– Noi ne-am lovit de o reticență de a vorbi, am avut senzația că multora le este încă frică să vorbească. Dar mai e cazul de frică acum?
– Nu mai e cazul, dar vedeți dumneavoastră, e vorba și de nivelul de cultură, nivelul de asumare, de educație. În ’90 în vară s-a stricat telefonul. Dau telefon la centrală, că încă funcționa și zic: doamnă, nu-mi merge telefonul, a căzut sistemul. Ea zice: dă-l dracului, bine că s-a dus. E vorba și de curaj în fața existenței.
– Așa e, că noi nu am găsit materiale pe subiect.
– Înainte de a veni încoace l-am sunat și pe părintele din Dubova, el e mai tânăr, și a zis că se interesează și mă anunță. Mulți din Dubova s-au mutat la Timișoara, stau pe acolo. Mulți care i-au ajutat pe transfugi au făcut și bani, alții au făcut și nenorociri, așa că vedeți, subiectul e cu multe ramificații. Nu poți să știi care e purul adevăr. Am asistat la procesul unuia din Dubova pe care l-au prins, era tânăr, 35 de ani, Țerescu îl chema. L-au judecat la Casa de cultură în ’85. Nu știu câți ani i-au dat. L-au prins că lua bani ca să-i treacă dincolo. Mulți au șters-o din zonă.
Iar dincolo (în Serbia) nu este cimitir. Pe cei mai mulți nu i-au putut repatria sârbii, că nu au avut documente. Băiatul pe care l-am înmormântat era bucureștean, avea documentele cu el, prinse în folie. Nu pot să avansez nici o ipoteză, Doamne ferește, nici că s-a înecat (ceea ce e foarte posibil), nici că a fost împușcat. Tatăl lui nu a știut să spună prea multe, pentru că nici sârbii nu i-au spus. Când l-au trimis în România, l-au primit la mijloc, la vamă.
– Duminică când ne-am întors de la Coronini cu cealaltă colegă a mea ne-am oprit și la cimitir în Orșova pentru că noi cu o zi înainte discutasem cu un domn Doru, care am înțeles că e actualul administrator al cimitirului, la Pompe funebre. Domnul acesta era foarte închis, nu am aflat prea multe de la el.
– Nu prea știe nici el, era adolescent când s-au întâmplat toate astea. Era prin 1980, deci sunt 40 de ani de atunci. Iar el are în jur de 50 de ani acum, deci avea 10 ani pe atunci. Trebuie ținut cont și de decalajul acesta de vârstă.
La unitățile militare au luat documentația, au distrus, nu mai e nimic, sunt numai urmele. Aveau acolo o cameră lângă unitate, în spate, nu în corpul clădirii principale, ci un fel de anexă, cu două încăperi. Una dintre încăperi era cușcă, era forjat tot, și tavanul. Îi băgau acolo și-i băteau.
– Deci așa de închis e subiectul ăsta.
– Unii au șters-o spre Timișoara, s-au dus. Și-au acoperit urmele.
– Urmele din păcate se acoperă și prin tăcerea asta a tuturor.
Dar poveștile oamenilor unde ați slujit dumneavoastră la înmormântare, știți să ne spuneți?
– Nu. Sunt multe aspecte de care trebuie să țineți cont. În zonă se desfășura micul trafic, exista un pașaport de mic trafic cu Serbia, iar oamenii își satisfăceau nevoile de cafea, dulciuri și alte lucruri la sârbi. Se duceau și veneau, nu aveau probleme. Cei care o tundeau, o tundeau să ajungă în alte părți, în America, în Australia. Îi privea mai mult problema economică decât cea politică, a libertății. Iar puștiul pe care l-am înmormântat a aflat el de libertate și avea altă viziune, era clar. Dar în general, sunt pe categorii, nu sunt toți de același fel. Cam atât pot să vă spun, nu pot să vă spun mai mult.
