aproape de Italia. Am ajuns unde trebuia să ajung, la Kikinda. Acolo trebuia să traversăm un canal de irigații de 6-7 metri lățime. 

– Deci nu era greu numai să ajungi la sârbi, dar și după era la fel de greu să ai grijă să nu te prindă.

– Exact. Cu aceeași frică cu care ai plecat de acasă cu aia trebuia să rămâi până la destinație. Am ajuns acolo fain-frumos, ne-am dat jos în Kikinda, aveam unu care era fricos de șerpi, bată-l Dumnezeu, am ajuns la canalul de irigații exact cum îmi bătea mie harta cu busola. Nu exagerez cu nimic, de aici în zidul ăla din spate. Atât am avut. Ne punem pe burtă. Treceam pe lângă un foișor unde erau grănicerii sârbi să supravegheze. Undeva la vreo… de aici în poartă era foișorul. Grănicerul dormea, sârbul. Avea câine lup, bată-l Dumnezeu de câine. Câine-însoțitor. Ajungem lângă canal, prietenul asta, Ionel, când o văzut șarpele, o început să țipe. A fost suficient cât să se trezească câinele. Nu s-a trezit grănicerul. S-a luat câinele după noi. Ăla o sărit în apă, o trecut canalul în Italia, iar eu cu colegul ăstălalt am fugit înapoi către teritoriul Serbiei. Ne-am întors, ne-au prins grănicerii sârbi, același traseu. Am fugit de frica câinelui și ne-a trântit câinele. Un câine grăniceresc care ne-a imobilizat pe amândoi în momentul când am încercat să ripostăm. Eu am avut cuțitul în geaca, am vrut să tai gâtul la câine și să trecem și noi. Știam traseul.

Ne duc ăștia la restaurant, ne cumpără țigări, ne cumpără mâncare, ne duc la interogatoriu, ne aduc translator. Am stat din nou, dar pe mine m-au găsit în baza de date. Strigau după mine campionul. Cum am reușit eu să trec de două ori într-un interval de timp așa de scurt. Fain o fost. Acum munceam dincolo. La încărcat bolțari. Acolo am găsit un șofer de TIR român, a doua tură. Lucram la fabrica de bere în Belgrad. Spunea „Aici te ascund în copertină!”. Mă gândeam că poate sunt totuși și căi legale și am sorți de izbândă. A fost propunerea lui. Dar eu mă gândeam și la colegul meu: cum să îl las pe asta singur? Ne-a arătat un polițai care era sub acoperire, dar era civil, lucrând la fabrică. Ia bicicleta asta și du-te acolo și acolo, m-a învățat traseele să fug. A ținut cu noi. Mi-a zis să fug. Mi-am dat seama că mi-a dorit binele. De data asta nu am mai fost la pușcărie. Am fost la centrul de emigrări „O mie și una de trandafiri”. Eram mulți. Eram români mai mulți ca populația Coroniniului. Cei mai mulți eram români. Fain o fost. Program liber. Aveam legitimație. În jurul Beogradului o raza de 35 de km. Nu te obliga. Cazarea a fost cazare. Mâncare. M-am simțit bine.

A trecut perioada de 28 de zile. Stau în camera. Nu-i colegul. Când dau să ies pe hol, polițai. Toate națiile. Mă întorc înapoi în camera. Eram cu bagajele strânse. La un moment dat intră poliția. Toate ambasadele aveau reprezentanți. Percheziționează. Pleacă. Cu o seară înainte, românii noștri care erau răufăcători au atacat o parcare italiană de tiruri. A ieșit măcel. Doisprezece șoferi bătuți și două zeci de români. Afară erau autocarele. Ne așteptau. Aveam geaca de blugi. În astea 28 de zile am strâns o mie și ceva de dolari. Ne bagă în autocare și eu mă vedeam deja în drum spre Suedia. Dădusem interviuri pentru țara în care voiam să ajungem, pentru azil. Într-un cuvânt am plecat în jur de 29 septembrie. Nu ne-a dus pe ruta care trebuia, pentru că ruta până la Beograd eu o știam foarte bine. Am avut bătăturile cu sânge în talpă. Eram autocare după autocare, au fost mai bine de zece autocare.

Ajungem și la cuvântul cheie acuși. Undeva pe la 4 dimineața ne apropiam de România. Când am văzut luminile de la Porțile de Fier, le-am spus colegilor că suntem prizonieri români. 

– Ce ați simțit în momentul ăla?

– Mă vedeam deja pușcăriaș. Mă gândeam să lovesc însoțitorul, să îl pușc pe ăla, lovesc șoferul și întorc tot. Sorți de izbândă nu aveam, că în spatele nostru mai erau nouă autocare. Ajungem în vamă la Kladovo. Mi-aș fi dorit să nu mă aducă aici, să mă ducă în altă parte, să nu mă cunoască ăia și să mă bată. 

