– Povestiți-ne cum ați venit aici în sat, dumneavoastră cu familia.
– Sunt Maria Clempușac. De loc suntem din Maramureș, amândoi, și eu și soțul. Soțul fiind preot a primit această misiune, iar în biserică trebuie să existe ascultare. Dacă ți se zice „te duci în Banat”, chiar dacă în Maramureș ai casă părintească, loc de muncă, tot trebuie să mergi. Cel puțin în cazul meu așa a fost. Am avut și casă în centru, am fost și titulară la școala din centru încă din primul an de învățământ, dar am lăsat totul și mi-am urmat soțul. Am locuit cincisprezece ani în județul Caraș-Severin, tot într-o comunitate de ucraineni, satul Zorile, comuna Copăcele, unde sunt ucraineni veniți din Ucraina de peste o sută de ani.
– Din ce zonă?
– Din Transcarpatia au venit și chiar vorbesc limba lor. Este așa, o limbă puțin mai arhaică, veche, vorbesc diferit față de ucrainenii care suntem din țară, pentru că la noi, în fiecare sat, fiecare localitate are ceva diferit la limbă: accent, cuvinte diferite. Se înțelege, ne înțelegem între noi, dar în același timp se și deosebește limba prin ceva. De exemplu, atunci când am fost în perioada liceului, la liceul pedagogic, secția ucraineană, am avut colegi din șapte sate din Maramureș și vreau să zic că fiecare coleg vorbea diferit, dar așa am învățat unii de la alții.
– Din ce localitate sunteți?
– Din localitatea Ruscova din Maramureș.
– Și unde ați făcut liceul pedagogic?
– La Sighetul Marmației.
– Mai au și acum secție în ucraineană?
– Da, mai au, iar pe lângă clasele de învățători mai au și alte specializări.
– Și în casă cum vorbeați, ucraineană?
– În casă vorbim ucraineană.
– Ziceți ucraineană, ucrainește, cum ziceți?
– Ucraineană. Chiar le povesteam elevilor mei că de mică, de când m-am născut, am vorbit în primii ani de viață în limba ucraineană. M-am dus la grădiniță, acolo am început să învăț limba română și după aceea la școală. Dar acesta nu a fost un impediment ca să învăț și limba română foarte bine, zic eu, și chiar mi-a plăcut.
– Și scris, când ați început să învățați?
– La școală.
– Și chirilice?
– Începând cu clasa întâi am început să studiem limba ucraineană și să scriem cu alfabetul chirilic.
– Și ați făcut și în română și în ucraineană.
– Da, în același timp.
– La pedagogic ați fost din clasa întâi?
– Nu, la școala din Ruscova până în clasa a opta. Am făcut gimnaziul și apoi liceul, cinci ani de zile, la Sighetul Marmației.
– Satul este ucrainean?
– Da. Poate există câteva familii mixte, dar e majoritar ucrainean.
– Și de unde sunt din Ucraina?
– Satul are o vechime mare, am înțeles. Nu știu, poate stră-străînaintașii au fost veniți din Ucraina, dar satul fiind vechi de șapte-opt sute de ani, sunt băștinași de acolo.
– Aveți neamuri peste graniță?
– Peste graniță eu nu am.
– Soțul?
– Soțul da, soțul este din Crăciunești, o localitate de lângă Sighetul Marmației și el are după tată, nu știu exact în ce zonă, cred că în Zakarpatia. Am auzit că și numele de Clempușac este un nume ucrainean și am auzit spunând că au ceva neamuri. Inclusiv acum, în perioada războiului au venit câteva persoane în Maramureș, au fost găzduite la neamuri și de aceea știu.
– Numele dumneavoastră de fată cum era?
– Covaci. (râde) Este și nume românesc, și ucrainean, și maghiar și îmi place tare mult. Chiar m-am gândit să îmi păstrez și numele de fată, dar era prea mult. A rămas în suflet.
– Aveți legături cu Ungaria?
– Nu. Dar pe sora mea, secretarul de la primărie a scris-o diferit când s-a născut, Covacs, cu „cs”. Dar și-a schimbat și ea numele și s-a rezolvat problema.
– În ce perioadă ați venit aici?
– De zece ani sunt aici, în localitate, acesta este al unsprezecelea. Locuiesc la Dragomirești, în satul vecin, care aparține de comuna Știuca. Am venit cu familia, cu copiii. Copiii mei sunt studenți amândoi.
