Povestiri 2022

O EVADARE ȘI O ÎNTOARCERE

– Spuneți-mi, sunteți chiar din Orșova?

– Păi după ce s-a făcut hidrocentrala, am devenit din Orșova. Eu nu eram chiar din Orșova, eram dintr-un sat care se afla acolo unde e gara nouă din Orșova. 

– Cum se numea satul?

– Tufari.

– Și după aceea ați rămas în Orșova cu școala?

– Am rămas pentru că ne-a dat loc de casă în oraș și ne-am făcut casă. Oricum, și din sat tot la Orșova aș fi mers la școală, era aproape. 

– Povestiți-ne un pic momentul mutării, cum a fost?

– A fost destul de urât pentru noi. Ne-au dat destul de puțin pe casă, pe pământurile pe care le-am avut. La noi a fost mai complicat, pentru că numai tata lucra și trebuia să facă un împrumut de la CEC, cum era atunci. Și n-au vrut să-i dea, că numai tata era aducătorul de venit în casă. Până la urmă ne-au dat și a trecut și greutatea asta. 

– Deci ați refăcut o casă în Orșova. 

– Da, toți au făcut la fel. Casa din Orșova veche au demolat acolo și au primit amplasament de casă pe locul unde se află acum orașul nou – așa îi ziceam noi atunci. Unii și-au refăcut casa, alții au luat apartament la bloc. 

– Și-au refăcut casa inclusiv  cu materialele din vechea casă?

– Bineînțeles, au demolat casa, au curățat cărămizile, au recuperat ce se putea din lemnărie, au mai cumpărat, că n-a fost suficient și am refăcut casa. Nu ca cea veche, că n-a fost un plaț de casă cât a fost casa veche. 

– Și ați ajuns în Orșova. Ați făcut școala, liceul acolo?

– Da. De exemplu clasele a noua și a zecea le-am făcut când locuiam încă în casa veche din Tufari.

– Și după aceea ați plecat la facultate, unde?

– La Timișoara. 

– Ce ați studiat în Timișoara?

– Am fost la facultatea de matematică și am urmat secția de informatică. 

– Și v-ați întors în Orșova după ce ați terminat facultatea?

– Nu. Am luat repartiție la firma Centrala România, firmă în București, la Buftea, la Centrul de producție cinematografică. 

– Fain!

– Da, așa părea. Am cunoscut lume acolo, era interesant. Însă nu am locuit în Buftea. Practic mergeam numai să iau salariul de la Buftea, pentru că lucram în București. În Buftea, la centru nu aveau calculator și lucram la centrul de calcul al universității. 

– Și acum să ne apropiem de momentul fugii. Spuneți-mi de ce v-ați hotărât să plecați?

– Pentru tinerii din ziua de astăzi e mai greu de priceput. Ultima perioadă, când Ceaușescu s-a grăbit să achite toată datoria externă, a trecut la niște măsuri de economie foarte drastice. S-a ajuns ca mancarea, o parte din bunurile alimentare să fie pe cartelă. Asta era o problemă. În schimb, era un frig! Când mergeam acasă și mă culcam, luam pe mine peste pijama o mesadă, mă acopeream cu o plapumă și dârdâiam bine-mersi. Probabil că asta știi și de la părinți. Eu am stat la România Film până în 1984 și m-am transferat la Institutul central pentru informatică. De ce am menționat asta, pentru că la un moment dat una dintre colege a venit cu un termometru de cameră la birou și în birou aveam 8 grade! Așa că îți dai seama că lucram cu hainele pe noi, ne tremurau degetele pe tastatură.

– Când v-ați hotărât s-o ștergeți?

– Asta s-a întâmplat prin 1985-86. Când am văzut că e tot mai frig, că nu sunt semne să se revină, am zis că asta nu e viață. Mai trebuia și să batem din palme tovarășului. Eu am zis că circul ăsta nu-l suport, o să plec. 