– Deja știau că ați mai încercat.

– A durat tranzacția până când a făcut documentația, a durat mult. I-am spus sârbului că vreau să mă duc la baie. A zis „nu”. Eu atunci știam ce să fac, săream în ecluză și mă întorceam tot la sârbi. 

– Aveați șansă de supraviețuire dacă săreați în ecluză?

– Să nu uitam totuși că sunt bun înotător.

– Păi da, dar totuși e ecluză.

– Ecluza știi cum e? Te scoate apa la suprafață. Asta a fost intenția mea, dacă mă lăsa să merg la baie. În momentul în care m-au văzut ăștia…

– V-au recunoscut?

– Păi cum naiba nu? Personalul de preluare era același. Când m-au văzut au zis: „Au futu-ți Dumnezău mă-tii, ai venit iară!! Tu ești jigodie internațională, ai mai trecut un grup!” Deci nu s-au limitat la faptul că am trecut eu, ci că am trecut eu grupuri. Ne duce, ne-a băgat la pichetul de grăniceri de la Gura Văii, eu eram cu colegul. Întâmplarea a fost că grănicerul care a fost în prima tură a fost și acum. M-a recunoscut și îmi spune: „Băi nene, păi iară matale?” Zic: „Da care altul?” Mi-a adus mâncare, a avut grijă de mine. „Ai grijă, nene, că te bat ăștia ca pe dracu!”. Eu știam ce mă așteaptă. Aveam 92 de kile, eram că un sac de box în perioada aia, puteau să bată.

Mâine zi nu au avut treabă, eram la Gura Văii două zeci și unu de persoane. Nu au avut treabă cu niciunul. „Străinu Ion!!” Mâna sus. Știam. Deja am ieșit în încordat, așteptam la lovituri. Nu. De data asta, nu. Frumos, până la declarații. M-au întrebat pe cine am întâlnit. Le-am spus că e posibil să îi fi văzut, dar nu îmi aduc aminte de acele nume. Mi-a tras niște scatoalce în cap. Am luat o bătaie omenească. Pe restul care erau din diferite zona ale țării i-au dus. Am rămas vreo 6 persoane.

Mâine vine și ne ia și ne duce cu vaporul. Ne-au băgat în sala motoarelor și ne-au legat cu cătușele de apărătoarea de la motor. Am fost sergent în armată. Știam să desfac cătușele. Ies din sală. Grănicerii stăteau la povesti pe vapor cu sucuri și mâncare. Atunci am avut șansa să mai sar de pe vapor. La Cazanele Mici. Dar nu prea ai șanse. E stânca abruptă și pe malul sârbesc și pe cel românesc. E îngust și curentul mare. Ori ești alpinist ori ești scafandru. Toate bune.

Am ajuns la Moldova Nouă sub escortă. Am ajuns în sat și se striga prin portavoce numele deținuților dar din port până la casa familiei mele era distanță mare și era imposibil să se audă ceva. Cum am ajuns la Moldova nu au avut treabă cu nimeni. Dar eu am luat o ploaie de bătaie de am ajuns la Spitalul Militar în Timișoara trei luni. Am luat bătaie pentru că fiind recidivist, se considera că eu eram organizatorul. Nu am avut nicio legătură cu restul care au trecut în aceeași zi cu mine. Drept dovadă, m-au judecat în Coronini, la Căminul Cultural. Au adunat oameni de pe stradă. Eu nu aveam putere să stau pe picioare, mă duceau de mâini. Am avut dublă fractură de mandibulă, pleura dezlipita, timpanul spart. Atunci era fain să trec Dunărea, treceam ca scafandrul. În fine, m-am trezit la spitalul Militar. Am mai luat o porție, că aici a ripostat neamul meu, în sat. 

– Și oamenii ce ziceau?

– Ce să facă, nu prea aveau ce să zică. 

– Nu erau supărați?

– Ba da, nu i-a mai lăsat pe grăniceri să îi bată. La Timișoara am stat trei luni în spital. Prima dată, îmi aduc aminte… Am avut un doctor neam. Ăla era interesat iară să mai trec frontiera și cu el. A avut grija de mine ca de copilul lui. Eram sub stare de arest, eram istovit, eram cu polițaii la pat. La un moment dat ăsta le-a interzis. Îmi spune: „Prietene, ascultă, eu te fac bine, drumul tău de aici e la Popa Șapcă. Dar o să am grijă de tine și acolo. Dar când scapi de pușcărie, ținem legătura”. „Gata, corect!”. Am ținut eu minte numele doctorului, stătea în zona Soarelui. Mi-a zis să trec pe la el după pușcărie. Am scapat de spital, m-au băgat la pușcărie. Un an și opt luni. Trei luni în prima fază, un an și patru luni la recurs și apoi mi-au mai dat patru luni că i-am rupt eu falca unuia în pușcărie. Am ieșit în 1986. 