– Dintre părinții dumneavoastră sau ai soțului au venit cu dumneavoastră?
– Nu, iar părinții mei, din păcate, au murit. În clasa a opta am rămas fără ambii părinți și acolo au rămas numai părinții soțului, dar și ei au murit. Copiii mei n-au avut norocul să crească cu bunicii, ce să facem, asta-i viața.
– Și care a fost procesul în momentul în care v-ați mutat? Ați vândut tot de acolo?
– Nu, nu am vândut, pentru că am ținut mult la locurile natale, rădăcinile sunt acolo, casa părintească. Mă gândesc că nu trebuie să se vândă. O dată pe an, când avem ocazia, mai mergem în vacanță. Acasă retrăiești momentele plăcute din copilărie, cu care am venit aici și nu le putem uita.
– Părintele unde a făcut școala?
– Părintele a studiat seminarul la Kiev, chiar în capitala Ucrainei. Comunitatea fiind ucraineană, era nevoie de preoți care să cunoască limba ucraineană și la biserică se slujește în limba ucraineană. Seminarul l-a făcut acolo și după aceea studiile le-a continuat în țară.
– S-a dus cu bursă?
– Cred că da, în anii aceia după revoluție mergeau cu bursă.
– Deci în anii ’90.
– Da. Zicea că la început îi era mai greu cu limba, pentru că limba vorbită de noi e diferită de limba vorbită acolo, unde se vorbește limba literară, dar s-a obișnuit. La Kiev se vorbește mult și limba rusă, ucraineana este amestecată cu limba rusă.
– Vorbiți, știți rusă?
– Da, am învățat limba rusă în perioada liceului și sincer, chiar mi-a plăcut. Am dat și bacul la limba rusă, pentru că eu cred că sunt deschisă spre partea asta umană. Îmi place și româna, și ucraineana, și rusa.
– Povestiți-ne, când ați început să predați, la ce clase ați predat, cum a fost?
– Primul meu an de învățământ a fost poate și cel mai frumos din viața mea, așa consider. Mă gândesc că pentru fiecare om e foarte important primul an de învățământ și pentru mine a fost la Ruscova, în localitatea natală. Am avut o clasă de vreo optsprezece elevi, dar erau încă trei clase paralele. Practic au fost patru clase de clasa întâi. Eu fiind tânără, de pe băncile școlii, îmi făceam probleme, mă gândeam cine va avea curajul să își dea copilul pe mâna mea.
– Aveați nouăsprezece ani.
– Da, practic eram copil. Când colo am avut așa o surpriză plăcută pentru că doamna director, profesor de ucraineană, și-a dat copilul la mine în clasă și după o grămadă de părinți și-au înscris copiii la mine. Am rămas așa plăcut impresionată pentru că aveam vreo patruzeci de copii în clasă, vreo două săptămâni și îi ziceam: „Doamna director, eu nu mai pot, vă rog să facem ceva să-i împărțim!”. Și atunci a zis: „Îi cunoști, poți să-i selectezi.”. Am selectat din cei patruzeci, optsprezece. Acum sunt adulți toți, am înțeles că fiul doamnei director a ajuns medic în Cluj, aud lucruri frumoase despre ei. Mi-a fost greu să mă despart de ei și copiii s-au atașat foarte mult de mine, dar a fost un început frumos.
– Doamna directoare era absolventă de filologie?
– Da.
– Și oare unde făcuse studiile?
– Cred că la București a făcut facultatea, mă gândesc.
– Deci dumneavoastră aveați post în Ruscova, iar părintele unde avea post?
– Părintele atunci a terminat seminarul și atunci era nevoie de preoți în Banat.
– Cum ați venit, de la Sighet de la Episcopie sau ce este acolo?
– Avem Vicariatul Ortodox Ucrainean, care ține direct de Patriarhia română. Vicariatul este subordonat Patriarhiei. Ne gândeam că ne vom reîntoarce acasă, ne gândeam că e pentru o perioadă scurtă, eu cel puțin așa credeam, așa ni s-a și zis, dar din păcate… Dar cred că era nevoie de noi și aici. Mă gândesc că indiferent unde trăim, contează ce lăsăm în urmă, ce transformări în bine putem să facem. De exemplu, eu la munca cu copiii îi ajut să evolueze, încerc să-i fac să gândească, să-i ajut să devină oameni buni o viață, pentru că nu toți au aceleași capacități intelectuale de a învăța. Dar poți să fii un om de bine în viață, un om educat. Contează și asta mult și de aici oamenii s-au ridicat prin munca lor cinstită, se poate și așa. Dar insist pe școală, pe studii, că ăsta e rolul nostru.