– V-ați pregătit pentru a pleca?

– Păi m-am pregătit în sensul că am ales locul de unde o să plec din Orșova. Dar în rest, sincer să fiu, nu m-am pregătit în mod deosebit. De ce? Pentru că știam că pot să înot pe distanță mare, aveam sentimentul ăsta, că încercasem, știam că pot să înot mult. Nu știam în schimb cum e să înoți noaptea. Dar am zis, mă, ce să fie? Noapte de vară… mai înotasem așa noaptea prin râu, dar e cu totul altceva.

– Am înțeles că dumneavoastră ați încercat de mai multe ori să treceți, nu?

– O dată am trecut, am ajuns la Beograd și acolo am fost întemnițat pentru intrare ilegală în Iugoslavia și apoi trimis înapoi în România. Asta a fost în 1987. Am trecut la sfârșitul lunii august. Nu scuze, la sfârșitul lunii iulie. Pentru că de 23 august am fost trimis cu flori în România. 

– Descrieți-mi un pic momentul fugii.

– Stabilisem cu o persoană aici de față că o să ajung la el, o să dorm la el până dimineață. Dumnealui a plecat la muncă la Herculane, eu am stat, n-am ieșit deloc din casă. După aceea a venit de la serviciu, am stat de vorbă, am scos niște țuică, tot mă îmbia cu țuică. I-am zis, stai mă, că eu mă duc să trec Dunărea. Și la ora la care stabilisem, în jur de 10 noaptea, atunci am ieșit de la el și am plecat spre insulă. Dacă ai fost prin Orșova, probabil știi de unde. Am trecut pe insulă, am găsit un mic golf acolo, la extremitatea sudică a insulei. Acolo m-am dezbrăcat, aveam o gentuță de ținut la brâu, de mers pe munte, în care îmi pregătisem un pantalon subțire de vară, un t-shirt și niște pantofi de vară de pânză, ca să nu ocupe mult loc. Și mai aveam un tub de instalații electrice, în care îmi pliasem diploma, buletinul, certificatul de naștere. Eu mi-am pus problema: când ajung dincolo o să pot să justific că sunt eu doar dacă am niște documente. Aiureli! Am dat jos ce aveam pe mine, le-am legat de un bolovan, le-am pus în apă ca să nu se vadă. Și apoi în slip și cu gentuța asta la brâu am început să înot. Problema a fost că la un moment dat a trecut șalupa dinspre gara fluvială spre Cazane cu proiectorul spre partea românească. Am intrat sub apă, ca să nu fiu văzut. O senzație foarte bizară, pentru că pe sub apă era plin de lumină. Era un proiector destul de puternic. Dar nu m-au observat, s-au dus în sus, după care am început să trag la rame, am înotat.

– Cât a durat?

– Vreo 3 ore. Îți dai seama că nu puteam să înot contra cronometru, ca să nu fiu văzut. Am căutat să fiu cam la mijlocul distanței dintre cele două maluri. 

– Unde ați ajuns pe malul sârbesc?

– Pe malul sârbesc am fost așteptat de niște colegi de facultate, șvabi, care erau deja în Germania. Era o colegă din Giarmata, care a venit cu prietenul ei, ei m-au așteptat prima dată. Stabilisem ca punct de întâlnire pe malul celălalt un monument care era vizibil, mai în aval de Tekija, localitatea vizavi de Orșova. Deși curenți mari n-au fost, oricum te mai duce apa în aval de monument. Când am ieșit a trebuit să merg în sensul invers de curgere al apei ca să ajung la monument. 

– Și v-ați întâlnit cu prietenii?

– Da. Erau lângă monument, în mașina parcată. M-am uitat mai întâi să văd dacă-i de Germania mașina, am bătut la geam și no hai, urcă repede. Apoi cu ei am mers, m-am dus până la Beograd. 

– Ce s-a întâmplat la Beograd?