Știu un prozator transfug la Orșova. E interesant cum a procedat, dar trebuie să ai membri din familie care te ajută. Au făcut o butelie de aragaz, au montat-o pe un fel de sanie și i-au dat drumul. A plecat ață spre țărm dincolo. Au fost diferite modalități de a trece. Însă motivația nu a fost întotdeauna una politică, de libertate, asta trebuie să fie clar.
A, Petrică, socrul, nu v-a zis de Vasile? A fost coleg de liceu cu Vasile Blidaru (transfug). Mai puțin pregătit prima dată, a trecut la sârbi, l-au prins și l-au dat înapoi. A doua oară s-a enervat și a gândit foarte bine plecarea și s-a antrenat pe Snagov, unde se antrenează canotorii. Petrică îmi spunea că venea securistul și-i spunea: vezi că Vasile iar se antrenează, iar vrea să fugă dincolo. Păi ce să-i fac eu, eu mă ocup de el? Asta e grija voastră, nu a mea. Și i-a spus fiului lui: nu mai dai pe acasă, faci orice, dar nu dai pe aici, că ăștia sunt cu „ciripeala”.
Petrică și eu suntem implicați direct. A venit Vasile, direct de la gară și mi-a zis: vezi că în noaptea asta plec. Am hainele la mine, le las la tine, să nu-i spui lui tata. S-a dus pe insulă, a avut camera, era antrenat și a trecut. Noi am stat cu groază amândoi, că eram implicați. Ne uitam dacă e vreo rachetă, că atunci când prindeau pe unul care trecea, dădeau rachetă și se vedea de la câțiva kilometri. Dacă îl prinde, puteau să-l bată în așa fel încât să spună cine mai știe de asta. Și la unu, unu și douăzeci noaptea, ne-am liniștit. Gata, s-a dus! Ne-am îmbătat. Până atunci nu intra nimic în noi, dar după aceea ne-am pilit, într-un sfert de oră am fost zob.
El își aranjase foarte bine treburile. Îl aștepta o nemțoaică cu mașina dincolo. Dar ce curaj a avut! Trebuie să ai curaj să intri în apă în bezna aceea. A trecut, s-a dus perfect în punctul în care îl aștepta, s-a urcat în mașină și salut! În Canada a ajuns. S-a întors din Canada după ‘89, ne-am văzut. Ce fain! Da ce groază a fost atunci. Abia după revoluție, încoace, dacă am povestit câte ceva.
– Cum a reușit oare să-și așeze apele dincolo?
– Asta nu știu. Poate Petrică știe mai multe. Eu n-am avut nici un rol de fapt, decât să-l consiliez pe Petrică. Și ăsta a fost un stres extraordinar.
– El e în continuare în Canada?
– Nu știu.
– Și Petre ar avea contactul dânsului?
– Da, cred că da.
– Mă gândesc că dacă l-am contacta, ne-ar povesti.
– Fără discuție. Dacă nu, poate foarte ușor să dea de urma lui, au fost colegi, au fost prieteni.
Am trecut prin mari emoții. Dacă ar fi aflat ăștia numai cinci la sută, ne-ar fi halit pe amândoi, și pe Petrică, și pe mine. Vorbesc serios, erau răzbunători. Deci o perioadă am mai stat cu frică. N-am știut că îl aștepta mașina dincolo, că atunci stăteam liniștit. Nu știa nici Petrică prea bine.
– Deci el a zis doar că pleacă și are nevoie de ajutor.
– Da. Și după aceea toți pașii și i-a calculat perfect. Securiștii pândeau aici. El era antrenat, dar a avut o cameră de bicicletă, în orice eventualitate, dacă îl apucă un cârcel ceva. A avut și ac de împuns. Dacă îi venea cârcelul, se înțepa.