– Unde v-ați cunoscut cu părintele?
– La o nuntă la Sighetul Marmației. Mireasa era colega mea de liceu și mirele era colegul părintelui.
– Se purta așa, ca învățătoarele să se căsătorească cu preot?
– Era povestea la vremea aceea, dar eu nu mi-am propus asta. Am zis că eu nu-mi doresc așa ceva, dar la mine a fost soarta sau voia lui Dumnezeu, până la urmă asta a fost. Aveam colege care erau înnebunite după preoți. (râde) De aia cred că ce ți-e scris… Ce-i al tău e pus deoparte. Și la Zorile, unde am fost în Caraș-Severin prima dată…
– Când ați venit în Caraș?
– În ’96.
– Era biserică în sat?
– Da, era biserică, se slujea în limba ucraineană și limba ucraineană am predat-o și eu la școala de acolo. Am găsit acolo și copii care în clasa a treia nu știau tabla înmulțirii, mă necăjeam la început, că puneam suflet și mă tot gândeam cum să-i ajut să evolueze. Vreau să spun că acuma și de acolo am copii care au provenit din familii modeste, din oameni simpli, fără posibilități materiale, dar care au terminat la Universitatea de Vest sau care au terminat Politehnica din Timișoara. Asta pentru mine e mult. Iar aici aceeași chestie o doresc.
– Cât ați stat la Zorile?
– Cincisprezece ani de zile și aici e deja al unsprezecelea an.
– Și cum ați făcut trecerea, a venit tot așa de la Vicariat?
– Da, tot așa.
– Se pensionase aici părintele sau ce s-a întâmplat?
– Părintele care a fost, a plecat și a fost nevoie de preot. Eu mi-am făcut atunci puține griji, că aveam și doi copii mici și mă gândeam că iar o luăm de la început, venim într-o comunitate nouă. Mă bucuram că știam că sunt ucraineni de-ai noștri veniți din Maramureș și asta îmi dădea stabilitate.
– Deci la Zorile sunt veniți din Ucraina.
– Da, din Zakarpatia și era o populație mai învechită, mai îmbătrânită, erau foarte puțini copii, deci practic nu era de viitor pentru mine… și satul era izolat. Dar așa lucrează Dumnezeu, că atâtea griji mi-am făcut și am plâns, dar Dumnezeu s-a gândit că pentru noi e mai bine aici, e aproape de oraș, aproape de Lugoj, copiii mi-au mers amândoi la școală la Lugoj. Unul mi-a fost aici elev din clasa a cincea și acum e student la Politehnică, în anul trei, face IT și fata e studentă la Științe Economice, la Vest. Amândoi sunt studenți. Bucuria unui părinte asta este, pentru că cea mai mare realizare sunt copiii. Același lucru fac și cu copiii mei personali și cu copiii din clasă. Le zic: „Tot ai mei sunteți până la prânz.”.
– Spuneți-ne, când ați venit aici, cum a fost? Cum a fost relația cu comunitatea?
– Relația cu comunitatea a fost deschisă, o relație bună, am și oameni consăteni, și la Dragomirești și aici la Știuca. Sunt oameni veniți din Ruscova și gândul că sunt și ei, m-a liniștit, m-a bucurat, cu toate că nu îmi e frică de oameni.
– Sunteți și neamuri?
– Am și oameni apropiați. La noi la Dragomirești am câteva familii de oameni apropiați care ne și ajută, ne-am ajutat. La început mi-am făcut probleme că nu îmi voi găsi loc de muncă, dar am găsit. Mai întâi am lucrat la grădiniță pentru că acolo era loc liber și am putut intra fără probleme, având dublă calificare. După aceea, cum s-a eliberat loc la clasă pentru că o doamnă învățătoare s-a pensionat, am venit în locul dumneaei și de atunci aici sunt.
– Ce știați atunci despre Știuca sau despre Zorile? Aveați de unde să găsiți informații sau aveați pe cine să întrebați?
– Despre Zorile știam poate mai puține lucruri. Știam că e o localitate de ucraineni, din Banat, dar când ești tânăr, la început de drum, te duci și la capătul lumii. (râde) Ești dornic de a munci și de a trăi. Iar despre Știuca știam că este o comunitate de ucraineni din Maramureș și cumva gândul ăsta m-a ajutat. Dar v-am zis, lucrez cu drag și cu copiii și cu oamenii, sunt deschisă, comunic, cu părinții am o legătură foarte bună și specială.