– La Beograd i-am spus colegei: măi am cam auzit că sârbii ar cam da înapoi. Dar ea a zis: nu-ți fă probleme, că uite și cumnata mea a trecut. Dar cumnată-sa era șvăboaică și se punea altfel problema. Am rămas acolo, la Beograd m-am fofilat toată noaptea. Eu am trecut sâmbătă spre duminică, în noaptea aceea. Duminică noaptea m-am tot fâțâit prin Beograd, am fost de vreo trei ori la un film unde am dormit în loc să mă uit la film. După aceea seara am încercat la gară, am văzut că e patrulă. Am ieșit de acolo, m-am dus într-un parc unde cântau niște tineri sârbi frumos și am adormit acolo pe bancă. Când m-am trezit, eram singur. Apoi am mai dormit pe o bancă într-un parc și în sfârșit a trecut ziua. Iar luni dimineață m-am dus la Ambasada americană. Ăștia mi-au cerut numai să le las gentuța, că nu știau dacă nu sunt terorist. Am intrat acolo, am explicat într-o engleză aproximativă ce vreau, că sunt din România. Doamna de acolo s-a uitat cu părere de rău la mine și mi-a zis: trebuie mai întâi să mergi la Comisia ONU pentru refugiați. M-am dus acolo, acolo mi-au zis că mai întâi trebuie să mă predau la poliția iugoslavă. Am ajuns la Poliția iugoslavă și mi-au pus cătușele. Mi-au făcut mai întâi un interviu, a fost un securist sârb care m-a tot întrebat, crezând că-s spion român. După aceea m-au trimis într-o închisoare care se afla lângă Beograd, unde treceau destul de mulți români, care se chema Padinska Skela. Acolo m-au ținut două săptămâni, de fapt 15 zile. Atât a fost condamnarea, pentru intrare ilegală în Yugoslavia. Acolo era un grup permanent de 30-40 români. Unii veneau, alții plecau. Acolo mi s-au făcut niște interviuri de cei de la Comisia pentru refugiați ONU și în final au decis că trebuie să mă trimită în România.

– Aveți idee de ce, pe ce motiv?

– Păi cred că jucau la două capete. Ei voiau să aibă relații și cu unii și cu alții. Iar pe români, după bârfele care umblau, se zicea că Ceaușescu le dă sare în schimbul refugiaților pe care-i returnează în România. Pe mine m-au întrebat dacă am rude în Germania, pentru că colega mea a ajuns în Germania și tot a ațâțat apele prin Amnesty International să vadă care-i situația mea. Dar cum stabilisem să declar că am trecut de unul singur, că n-am fost ajutat de nimeni, eu n-am zis. Poate c-ar fi fost bine să spun. Și așa m-au dat înapoi. 

– Cum s-a petrecut?

– Destul de ciudat. Am fost vreo trei dați înapoi atunci. Eu eram cel mai tânăr dintre ei. Ne-au încărcat într-o dubă, ne-au pus cătușe și ne-au dus la Stamora Moravița. La Stamora ne-au trecut în partea românească și acolo ne-au năpustit în vamă cu cătușe la mâini. Am stat acolo până aproape s-a înserat. Atunci a fost un moment pe care-l țin mine. A venit un căpitan de grăniceri, a intrat acolo: păi nici până acum nu v-au dus la pichet? Nu. Stați că vă duc eu. Și atunci s-a uitat la noi: văd că sunteți oameni în vârstă, eu o să vă scot cătușele, sper că nu fugiți. Oricum dacă fugiți, vă prind ăștia. Iar pe drum ne-a tot dat sfaturi: să nu vă luați în gură cu soldații, că vin și vă provoacă și după aceea vă iau la bătaie. Și mai mult decât atât, a zis că o să vorbească cu ofițerul de serviciu ca să nu ne aplice un tratament așa de dur. Din păcate nici nu l-am întrebat cum îl cheamă. Așa, m-ar fi interesat să știu, că existau și oameni printre ei.