– Se trecea mult atunci?

– Se trecea intens, dar nu numai din sat. Eu de exemplu după pușcărie dacă mă duceam la doctorul ăla neamț poate nu mai eram acum aici. Dacă era să trec a treia oară, când veneam înapoi eram criminal. Dacă vedeam un grănicer… atât de tare m-a înrăit pușcăria. Intri om normal în pușcărie și te distruge psihic. Munceam la pușcărie, munceam la Timișoara, am muncit la contoare la Aem. Am fost șef de echipă, am fost la CTC. Făceam 320 de contoare. Aveam zece la sută din salariul unui civil. Acolo în ce consta munca: în bani, normă și bastoane. Dacă nu iți făceai norma, luai la bastoane.

– Și după ce ați ieșit din pușcărie nu v-a mai dat prin cap să mai treceți încă o dată?

– M-am căsătorit după trei luni. Am stat la Socol. Zona de frontieră pe uscat. Nera era până la genunchi. Trai și viață. Nu mi-au mai dat voie să mă întorc înapoi în mină pentru că se lucra cu explozibil. Și se gândea statul român că dacă îmi dau drumul în mină, ăsta aruncă unitatea de grăniceri în aer. Mina având cantină pentru mineri, a avut fermă de vaci. Eram obligat să mă angajez în termen de cincisprezece zile pentru că altfel intram înapoi la mititica. Și am fost la ferma de vaci. Doamne ce relaxare a fost pentru mine! A fost super fain. O sută două zeci de vaci. Singur. Aveam plata ca un miner, dar eu stăteam la suprafață. Mai stăteam cu undița în Dunăre, mai prindeam câte un cărășel. A trecut perioada aia. Cât am fost la Socol eram sub supraveghere, în fiecare săptămână trebuie să mă duc la șeful de post. 

– Și cât ați stat la Socol?

– Am stat un an și ceva. Perioada de reabilitare. Eram monitorizat zi de zi. Dar săptămânal, în fiecare zi, semnam. Primele ture semnam fără să citesc. Mă gândeam că poate mai îmi fac ăștia un dosar. Apoi m-am reintegrat în societate. Un verișor de-al doilea mă îndemna să trecem din nou împreună și îmi spunea că eu cunosc treburile. Am avut fata, avea trei luni, i-am dat o doză de Romergan de a dormit fata trei zile. Era un sirop pentru copii, de liniștire. Ca să doarmă, că în momentul în care ajungem să trecem frontiera să nu facă zgomot.

– V-ați gândit din nou să treceți?

– Am plecat de acasă, am făcut pasul să trec și a treia oară. Pe Nera, pe uscat. Acolo știa ruta verișorul meu. Am ajuns, de aici în poartă era frontiera. Mă vedeam iarăși la Popa Șapcă. Am luat muierea și fata și ne-am întors înapoi. Atâta bătaie și frică au băgat în mine, că eu m-am întors din drum, de la un pas. Vărul meu a trecut, a ajuns în Danemarca. Eram așteptați dincolo, pe malul sârbesc. 

– Dar aici toată lumea a trecut?

– Nu știu dacă e cineva care cel puțin intenția să nu fi avut să treacă. 

– Deci înainte de ‘89 erau oameni care îi ajutau pe alții să plece și alții care îi dădeau în gât?

– Da, dar nu prea ne cunoșteam intre noi. Ne știam ca săteni, dar nu știam ce ascunde fiecare. Între noi mai era câte unul infiltrat. Când a plecat fratele meu, am venit înapoi acasă și am început să plâng și m-a întrebat mama mea de ce plâng. Și i-am spus că eu știu ce urmează să se întâmple. Plânsul tău mi-a adus mie nenorocul. (râde)

– Ați avut apropiați sau prieteni care au murit încercând să treacă?

– Am avut un prieten chiar aici a doua casă. A trecut înaintea mea. Cu vărul meu de aici din sat. S-a înecat pentru că aici când ai luat Dunărea în piept ți-ai pus nervii și rezistența la încercare. Deci plecai pentru o cauză. Eram conștient că dacă mi se pune vreun cârcel mă trage Dunărea la fund. A doua tură era să dau ortul popii. Când treceai Dunărea sigilai punga cu haine și mâncare și cu cât era mai grea punga cu atât te trăgea mai tare la fund. Un prieten cu care am trecut a scăpat geanta, iar eu cu geanta mea după mine am încercat să recuperez geanta. Fiind valuri am obosit iar atunci am strigat după ceilalți, iar unul dintre ei s-a întors să mă ajute. Aveam conserve, eugenii și biscuiți. 

– Știți de alții care mureau împușcați?