– Aveți doar copii ucraineni în clasă sau și din familii mixte?
– Am copii și din familii mixte, cred că vreo doi, am și copii care s-au reîntors din străinătate, doi veniți din Italia și unul din Germania, ei fiind ucraineni.
– Au plecat cu părinții la lucru.
– Da, au plecat la lucru cu copii cu tot, au făcut și școală acolo și s-au reîntors.
– Când s-au reîntors?
– Anul acesta, chiar nu demult, unul, iar anul trecut doi, unul din Italia și unul din Germania.
– Pe fondul acesta cu pandemia?
– Cu pandemia, cu lipsa locurilor de muncă de acolo.
– Ce lucrau părinții acolo?
– Cred că în construcții, agricultură.
– Asta mă întrebam, dacă au mers pentru munci calificate sau…
– Nu, muncă fizică. Dacă aici nu și-au absolvit studiile… Eu cred că acuma, mai recent au început tinerii să meargă și la facultate, dar dacă vedeau că din construcții o duc bine, câștigau cel mai bine și cumva se orientau… Eu mai încerc să le spun și că pot să devină ingineri constructori, dacă tot le plac construcțiile. Le spun copiilor: „Tata lucrează pe acoperiș, la soare, dar tu poți să stai într-un birou, e cu totul altceva, în fața unui laptop.” Mai încerc și cu tehnici de orientare profesională ca să îi motivez să învețe.
– Și dacă faceți ședință cu părinții, spre exemplu…?
– Îmi place să vorbesc în limba ucraineană cu părinții. Numai dacă am și două mame, să zice, românce, atunci trebuie să vorbesc în limba română. Dar dacă presupunem că nu sunt, vorbesc fără nicio problemă limba ucraineană, pentru că mămicile vorbesc limba ucraineană. Eu le rog să-și învețe și copiii să vorbească ucraineană, să vorbească acasă. Acum cu războiul au înțeles și copiii cât e de important să vorbești limba ucraineană. Au fost și pe aici oameni refugiați, au fost găzduiți și pe la copiii mei pe acasă, iar copiii erau așa de drăguți, i-am dus la magazin…
– Au venit copii la școală?
– La școală nu, pentru că doar s-au odihnit aici două-trei nopți.
– Au fost în tranzit.
– Da, doar în tranzit și au plecat către Europa. Dar cât au fost aici, ai mei s-au ocupat tare frumos de ei. Copiii îi duceau la magazin, îi duceau în parc, de întâi și opt martie am făcut ceva pentru mămici. Asta facem în fiecare an.
– Ce faceți?
– Diferite chestii ca să ne bucurăm: o felicitare, o floare, un ghiocel, ceva din hârtie, mărțișoare. Iar atunci au lucrat inclusiv pentru doamnele acelea venite din Ucraina. Un copil a făcut vreo trei sau patru și zic: „Pentru cine faci atâtea?” și răspunde: „Păi și pentru doamnele care sunt la noi și mai este și o doamnă în vârstă, căreia i-au dat lacrimile de fericire.” Și au căutat să fie și ceva în limba ucraineană.
– V-ați înțeles, nu? A fost fără probleme comunicarea.
– Da, am și tradus în perioada aceea în care veneau și televiziunile. Având în vedere că am studiile terminate în limba ucraineană, am reușit. Că nu oricine poate să traducă. Vorba e diferită de cea literară, dar la liceu am studiat. Am și citit, pentru că mi-a plăcut literatura ucraineană.
– Ce autori ați studiat la literatură ucraineană?
– În perioada liceului?
– Da.
– Taras Șevcenko este geniul literaturii ucrainene, iacătă-l acolo, cum este Mihai Eminescu pentru literatura română. Ivan Franko, Olha Kobîleanska și mulți alții, dar nu îmi vin toți acum.
– Da, dar aceștia sunt cei mai reprezentativi.
– Da, chiar am citit operele lor.
– Și cu copiii faceți și puțină literatură ucraineană?