– Unde ați ajuns după aceea, unde v-au dus?

– Am stat vreo 3 zile la Stamora Moravița. Între timp a venit și un securist de la grăniceri care m-a luat la întrebări. Norocul meu a fost că era pulbere de beat. Altfel probabil că aș fi mâncat o bătaie! Când m-a luat, îmi tremurau genunchii, sincer să fiu, am zis acum începe „bucuria”. După aceea ne-au întrebat pe unde am trecut. Și de la unitățile de grăniceri din locul unde am declarat că am trecut, au venit să ne ia să ne ducă la cazarma respectivă. Pe mine m-au dus la Orșova. A venit un plutonier cu doi soldați, m-au luat și m-au dus la gară. Acolo am urcat în tren și m-au dus până la Orșova. Bineînțeles, cu cătușe la mâini. Iar la Orșova, au dat chipurile un telefon la cazarmă și din păcate n-au avut nici o mașină. Așa că m-au purtat prin tot orașul cu cătușe la mâini, mâinile legate la spate, să fiu drept exemplu, ce pățesc cei care încalcă legile acestei țări. 

– Și cât ați stat la Orșova?

– La Orșova cred că am stat vreo trei-patru zile. De la Orșova m-au dus la Turnu Severin, ca să-mi facă un simulacru de proces. După aceea, în primă instanță am fost în arestul miliției din Turnu Severin, în jur de o săptămână-două, după care am fost dus în închisoarea de la Turnu Severin. Acolo m-am întâlnit cu mulți, printre care cu profesorul nostru Petcu și cei doi frați Țărăscu, care erau în închisoare cu mine.

– Povestiți-mi un pic despre perioada aceea din închisoare.

– Ce să zic, a fost destul de neobișnuit pentru mine. Primul impact a fost în închisoarea de la sârbi. Acolo încă eram plin de speranță că terminăm cu închisoarea și după aceea plecăm fiecare unde vrea sau unde va fi acceptat. Aici nu mai era vorba de așa ceva. Aici a fost destul de cumplit. În primul rând mâncarea… cred că nu e cazul să povestesc. Apoi un lucru care merită menționat este vizita medicală. La vizita medicală ne-au luat și probe de sânge pentru analize. Așa a fost: au luat sânge de la unu, apoi acul de la seringă a fost pus în jetul de apă de la robinet, apoi următorul. Nu mai spun ce înseamnă asta. Mi-am zis, acuma cum ți-o fi norocul. 

Câte persoane erați în celulă?

– Prima dată am fost în așa-zisă carantină, la care eram vreo șase-șapte persoane, cu paturi suprapuse, trei unul peste altul. După care, după perioada asta de carantină, ne-au dus în altă cameră mai mare, care avea mulți, nu știu câți, dar aș putea să estimez, tot trei paturi suprapuse unul peste altul, vreo 20-25 de persoane. 

– Și erați împreună cu deținuții de drept comun?

– Nu. Erau vreo doi-trei din cei de drept comun la Turnu Severin. Dar am impresia că erau puși anume ca să șoptească, să divulge pe la gardieni ce vorbeam între noi. La Severin erau două camere pentru delictul acesta de trecere de frontieră, unii cu tentativă de trecere și alții chiar de trecere, cei care au fost dați înapoi. 

– Ce pedeapsă ați primit? Pe ce perioadă ați stat în pușcărie?

– N-am stat prea mult. Socotind de la 23 august, când am fost trimis în țară, până la sfârșitul lunii noiembrie. Fusesem condamnat la un an jumate. De fapt, nu sunt sigur, dacă a fost un an sau un an jumate, asta nu mai știu exact. Norocul a fost că a dat Ceaușescu un decret de amnistie și, neavând antecedente, am ieșit din închisoare. 

– Ce ați făcut după ce ați ieșit?