– Un exemplu, după ce am scăpat eu de pușcărie. M-a căutat familia lui, un copil de polițai din Deva. L-a prins politia cu conducere fără permis. Ne-am cunoscut în pușcărie. Erau punctele de control, la Naidăș. A venit cu motorul la noi acasă și am dat declarație acolo și le-am spus că el poate veni la mine că ne cunoaștem. A venit, m-a sunat din Deva, m-au sunat grănicerii, dar nu a mai ajuns la mine. M-a sunat taică-su după două săptămâni. I-am zis că nu a mai ajuns la mine. Nici dincolo, nici înapoi la familie. La câte cadavre s-au găsit atunci, cine poate ști…

– Chiar așa multe cadavre erau pe Dunăre?

– Erau oameni care veneau cu pretextul să lucreze. Dar localnicii nu îi știau, nu se știa numele lor sau cine erau. 

– Erau din alte parti alte țării.

– Da. 

– Deci care mureau erau mai mult din alte părți?

– Cei din zonă mai mult care nu rezistau la înot. Cei care ieșeau la suprafață erau mai mult înecați. Veneau din toate părțile sub pretextul să lucreze la mine și își alegeau traseul: ori la mine ori transfug.

– Pe la Ostrov se trecea?

– Mai puțin. Ăștia din Moldova Veche luau imigranții, îi puneau în barcă, ajungeau pe Ostrov, le luau banii și plecau. Ostrovul e tot teritoriul românesc. Mâine dacă veniți vă arăt locul pe unde am trecut. Le luau banii și îi lăsau cu ochii în soare.

– Călăuzele false erau mână în mână cu Securitatea?

– Exact.  Când vin colegii tai să filmeze și să facă poze, sar în Dunăre îmbrăcat și înot până la jumate să le arat cum am plecat, cu tot cu trolerul lu’ nevastă-mea. Vă arăt traseul, cum am cărat bagajul în spinare, traseul a fost numai peste dealuri și cum am coborât spre Dunăre. După pichet. Pe niște stânci, unde nici vulpea, nici gușteru nu ajunge.

– Aici înțeleg că au fost mulți tineri, pe la ce vârstă treceau?

– După 18 ani. Ca să nu fie minori să te trimită sârbii înapoi. Au trecut și cu ușa.

– Cum cu ușa?

– A luat ușa de la grădină, a pus-o pe apă și s-a dus. A plutit, a dat din mâini și a ajuns. Singurul. Fuma în timp ce plutea pe apă. Nea Pătru Mișa. Fuma. Au trecut grănicerii pe lângă el, și-a stins țigara și s-a băgat sub ușă. Noi știam de acasă de ce urma să facă. Mie mi-a spus că am să mor și nu am să ajung. Era concurență. 

– Care era motivația pentru care plecau oamenii?

– Sărăcia. În Danemarca se ajungea doar prin Crucea Roșie de exemplu. Elveția nu primea deloc. Trai mai bun.

– Deci nu se găseau chestii de cumpărat.

– Nu neapărat. Uite la mine, dacă eram pe timpul lui Ceaușescu ăsta nu stătea pe perete (radioul). Eu sunt un iubitor de muzică sârbească până la Dumnezeu. Dacă mă prindeau că ascult muzică sârbească, mă luau, lasă că îți dăm noi sârbi. Am vrut libertate. Libertate. Toți care am trecut am vrut libertate. Libertate. Se făcea seară de film. Tu aveai ora când trebuia să pleci acasă. Aveai ora când se făcea discoteca. Aveai ora când trebuia să pleci acasă. Aveam joia tineretului, duminica discotecă până la ora 10-11, de două-trei ori pe săptămână aveai film. Dar eu mi-aș fi dorit să ascult muzică și ziua și noaptea. Uitați-vă la mine. Eu i-am zis la nevastă-mea: când mor, ăsta (radioul) să mi-l pună cu mine în groapă. Deci asta mi-am dorit eu dintotdeauna. Fraților, eu nu-s acasă. La mine cânta muzica non-stop. A murit frate-miu înecat, aveam melodia noastră. Am înregistrat-o pe două casete cap-coadă. N-am dormit cu nimeni patru luni. Melodie sârbească, faină. 

– Pe vremea aia nu puteai asculta muzică sârbească?

– Nu. Era restricție mare. 

– Sunteți de etnie sârbă?

– De la Baziaș. Mergem și la Baziaș să vă arăt intrarea Dunării. Trei sfert din Baziaș sunt emigranți.

– Și pe vremea aia vă erau îngrădite libertățile fiind de etnie sârbă? 

– Nu. Nu a fost o diferență între români și sârbi. Ne vorbeam în secret. Aveam grupurile noastre și țineam legătura, dar printr-un singur om. Ne feream de cei de care știam că lucrează cu Securitatea.


Foto credit: Diana Bilec