– Da, începând din clasa pregătitoare și facem și limbă și gramatică. Chiar azi am citit cu ei despre Ivan Franko, era un text, am găsit povestea și le-am pus-o și la televizor. Le-a și plăcut, pentru că au și citit textul, au văzut și la televizor și e cu totul altceva, având gândirea concret operatorie, la vârsta școlarului mic, asta facem. E important să și vadă, pentru că e mult mai ușor de asimilat informația și e și plăcut. Și eu am o deviză a mea, să vină la școală de drag, pentru că dacă vin la școală cu drag, și învață cu drag, altfel nu poți să faci nimic.
– Și materiale, manuale, de unde aveți, din România?
– Din România, de la Ministerul Educației, cu sprijinul Uniunii Ucrainenilor din România. Ei se ocupă în acest sens, îi și motivează pe copii când participă la diferite concursuri de limbă, de poezie, la olimpiada limbii ucrainene, care anul acesta s-a desfășurat la Timișoara. Am înțeles că cei care au reușit să ia premii, au luat și premii în bani, deci sunt motivați și financiar, fac excursii… Deci în sensul acesta uniunea se preocupă și e un lucru pozitiv.
– Cine este președintele uniunii acum?
– Este și deputat, domnul Miroslav Petrețchi.
– Din grupul minorităților.
– Da, da, face parte din grupul minorităților.
– El de unde este?
– De loc este din Maramureș. Acolo este baza, nucleul cel mare în care sunt cei mai mulți ucraineni.
– Și când au început oamenii să plece de acolo?
– Cred că după revoluție, unii și înainte, dar mai puțini. Masiv au plecat după. De la noi din Ruscova nu au plecat foarte mulți pentru că le place, iar la mine a fost altă situație. De exemplu Poieni, care este o localitate sub munte, oamenii fiind mulți, pământ puțin, au căutat un trai mai bun și au venit în Banat unde au putut să își ia pământ. Așa gândeau oamenii.
– Deci pentru asta au venit, pentru agricultură?
– Se gândeau că e un trai mai bun, pentru că în Banat e mult mai mult pământ roditor și se puteau dezvolta, să trăiască mai bine. La noi pământul era considerat foarte valoros. Mulți lucrează în străinătate, au bani și vin acasă și vor să-și construiască case. Locurile de case sunt foarte scumpe, iar cine are pământ mai aproape de Timișoara este considerat bogat.
– Când erați dumneavoastră liceană, o familie câți copii obișnuia să aibă?
– Patru-cinci, în medie. La noi s-a nimerit să fim doar două pentru că așa s-a întâmplat, mama a avut niște probleme de sănătate și mă bucur că nu sunt singură, că o am și pe sora.
– Mai mică sau mai mare?
– Mai mică cu patru ani decât mine și locuiește la Timișoara. Este învățătoare în Timișoara.
– La ce școală?
– La școala numărul doi și își face și masterul acum, la Vest, la Asistență socială. A făcut și Științele educației, la fel ca mine. Doi ani de zile am fost și inspector pentru minoritatea ucraineană. M-am ocupat de limba ucraineană, de problemele ce-au fost și într-o mare parte am și reușit să rezolv niște probleme.
– Ce probleme au fost?
– Am avut lipsă de cadre didactice care cunosc limba ucraineană. Am avut un om calificat la liceu, cu studiile făcute la București și trei învățători pentru primar, care au terminat Liceul Pedagogic la Sighet, veniți din Maramureș, eu, o colegă și încă un coleg. Și peste tot mi se spunea aceeași problemă, că avem lipsă de cadre didactice, iar eu am înțeles că e o problemă, dar zic: „Trebuie să mă gândesc și la o rezolvare a ei.” Degeaba conștientizezi, dacă nu faci nimic. Și altă soluție nu am avut, decât să mă înscriu și eu la a doua facultate, la Suceava, la Litere și unii colegi au făcut doar conversia pe limba ucraineană, că aveau alte studii, iar eu am făcut limbă ucraineană. (râde)
– Învățare pe tot parcursul vieții.
– Am mai tras trei ani de zile, dar mă gândesc că a fost cu folos. Faptul că colegii deja s-au calificat, s-a rezolvat o problemă și de ce să nu recunoaștem, munca unui profesor necalificat este foarte slab plătită și poate munca este aceeași. Nu poți să zici că un necalificat nu-și face treaba dacă are dăruire și experiență. Lucrează la fel ca un calificat. Ei, făcând studiile, s-a rezolvat și problema salarizării pentru oameni și mi-au mulțumit după aceea. Am tras, m-am chinuit și eu, dar dacă simt că am făcut un bine comunității ucrainene… Dacă nu mergeam eu, nu mergea nimeni, pentru că era o distanță.