– Am fost trimis să lucrez muncitor necalificat la Întreprinderea de anvelope Danubiana. De la Institutul de informatică, din laboratorul în care lucrasem, aveau contract cu Danubiana. Și chiar fostul meu șef a intervenit pe lângă directorul centrului de calcul de la Danubiana să mă ia la centru, chiar dacă mă plătește ca muncitor necalificat. Însă nu s-a putut. 

Și cât ați lucrat acolo?

– De la sfârșitul lunii noiembrie până la sfârșitul lunii aprilie. 

– Ce s-a întâmplat atunci?

– După tentativa de fugă, m-au chemat cei de la circumscripția de miliție și mi-au luat amprente. M-au pus să mă prezint săptămânal la circumscripția de miliție. Dacă plecam prin București, trebuia să mă duc să le spun pe unde plec, cât stau. Mi-au schimbat buletinul într-un buletin cu serie de urmărire. Așa că pe mine dacă mă legitima ultimul damblagiu de milițian, știa că nu sunt în regulă. 

– Și v-ați hotărât să plecați iarăși.

– Da, bineînțeles. Am trimis o scrisoare prin rudele unor amici sași în Germania la prietenii mei, spunându-le că iar vreau să plec, le-am zis data și i-am zis că o să-i sun. I-am sunat din Gara de Nord să-mi spună dacă sunt de acord, ca să știu dacă sunt așteptat sau nu. Codificat, i-am întrebat unde fac concediul. Dacă-mi răspund că fac în Europa, înseamnă că nu vin. Dacă-mi răspund că se duc prin America de Sud, atunci e clar că vor veni.

– Și ce răspuns ați primit de la dânșii?

– Că ei fac concediul în Mexic. Am știut că vor veni.

– Cum v-ați organizat a doua plecare din momentul acela?

– La a doua plecare, m-am gândit că de data asta va trebui să mă duc împreună cu cineva. Că dacă te văd polițaii ăștia cu niște fete, nu-și închipuie că mergi tu să treci Dunărea. Am luat pe o cumnată și pe prietena unui amic. Am aranjat cu Rică să cumpere bilete înapoi la București, am venit cu ele, n-am coborât în Orșova, am coborât în Herculane. În Herculane m-am schimbat, cu slip, cu tot, am lăsat pe mine numai ceea ce trebuia să arunc în apă. Am venit cu o ocazie până în Orșova. În Orșova am mers cu ele pe faleză. Dacă ești cu două fete, nu se uită nici dracu la tine. Am ajuns la insulă și am vrut să plec exact din același loc. M-am dus acolo, dar în golful acela era acum un vapor și era un chef pe vapor. Imediat am plecat de acolo, le-am spus: mă, nu pot să plec de acolo că-i un vapor, nu se poate. Poate era chiar bine să plec de acolo, dar m-am gândit că voi fi observat. Atunci m-am întors în parc și am plecat exact din colțul sudic al parcului. Bineînțeles că fetele țineau de șase: măi, vin grăniceri, nu vin. Și chiar când m-am dezbrăcat și mi-am pus hainele cu bolovan, aceeași procedură, mi-au zis vezi că vin doi. Atunci am stat exact la colțul de beton al parcului. Am stat o perioadă în apă, mai scoteam capul, mai luam o gură de aer, iar intram, până când am hotărât: măi, n-or fi tâmpiți să stea chiar atâta.

Atunci am început să înot. Mai delicat a fost că în prima fază eram plin de alge care mi se prindeau așa pe la gât. Mă tot chinuiam să le dau la o parte, până când am ieșit în apele mai curate, fie vorba. De data asta n-am avut surpriză. Numai la început a trecut șalupa, dar destul de repede, în sus. Apoi am înotat până când nu-mi mai dădeam seama dacă sunt sau nu aproape de malul sârbesc. Însă la un moment dat am auzit un zgomot: pac pac pac. Ce naiba? Când am întors capul, era șalupa care se întorcea. Am zis, acum nu mai întorc capul, doar n-or vedea ei. Dar ei de fapt se uitau spre malul românesc, nu-i mai interesa. Nu după multă vreme am dat de malul sârbesc. Am ieșit de acolo și m-am dus la același punct de întâlnire. De data asta, acolo mă așteptau în afară de colega mea și prietenul ei, încă un coleg, tot șvab, chiar fusese coleg de cameră de-al meu. Am luat-o în direcția Austria. 

