„Eu am fost într-o permanentă fugă să-mi găsesc locul, undeva unde să pot să spun și eu că iau din stânga și pun în dreapta fără să mă [certe] cineva că nu-i bine sau «ce vii tu în casa noastră să faci ordine?»” Ariadna a cumpărat proprietatea din Brebu Nou în 2011, dar abia în 2021 s-a hotărât să lase Timișoara pentru a locui permanent într-un sat de munte. „Aici am început să simt ce înseamnă să nu tragă toți de tine. (…) Anul ăsta e poate cel mai liniștit de când țin eu minte.”
Ariadna nu este numele ei adevărat, ci un pseudonim pe care ea și l-a ales, dar ar fi fost poate mai nimerit să-și spună Șeherezada, pentru că povestește pe îndelete, dramatizând, cu belșug de detalii și o privire retrospectivă care arată că s-a detașat de multe dintre evenimentele despre care ne vorbește.
Ariadna s-a născut în Timișoara, în 1964. Copilăria ei a stat sub semnul violenței familiale. „Pentru mine era clar, dacă dă cu ochii de mine cineva, o iau pe coajă.”
„Eu nu m-am înțeles cu mama,” zice Ariadna. „Mama a fost dușmanca mea de moarte. Ba o iubeam, ba o uram, ba era tot timpul ceva amestecat. (…) Când am stat și noi, în sfârșit, la țigară împreună, îmi plăcea să o trag la povești. Nu mă interesau atât poveștile ei, ci că mama stă cu mine.”
Mama era basarabeancă, de pe lângă Cernăuți, „aproape de unde s-a tras granița [în 1940]”, ne spune Ariadna. „Când am fost eu acolo, se vedea granița din curte. Vară-miu mi-a zis <na, uite, la pomul ăla deja îi Ucraina sau Bucovina ailaltă>.” Ariadna a ajuns acolo o singură dată, în 2006. Din poveștile mamei ei își amintește că „veneau ba rușii, ba nemții.” Oamenii își făceau gropi în pământ, în pădure, și se ascundeau în ele împreună cu puține lor bunuri. Odată, bunicul Ariadnei s-a întors la groapă și a văzut nu numai că bunurile dispăruseră, dar și că groapa fusese transformată în latrină. După moartea bunicilor, cei șapte copiii, printre care și mama Ariadnei, s-au împrăștiat prin țară.
Fratele cel mare, Dumitru, „a intrat în armată, s-a dat cu comuniștii și a prins avânt de funcție.” Așa a ajuns la Timișoara, unde a „tras-o” și pe mama Ariadnei. „I-a ajutat pe ceilalți frați, dar își luase nasul. Noi eram cumva așa, niște supuși, «te-am adus, ți-am făcut, ce mai vrei?»” Inițial mama Ariadnei a locuit la el, având grijă de fiica lui, „până s-a emancipat un pic,” ne zice Ariadna. S-a mutat într-un cămin și a început să lucreze ca țesătoare la Bumbacul. „Mama a fost și ea activistă, cu panou de onoare, cu stele în piept.” A lucrat toată viața în fabrică. Ariadna își amintește zgomotul asurzitor al mașinilor, care se auzea de la colțul străzii.
Pe tatăl Ariadnei l-a cunoscut la sanatoriul de tuberculoză de la Poiana Mărului, unde erau amândoi pacienți. El era bănățean, din Nevrincea, județul Timiș. Mama lui murise când era mic, iar tatăl lui se recăsătorise cu o moldoveancă „venită cu foametea” din 1947. Tatăl Ariadnei a fost lăcătuș la IRA (Întreprinderea de Reparații Auto).
Părinții Ariadnei s-au căsătorit în 1963, dar căsnicia a fost departe de a fi fericită.
Când Ariadna avea 6 ani, a venit pe lume fratele ei. Momentul a coincis, pentru ea, cu începrea școlii. Dar cum ea trebuia să aibă grijă și de fratele ei și de casă, nu avea timp să învețe.
Trei ani mai târziu, familia s-a mutat din casa de pe Strada Bârzava, într-un apartament pe Bulevardul Cetății. Asta a însemnat, pentru ea, sfârșitul „corvoadei căratului apei.” „Unde am stat, era fântână, dar era lângă veceu și puțea. Mama nici măcar nu spăla cu apa aia,” ne povestește Ariadna. Era îndatorirea ei să aducă apă „de la trei colțuri depărtare” și pentru ea, și pentru ceilalți. Dar noul apartament avea baie cu apă curentă. Ariadna își amintește că mama îl alesese la ultimul etaj, „ca să nu-i umble nimeni în cap,” dar tatăl a fost nemulțumit că are are de urcat patru etaje pe scări.
Înainte de examenul de intrare la liceu, tatăl trecea printr-o perioadă deosebit de violentă, astfel că Ariadna și mama ei au plecat de acasă. „Eu nu știu nimic din ce s-a întâmplat din partea de examen,” ne zice Ariadna, „pentru că eu eram: «Unde dormim? Ies din examen, unde mă duc?»” În această stare de spirit, a luat o notă extrem de mică. Dar mama ei a intervent pe linie de partid și i-a obținut repartizarea la un liceu alimentar. „Pe timpul lui Ceaușescu, la noi nu lipsea din OJT [Oficiul Județean de Turism, unde a ajuns să lucreze] nimic. Era job bun, că de asta s-au orientat ai mei.” Dacă ar fi fost după ea, îi plăceau chestiile mici, mecanice, să desfacă ceasuri și mașinuțele fratelui. Și era bună la chimie, ne zice, a mers chiar și la olimpiadă. „Dar nu te duci unde vrei tu, te duci unde zice mama și tata.”