– Dar cum ați făcut, ați făcut naveta sau…?
– Ne-am înscris la facultate și am cerut… Bine, am vorbit înainte cu domnii profesori de acolo, iar ei s-au interesat, ne-au acceptat să mergem doar la examene, având în vedere că lucram în învățământ. Ne trimiteau cursurile, iar la examene mergeam fizic.
– La Litere la Suceava era limba ucraineană cu încă ceva?
– Este conversie, limbă ucraineană simplă, dar și cu dublă specializare, iar eu, pentru că am făcut la liceu și limba română, mi-am dorit să fac dublă specializare. Acum am două specializări în plus, nu se știe ce ne rezervă viitorul. Și am mai avut o problemă la liceul Hașdeu, acolo aveam patru clase cu predare în limba ucraineană, la Lugoj. Și pentru că numărul absolvenților de clasa a opta a fost în scădere, cumva erau și clase mai puține de liceu și se punea în fiecare an problema să nu mai fie clasa de ucraineană, iar noi țineam la asta pentru că erau copii de aici, erau și copiii din Caraș care mergeau acolo. Pentru ei e foarte important că au unde să învețe și limba ucraineană. Iar copiii care nu sunt foarte buni la matematică, fiind buni pe partea umană, le e mai ușor să ia bacul, învață și după aceea au șanse să meargă și la o facultate. Sunt mulți copii care întâmpină problema asta, buni la științele umane și mai slăbuți la științele reale și asta e o șansă pe care o au copiii noștri și am zis că e păcat să renunțăm la ea. A intervenit și domnul deputat, iar cu ministerul împreună au reușit să… Tot timpul comunicam cu ei, eram în legătură permanentă cu ei și s-a rezolvat problema.
– Câți copii sunt acum?
– Avem în jur de o sută în patru clase. Când am venit eu ca inspector, nu era această situație.
– De ce?
– Nu știu. Mai mulți oameni au contribuit la chestia asta, puțin și schimbarea mentalității. Am zis să și alegem. Dacă avem mai mulți copii care vor să vină la limba ucraineană, să-i alegem pe cei mai buni și atunci, apărând metoda asta a selecției, au și început să se înscrie mai mulți și am reușit să-i alegem pe cei mai buni.
– A apărut și concurența…
– Exact la ideea asta ne-am gândit și doamna inspector general mi-a sugerat-o, eu am percutat pentru că mi-am dat seama că gândește foarte bine, pentru că erau elevi slăbuți înainte, mai sunt și acum, ca peste tot, asta e o realitate, dar am zis să aducem puțin plus valoare și au început să vină și copii mai buni. Asta iarăși, prin puterea exemplului, să dai copilul tău, să aibă oamenii încredere în tine, doar așa funcționează. Și fata mea a terminat acolo liceul, și fiul doamnei profesoare de ucraineană este acum în clasa a douăsprezecea acolo. Și aici, trăind în zonă cu copiii, toată ziua comunic.
– Ați făcut excursii cu ei în Ucraina?
– Cu copiii de la clasă nu. Fata mea a fost într-o excursie la Kiev. Ne-am propus pentru copiii de la liceu, dar a venit pandemia și apoi războiul, dar am zis că asta ar fi foarte important, să-și cunoască rădăcinile, să vadă cum trăiesc ucrainenii din Ucraina. Nu am reușit să împlinim acest vis. Eu în schimb, în perioada liceului am fost de vreo două-trei ori, am vizitat Kievul, Zakarpatia, a fost foarte frumos. În Kiev am fost cu corul, am avut în perioada liceului un domn profesor de muzică foarte bun și un împătimit ucrainean și cu dumnealui mergeam.
– Cât ați stat?
– Câte două-trei zile stăteam, dar pentru noi perioada aceea…
– Când ați fost, în anii ’90?
– Prin ’92-’93, pe acolo.
– Cum vi s-a părut atunci?
– Era frumos, numai că la Kiev când am fost era în perioada iernii, era foarte rece, dar ne-am îmbrăcat. Am vizitat, aveam ghid, am fost cazați într-un hotel, vorbeam în ucraineană, a fost frumos, vorbeam în rusă. Sunt niște amintiri pe care nu poți să le uiți.
– Ați adus ceva de amintire de acolo?