Altfel cam puțini au trecut pentru ideea de libertate. Mai mult pentru aventură. Bine, asta implică și ideea de libertate. Vorbesc de cei din zonă. Alții au plecat din visul de îmbogățire, ci nu din cauza unui conflict ideologic de mare profunzime. Din alte zone veneau cu alte principii, alte implicații politice, cu primarul, cu secretarul. Veneau din alte zone ale țării și încet-încet făceau conexiuni. Nu la Orșova, aici nu se putea face nimic. Aici era un conglomerat, veniți din toate zonele țării, nu era o unitate. Nu puteai să zici că te apără apără localnicii, că există o lege a onoarei, o omertà. Nu, aici era o turnătorie, o bălăcăreală. În schimb, în sate era un alt conglomerat, nu-ți puteai permite să te faci de rușine sau să fii un trădător. În sate se știau unii pe alții, era comunitate mică, se știa tot ce mișcă. Acolo mergea, dar aici nu. Plus că trebuia să fie Dunărea îngustă, să fie distanța cât mai mică, pentru a traversa repede.
Iar în ce mă privește, nu m-a tentat treaba asta. Normal că doritor de libertate eram, dar știam pericolele, știam implicațiile. La urma urmei, am avut și o teamă de necunoscut.
– Dar prin natura profesiei, aduceați bine în comunitate și în biserică, nu v-a încolțit niciodată ideea că ați putea face bine și pe ideea asta, ați putea să-i ajutați cumva pe oameni?
– Nu. Nu m-am implicat. Nu m-a tentat și nici n-aș fi îndemnat pe nimeni să o facă. Eram foarte urmărit și nu riscam. Eu n-am ieșit, înainte de 89 n-am mers dincolo de colțul acela. Asta pentru că mă legitimau în permanență. M-au legitimat până târziu, înainte de ’89. Făceau și mișto, să mă scoată din sărite. Dar eu mi-am păstrat calmul, ani de zile. Așa că am stat cuminte. Era presiune.
– Un domn cu care am vorbit ieri dincolo, în Serbia, ne spunea că trupurile celor pescuiți din Dunăre, erau înmormântate, dar fără slujbă. Asta-i din cauza religiei?
– Sârbii sunt un neam foarte închis la nivel de spiritualitat. E greu de descris. Eu nu îi acuz, așa sunt ei.
– Credeți că acesta e motivul pentru care nu au făcut slujbele de înmormântare?
– Și probabil că preotul de acolo a spus: nu mă privește. O fi avut și interdicții: nu e treaba ta, nu te băga, că nu știi ce credință are. Și pentru mai multă comoditate, nu mă bag. Ce-mi pasă mie?! Se pare că nu aveau nici cruce. La noi e altfel. Eu m-am dus, am făcut slujba. La unii le știam și numele, dar unii vin fără nume. Dar am făcut slujbă, știe Dumnezeu numele lui.
– Din ce ni se povestește, e contradictoriu, unii spun că ar fi avut cruci, alții spun că nu ar fi fost cruci deloc. Noi am găsit niște urme de cruci, lemne, dar nu se mai distinge nimic. Nu se mai distinge nimic pe ele, sunt niște lemne putrede.
– Dincolo de toate, cineva ar fi trebuit să se fi ocupat de acest spațiu. Lipsă de organizare, lipsă de creier, sau și mai groaznic, o răzbunare până și pe morți. E dureros, dar adevărat.
– Și nici din partea noastră nu a existat nicio intenție în acest sens?
– Nu, nu se punea problema.
Noi am avut pe unu Tavi Vâjaică (a murit, săracu). Era jurist, făcuse dreptul, a avut mari bătălii. S-a căsătorit cu o româncă de origine germană, cu rude în Germania și au cerut plecarea în RFG. Ce probleme a avut! Trei-patru ani n-au putut să facă un pas. Până la urmă au insistat și au plecat dincolo. Dar s-a bătut legal pentru asta. Unii au avut răbdare și au știut să se bată și la nivel documentat, instituțional și au putut să treacă dincolo.
– Dar asta pentru etnicii germani.
– Dar și așa, tot cu peripeții, cu gratii.