A făcut doi ani de liceu și s-a specializat ca cofetar-bucătar. Nici nu s-a pus problema să meargă mai departe; părinții voiau ca ea să înceapă munca cât mai repede, să câștige bani. Avea 17 ani. S-a angajat la Organizația Județeană de Turism (OJT), cerând să fie repartizată, împreună cu alte două prietene, la Motel, și înfuriindu-l pe tatăl ei, care vorbise să fie „cerută” de un alt hotel. Dar, pentru prima oară, a reușit să-și impună voința. Vara era repartizată să lucreze pe litoral, la Cap Aurora, într-unul din cele trei hoteluri care aparțineau de OJT Timiș: Granat, Topaz și Opal.
În paralel cu liceul alimentar și slujba la OJT, Ariadna avea acces și la universul prietenei ei din copilărie, Ștef, care venea dintr-o familie mai echilibrată. „Cum se uita [tatăl lui Ștef] la ele [la Ștef și la mama ei], cum vorbea cu ele, cum le lua în brațe, era ireal. Era un basm fantastic care de fapt era o realitate care se desfășura sub ochii mei. Și la ei se știa clar: școală, meditații, la ce ești bun. Educația face diferența.” Ștef a mers la facultate și a introdus-o și pe Ariadna în noul ei cerc de prieteni. Despre aceste petreceri, Ariadna ne spune: „Se asculta muzică de o anumită natură, poate și jazz, muzică de discotecă nu prea.” Apoi, visătoare și lungind vocalele, continuă: „Și se ziceau poveeești. Și se jucau jooocuri. Da’ se și învăța.” Ariadna își făcea de lucru pe la bucătărie sau urmărea jocurile celorlalți. „Era o lume într-o altă lume. Am învățat că se poate și altfel.”
Pe viitorul ei socru l-a cunoscut înainte de a-l cunoaște pe soț. Era șeful bazei auto de la OJT, „omul de bază al directorului, doctorul de mașini.” Într-o zi, stătea sprijinit de bar și o urmărea trebăluind, când a zis „aia o să fie noră-mea.” Asta i-a adus renumele de „nora lui Dobrin”, transformând-o în ținta glumelor colegilor, dar și stârnindu-i curiozitatea privind identitatea fiului. Acesta se numea Sorin și era jucător de baschet.
Dar Ariadna și Sorin au interacționat abia la botezul nepoatei lui Dorbin-tatăl care s-a ținut la Motel și unde Ariadna a fost prezentă în calitate de bucătar. Dar atât ea, cât și Sorin, au sfârșit prin a ceda tachinărilor celor din jur: Sorin a venit s-o invite „sus”, iar Ariadna a acceptat. „În seara aia, când m-a dus Sorin acasă cu mașina, eu, în căpșorul meu, [mi-am zis]: <dacă mă pupă, ne mai întâlnim, dacă nu mă pupă, nu ne mai întâlnim.> Și ce să vezi? M-a pupat.”
Botezul a avut loc cu puțin înainte de sărbătorile de iarnă. Când s-au revăzut la Motel după Anul Nou, Sorin a invitat-o la o petrecere. Apoi, pe 9 ianuarie, tatăl ei i-a obținut mutarea la Hotel Central. „Dacă nu era perioada asta, cu botezul și cu tot ce-a urmat, nu mai era să fie,” meditează Ariadna.
S-au căsătorit pe 25 aprilie 1987, „și dup-aia toată corvoada,” ne zice ea. Și-a dorit să plece de acasă ca să scape de atmosfera din familia ei. După nuntă, ea și Sorin s-au mutat într-o casă în curtea în care locuiau socrii. „Fugi de dracu și dai de ta-so,” zice Ariadna. „ Zona [era] foarte aglomerată, nu tu intimitate, nu apă, nu toaletă. Du-te iar la cișmea să-ți aduci apă și să speli.”
„Astea au fost traumele mele personale legate de viața de căsătorie,” ne mărturisește Ariadna. Soțul era „legat de mama, tata, de loc. <Tu ai venit supus, ne faci, ne dregi, ce-ți trebuie ție să fii și tu băgată în seamă? (…) Că eu am gașca mea. Dar eu, pe undeva, mi-am câștigat o liniște> — el ca și bărbat — <nu se mai leagă nimeni de mine că nu-s căsătorit, nu-s la casa mea.> (…) [Dar] ce-am trăit eu nu întreabă nimeni.”
De la Revoluție, își amintește că era să fie împușcată de un glonț răzleț când folosea veceul din curte și de felul cum cădea tencuiala de pe pereți când au trecut blindatele. Doi dintre prietenii fratelui ei au fost răniți și au dispărut din spital. Ariadna nu voise să devină membră de partid, decizie care o costase poziția de bucătăreasă șefă la Central.
După Revoluție, Ariadna a aflat că era însărcinată. „Mi-am dorit să fac copii de când nu știam cum se fac copiii.” Fiica ei cea mare a mișcat prima oară pe podul dintre Germania și Cehoslovacia; Ariadna încă se mulgea în autocarul spre Turcia. Granițele se deschiseseră, iar ea era însetată să călătorească. După doi ani s-a născut și a doua fetiță. Ariadna și-a învățat fiicele să caute să se cunoască pe sine și să facă ce-și doresc în viață. Ambele fiice trăiesc în Timișoara.
Ariadna și Sorin locuiesc acum în casa lor confortabilă, cu baie, grădină îngrijită și o priveliște superbă din Brebu Nou. „Eu m-am îndrăgostit de loc[ul ăsta],” ne zice Ariadna. „Veneam cu Sorin și cu copiii, când erau mai micuțe fetele, la lac. (…) [Dar] cred că la un moment dat, pentru mine nu mai contează locul în sine, ci liniștea și pacea pe care mi-o oferă.”
Credit foto: Petra Dobruská