– Puțin, că nu prea aveam bani în perioada aceea. Am adus câte puțin pentru cei apropiați, pentru sora mea. Dar din Zakarpatia, da, deja treceam mai des, e mai ușor din Maramureș de trecut. M-am dus special să-mi iau niște ținute ucrainene de acolo.
– Port adică?
– Da. Cămăși, costume și fuste, rochii de vară cu motive ucrainene. Am luat pentru toată familia.
– Se poartă lumea așa la zile de sărbătoare?
– Aici în zona aceasta se poartă mai mult portul din Maramureș.
– Biserica ucraineană cât de veche este?
– Cea din Știuca?
– Da.
– Nu e foarte veche, cred că a fost construită înainte sau după revoluție, dar în acea perioadă. Știu că s-a sfințit după revoluție, pentru că am fost la sfințire. Am o colegă care predă limba ucraineană și soțul ei a fost în perioada aceea preot aici și el a sfințit biserica. Noi eram atunci în Caraș și am venit la sfințire.
– Cât e din Zorile până aici?
– Vreo patruzeci de kilometri, dar veneam și peste deal și cu tractorul, veneau oamenii la hramul bisericii.
– Când e hramul?
– Pe 2 august, Sfântul Ilie la noi, că noi ținem sărbătorile pe rit vechi. Și iarăși pot să zic așa, ca o coincidență, pe 2 august se ține hramul de Sfântul Ilie și aici, dar și la noi la Ruscova. Atunci nu puteam să merg la Ruscova, eram aici cu obiceiurile din Maramureș, cu procesiunea, cum se înconjoară biserica și mă simțeam ca acasă. Dacă nu pot să mă duc la Ruscova, măcar vin la Știuca, că același lucru simt și trăiesc, tot cu gândul la casă.
– Care ați zice că sunt cei mai importanți sfinți din calendar?
– Nu știu, eu am așa o legătură specială, aparte, sufletească cu Maica Domnului. Mă rog și simt că-mi este foarte de ajutor și cred că toți sfinții sunt importanți. Depinde și ce fel de probleme ai, cărui sfânt trebuie să te rogi. Nu știu eu toate lucrurile astea bisericești, dar știu că dacă ți s-a făcut o nedreptate sau ți s-a furat ceva, citești acatistul Sfântului Mina. Dar eu așa, sufletește și foarte aproape mă simt de Maica Domnului.
– Cum se sărbătorește hramul, sunt mai multe zile de sărbătoare?
– E și ruga după-amiaza, au luat obiceiul ăsta de la români. Sunt și obiceiuri ucrainene și obiceiuri românești, important e că le păstrează oamenii și că sunt frumoase. Știu că e un steag acolo cu niște baticuri, dar nu știu dacă și la rugă se face chestia asta sau doar la nuntă. Este un obicei vechi și din Maramureș, dar l-am văzut și aici. Oamenii din Maramureș au venit cu tradiții cu tot și le păstrează și aici, iar asta e foarte important, pentru că tradițiile ne caracterizează, ne definesc și fără ele, zic eu, n-am exista ca neam.
– Să ne spuneți un fel de mâncare ucrainean pe care îl faceți și unul românesc.
– Ceva aparte. Mai multe feluri de mâncare se fac la noi în ajunul de Crăciun. Masa de ajun este cu mâncare de post, ideal ar fi să se facă douăsprezece feluri de mâncare, dar sincer, eu nu apuc să fac, dar șase cel puțin, încerc. Altceva din Maramureș este obiceiul tot așa cu mâncăruri de post, cu fasole uscată vara și se fierbe, așa făceau demult bătrânii, nefiind congelatoare, n-aveau cum să conserve. Tot pentru ajun pregătim și ciuperci uscate, hribi. Deci dacă de ajun nu am chestiile astea două, nu e bine. Și mirosul ăla care e în casă… Și sunt așa de bune, că a doua zi, când fac deja mâncare cu carne, copiii îmi cer tot din alea de post. Așa i-am obișnuit și pe ei, le place, mă ajută și ei când vin acasă și e ceva al nostru. Și sora mea dacă nu ajunge în ajun, îmi zice: „Să-mi lași și mie fasole din aia!”. (râde) Cu hribii nu-i o problemă se găsesc, dar fasolea e din Maramureș.
– Da, vă aduceți de acolo?
– Da, îmi trimit, fac rost. Parcă are alt gust. Se pune și aici, dar cred că din cauza climei, pentru că aici e mai cald, parcă nu are același gust sau poate doar pentru că-i de acasă avem impresia că-i mai bun.