– Cum ați trecut?
– Când am ajuns acolo, ei s-au organizat, au cumpărat o hartă de drumeție. Au zis că primul traseu, cel mai greu, o să-l mergem cu un teleferic. Ne-am dus acolo, eu cu prietena și prietenul ei, Uli și l-am căutat pe cel cu telefericul. El a zis: eu nu dau drumul la teleferic decât pentru grup. La care colega a spus: suntem trei, suntem grup. Așa că a trebuit să o luăm per pedes. Am mers după marcaj până aproape de graniță, unde am făcut o pauză. Am mâncat ceva, am băut apă și apoi am zis să plecăm mai departe. Curiozitatea e că amicul acesta, Uli, zicea: mi se pare bizar că marcajul duce în sud, iar noi trebuie să mergem spre nord. Stați aici că mă duc eu să văd unde duce poteca. Și poteca ducea direct la pichetul de grăniceri iugoslav. A venit el într-un suflet înapoi și a zis: nu-i bine! Stați aici că eu mă duc să găsesc unde-i granița cu Austria. Și a luat-o într-o viteză în sus. Avea o condiție fizică formidabilă. Am așteptat acolo și a fost destul de nasol. Până acolo am fost în mișcare, dar când am stat, era și vântul pe înălțime, au început să mă lase puterile. Mi-a venit să dorm. 

După o vreme, colega zice: nu-i bine să stăm, hai să căutăm, eu nu știu ce face Uli ăsta de nu mai vine. Și hai să urcăm, un grohotiș ca prin Retezat. Eram praf! Ea urca, se tot uita înapoi: hai, ce stai?! Nu mai pot. Păi tu ai plecat să treci granița și nu ești în stare să urci panta asta? La un moment dat, sus apare Uli și zice: am găsit! A venit el, m-a mai ajutat până am urcat sus. După aceea am mers până am dat de tabla cu Österreichische Republik. Celălalt, Hans, mersese cu mașina în partea cealaltă și ne aștepta. Ne-am întâlnit. Acum eram deja în lumea liberă. După aceea am dormit acolo aproape de graniță, aproape de Villach. 

Dimineața când ne-am sculat, au început ei să mă convingă că ar fi mai bine să mă ia în Germania. Acolo ne ai pe noi, te putem ajuta, pentru domeniul informatic e bine, e cerere, poți să găsești de lucru. Și așa m-au convins, hai să mergem în Germania. Am ajuns la graniță, lângă Zugspitze. Urcăm cu telecabina până sus în vârf și de acolo o luăm pe jos. Am luat bilete și am așteptat. La un moment dat ne-au anunțat că nu mai merge telacabina, pentru că s-au rătăcit niște alpiniști și-i caută cu telecabina și cu elicopterul. Voiau să ne dea banii înapoi. Atunci imediat au schimbat planul. Au cumpărat un pliant cu marcajele, cu potecile. Colega și colegul meu au trecut cu mașina să ne aștepte dincolo. Iar eu cu Uli am trecut pe jos până la Eichsee. Acum o să te întrebi cum mă înțelegeam cu Uli. Din fericire Uli vorbea franceză. Am și stabilit că dacă ne opresc grănicerii, eu spun că sunt de prin Belgia și am venit pe acolo. Asta ca să nu intre și el în belele. După aceea, la Eichsee ne-am întâlnit cu cei doi, am urcat în mașină și am mers la Munchen. De la Munchen am plecat cu colegul ăsta până aproape de Frankfurt, unde el avea casă. Ăsta a fost traseul. 

– Ce s-a întâmplat când ați ajuns în Germania?

– Înainte de a merge, colega mea a luat legătură cu cineva de la Europa Liberă. Noi, veteranii, îi știm numele, Neculai Constantin Munteanu. El m-a sunat pe numărul colegului meu și mi-a zis: uite eu îți dau o adresă și un telefon, știu un avocat român care o să te ajute să-ți obții azil în Germania. Până să merg să mă predau la centrul de refugiați aproape de Frankfurt, la Schwalbach, am mers la avocatul ăsta. Mi-a promis marea și sarea, mi-a făcut o traducere a motivelor mele de plecare. Era o traducere proastă, că amicul Hans a zis: mai bine ți-o făceam eu. Dar pentru asta mi-a umflat 800 de mărci! Inițial eu i-am zis că nu pot să-i dau, că n-am. Păi da, dar ai colegi aici. M-am întors și le-am povestit lor, fără să le spun că vreau cele 800 de mărci. Dar ei au zis lasă că dăm noi și dați au fost. Cu mare lucru nu m-a ajutat respectivul avocat.

Apoi m-am predat la Schwalbach. De acolo am fost repartizat lângă Frankfurt, la Bad Homburg, într-un azil (heim), cămin de azilanți. Iar după o lună am fost mutat la granița cu fostul DDR, la vremea aceea, la Datterode. De la Datterode m-am mutat la Grebendorf, aproape de Eschwege. Acolo a venit și nevastă-mea. Ne-am mutat la Eschwege pentru că nevasta rămăsese însărcinată și acolo s-a născut băiatul nostru. În final nu ne-au dat azil, motivarea fiind că acum în România e o democrație extraordinară. Băiatul s-a născut în 1992. Eu m-am hotărât și am făcut cerere de emigrare în Canada. Am plecat în 1994. După aproape 5 ani am plecat în Canada, unde n-a mai fost cu azil, a fost efectiv cerere de emigrare. Cam asta-i povestea. 

– Mai spuneți-mi doar cum v-ați hotărât să vă întoarceți în țară. 

– Când am văzut că România intră în Uniunea Europeană, mi-am zis că acum va fi lapte și miere. De fapt, nu m-am hotărât să vin chiar în România. Eu am avut un interviu în Germania, la revista de modă Burda, într-un oraș aproape de Franța și Elveția. În martie mă invitau la interviu, dar îmi spuneau că nu pot să-mi plătească drumul. Am zis că nu pot să vin, pentru că fusesem cu un an înainte de două ori în Europa. Prin mai mi-au scris că ei au angajat pe cineva, dar dacă totuși trec prin Germania, să-mi fac un drum și pe la ei. Când ne-am hotărât să ne întoarcem, le-am scris. Uite, mă întorc în Europa, o să trec pe la voi. Da, cum să nu, mi-au zis. Mi-au aranjat interviul prin decembrie. Era decembrie 2008. Începuse o criză atunci. Și mi-au zis la interviu: dacă veneai în martie, postul era al tău. Acum să vorbesc cu directorul dacă te mai putem angaja. Mergi tu acasă și noi o să-ți comunicăm prin mail. Mi-au zis că nu mai pot. N-a fost să fie. Și uite așa am ajuns în România. În România iar am căutat de lucru. Prima dată am lucrat la Brașov vreo 3 ani, după care am revenit în București, unde mă aflu și acum, tot lucrând. 

P (Petre, un prieten, prezent la conversație): Și soția ta cum a ajuns în Germania?

– După ‘90, cu chemare. Da, în ’91 a venit. Hans i-a făcut chemarea. Cam asta e. Problema e: la ce mi-a folosit? 

P: Auzi, dar n-ai zis episodul care pe mine m-a stresat cel mai tare, cu reconstituirea, la Orșova. 