– Ziceți, știți de Fata Pădurii să ne spuneți ceva?
– Ooo, de Fata Pădurii? Am citit ceva, dar mai multe opere cred că-s așa, abordări diferite. Țin minte că și bunica ne povestea, chiar țin minte cum se zice și-n ucraineană.
– Cum îi zice?
– Lisna. „Lis” înseamnă „pădure” și „na” e femininul.
– Cum ar fi „pădureanca”.
– Da. Faptul că ați spus Fata Pădurii, mi-am adus aminte ce ne povestea bunica și zicea că datorită faptului că oamenii nu se roagă, nu țin posturile, că păcătuiesc, atunci există și această fată a pădurii pe care mai demult oamenii o vedeau, că umbla printre noi, deci țin minte poveștile bunicii pe tema aceasta. Iar în operele literare am citit, dar am găsit diferite abordări.
– Da, dar pe noi ne interesează din ce povestea bunica.
– Da, asta am reținut-o bine de tot și chiar îmi era teamă când o ascultam. Știam că nu are voie să mă prindă ora douăsprezece pe afară, că atunci umblă necuratul și am încercat să le zic și eu copiilor mei (râde), dar nu mai ține. Când erau mici, ținea. Uneori sunt și ei curioși și mă mai întreabă cum era pe vremea mea, cum am copilărit. V-am spus că părinții mei au murit, am rămas orfană de ambii părinți când eram în clasa a opta, dar eu și sora am fost foarte iubite. Am rămas cu bunica, dar a murit și ea în patru ani și am rămas noi două singure, cu neamuri, cu unchi, cu mătuși, dar fiecare avea familia lui. Noi știam că singura soluție este să învățăm. Tatăl meu, fie iertat, și-a dorit să fim învățătoare, era un vis de-al lui și am zis că trebuie să-l împlinim. Sora mea, când era în clasa a opta, zicea că nu ar vrea să facă liceul pedagogic, că și-ar dori altceva. Și atât am insistat, nu știam cum să o lămuresc să accepte și i-am zis că după ce termină liceul, poate să meargă la ce facultate vrea, dar trebuie să facă liceul pedagogic. Mă gândeam și că e un loc de muncă sigur și că era dorința tatălui, că ținea foarte mult la noi.
– Au avut în familie învățători?
– Da, am avut în neam. Fratele tatălui era profesor, mătușa era învățătoare, fetele pe vremea aceea erau două dintre ele la pedagogic. Tata, fiind om simplu, fără școală, dar foarte muncitor și inteligent, dar pe care părinții nu au mai avut posibilitatea materială să îl țină la școală pentru că erau mulți și l-au ținut pe unchiu… Așa era, mergea unu la școală, iar ceilalți trebuiau să rămână să ajute. Ei, tatăl meu, asta și-a dorit pentru noi și zicea: „Să dea Dumnezeu să vă văd pe amândouă învățătoare!”. Din păcate noi i-am îndeplinit visul, dar… Mă gândesc că se bucură din ceruri.
– Cât de des mergeți în Maramureș?
– Depinde, uneori odată-de două ori pe an, alteori odată la doi-trei ani.
– Mai aveți casa acolo?
– Da.
– Și cine o îngrijește?
– E închisă, a mai stat o doamnă profesoară pe la noi, care nu avea unde să stea. Acum nu e nimeni.
– Din ce e casa?
– Din bolțari.
– Din lemn mai are lumea case prin zonă?
– Mai puțin. În satele românești sunt, poate și la noi în Ruscova, dar oamenii s-au modernizat așa de mult. Cele de lemn se păstrează acum de decor, de muzeu, pentru că turismul e bine dezvoltat în acea zonă. Poate or fi și prin Ruscova, dar sincer, acum vezi numai clădiri supraetajate, mai ales cum lucrează lumea dincolo și cu banii construiesc…
– Unde merg, tot așa, Italia, Spania?
– În toată Europa. Pentru mine nu mărimea unei clădiri contează, ci sufletul din ea, căldura sufletească, să fim sănătoși, să fie înțelegere și pace, astea-s mai importante decât bogățiile lumești, să le zicem.
– Știți pe cineva în zonă care să colecționeze obiecte tradiționale sau haine țărănești? Sau există un muzeu?
– Nu, nu cred că există în zonă. Există în Caraș, la Cornuțel și acolo pot să vă fac legătura cu o colegă care este educatoare și știe.
Credit foto: Dariana Hînda