– Eu când am ajuns în Orșova, căpitan era Nelu Elchescu, pe care îl acompaniam la acordeon când eram elev. El când m-a văzut: măă, ai dat-o de gard. După care, când am rămas singuri, mi-a zis: câtă vreme ești aici în Orșova, fii sigur că ești ok. Am să le trimit și vorbă la ai tăi. După aceea, când m-au dus la Severin, i-a anunțat pe ai mei. Tata a mers cu mine în compartiment și a fost cu mine până la tribunal. A venit Florin Tufă, avocat, să mă apere. Ce să apere?! Nea’ Nicu, care m-a ajutat să plec de la Danubiana, care a și pus o vorbă pentru procesul din București, a vorbit cu judecătorul. Și judecătorul i-a zis: dacă-i dau mai puțin de un an, mă leagă ăștia. Dar așa a fost foarte dur la proces cu mine. Eu nu știam dacă a vorbit. După aceea am aflat, că a fost tata la el. 

P: Nu putea să se dea pe față, să se poarte cu mănuși cu tine, vezi Doamne, în public, în proces. 

– O întrebare de la proces a fost: ce studii ai. Zic: facultatea de matematică-informatică. Cu diplomă sau așa, 2-3 ani? Eu n-am de lucru și zic: cred că cu diplomă. Aaa, faci mișto. 

P: Pe lângă frontierist mai ești și miștocar.

– Iar securistul ăla de la grăniceri de la Stamora Moravița face: tu ai trecut înot, dom’le, păi dacă te bag acum în bazin, te îneci. Ia zi, de care parte e gara în Orșova? Și eu zic: depinde din ce parte veniți. Ahaa, vorbim la mișto. 

P: Deci erai pus pe miștouri peste tot, măi Vasile. 

– (râde) Da, nu era o chestie logică. 

Dar chiar, la proces cum a fost? Cum se desfășura un proces din ăsta?

– În primul rând, te duceau în zeghe de pușcăriaș și legat la mâini, ca să fii exemplu. Și la proces cu  limba lor de lemn, spuneau că am trădat. Nici nu ascultam prea atent, că mă enerva când auzeam formulele devenite clasice. Atunci când mă întrebau le răspundeam, dar în rest… Avocata a cerut să fiu condamnat la locul de muncă. După aceea îmi spunea cât s-a chinuit ea să mă scoată la locul de muncă. Ce să scoți, că erau directivele clare. Ceea ce a fost ciudat și n-am spus: m-au adus în București pentru proces, la Rahova am stat. Și când ne-au luat de la Turnu Severin (n-am fost numai eu, au fost și alții), era noaptea. Ne-au băgat în niște vagoane de pușcăriași atașate la un tren de marfă. Bineînțeles, cu cătușe la mâini, mâinile la spate și lanțuri la picioare. Era un zgomot sinistru să auzi cum zdrăngăne lanțurile alea pe caldarâmul de la gara de la Turnu Severin. E un drum pietruit cu piatră cubică. Iar la Rahova ne-au băgat pe câțiva în camera de periculoși, unde erau criminali. Eram foarte periculoși.

– Mulțumesc, domnul Blidariu.

– Nu știu cât vă e de folos. Eu acuma mă gândesc și cu umor la toată parodia asta, cu procesul. Cât eram la București, mi-au intrat în garsonieră în lipsa mea. Or fi pus microfoane, cine știe ce or fi făcut. Curios este că mi-am cerut dosarul la CNSAS și mi-au spus că nu am niciun dosar. N-am niciun dosar, deși am avut buletin cu serie de urmărire. Eu eram curios să văd cum au făcut de mi-au intrat în casă. Bine, bănuiesc că aranjau cu administratorul, cu președintele de bloc, să nu fiu acasă. Bănuiam că o să găsesc în dosar și episodul ăsta. Curios este că colega care m-a așteptat a cerut și ea dosarul ei, al mamei și al ttălui ei. Ei plecaseră în ‘75. Culmea, dosarele lor le-au găsit, pe al meu, nu.


Credit foto: Diana Bilec