– Noi am fost la cimitirul de la Novi Sip, după ecluză, la 10 minute mai jos.
– Da, știu, am fost acolo de multe ori.
– Și sunt îngropați în partea stângă a cimitirului. Sârbii ne spuneau că știu că acolo sunt români. Sunt doar niște movile de pământ din loc în loc, fără cruci.
– Ăsta e și un aspect de proastă comunicare româno-sârbă. E rușinoasă treaba. De exemplu, evreii au comunitatea lor veche, au cimitirul lor. Nu se atinge nimeni de cimitirul ăla, așa cum este, sunt niște opere de artă indiscutabile, marmură de cea mai bună calitate, sculpturi. Au respect față de comunitate, față de morți, față de memorie, față de ființa umană. Și asta spune atât de multe despre noi, despre diferența dintre noi. Și apoi e o problemă la nivel instituțional. E un mare semn de întrebare, ce e cu movilele acelea. N-or fi avut și ei suflet? N-or fi avut și ei aparținători?
– Am înțeles că au fost demersuri din partea cealaltă. Domnul Ranco Ianucovici, care a încercat cumva să ia legătura cu instituțiile de la noi, să le ridice măcar un monument.
– Și cred că s-a izbit de „bunăvoința” noastră. Până la urmă se rezolva problema asta, dar e păcat
– Dar uitați că timpul trece și poveștile se uită, oamenii mor. Să nu fie tardiv. Ca și la revoluție, de altfel. Povestea e aproape trasă la indigo. Dar adevărul unde e?
– Noi n-am fost întotdeauna așa, ca societate. Prin analogie, după primul război mondial, unde a murit un soldat român sau unde a murit un soldat neamț, a fost cimitir. Dușmanul era așezat acolo, respectat, are crucea lui și monumentul lui. Era război, dar dincolo de asta, există principii de viață fundamentale, ale umanității. Dar după al doilea război mondial, au venit barbarii peste noi, s-a ales praful de tot. Acela e dușmanul, e un nenorocit. Și ei au fost oameni. Mai este un alt aspect, cei mai mulți transfugi sunt bărbați. Femeile nu au avut curaj să treacă. Bărbații aveau mai mult curaj, mai multă nebunie.
– Am găsit câteva articole și despre femei care au trecut, familii întregi.
– Dar au trecut nu pe Dunăre, ci pe uscat. Pe Dunăre au trecut cu vaporul.
– Cum s-a simțit revoluția aici?
– Pentru mine a fost cea mai mare descătușare, a fost o nebunie. Dar vreo 80% n-au avut probleme cu libertatea, ei s-au simțit bine.
– Cum ați trăit momentul, când ați aflat de revoluție?
– Eu știam foarte bine ce se întâmplă, urmăream Europa Liberăde ani de zile. Știam de Honecker, Krenz, știam ce s-a întâmplat la cehi. Pe 7 noiembrie a fost căderea lui Jivkov la bulgari. Nu l-au executat, l-au ținut acolo în recluziune. Mai bine elefant aici în grădina zoologică, decât mort. Știam de căderea Zidului. Știam că regimurile sunt pe cădere. Dar problema era să nu te dai în spectacol. Animalul pe ducă e foarte periculos.
N-a fost o bucurie mai mare pentru mine. Eu având situația familială de așa natură, puteam da în pușcărie, percheziții, sechestre, bătaie de joc. De mic, de la patru ani eram conștient deja. Așa am și luat-o spre teologie. Ba au vrut să mă smulgă și de acolo, dar a fost mai greu. Voiau să intervină să mă dea afară. Am fost pe muchie de cuțit. Bine, nici eu nu eram ușă de biserică, sfântulețul sfântuleților, era inconștiența revoltei. Așa că pentru mine căderea a fost mană cerească.
– Îmi aduc aminte că mama mi-a spus că a avut trei mari momente de fericire în viață: când s-au născut cei doi copii, fratele meu și cu mine, și la revoluție.
– Era o presiune extraordinară, inacceptabilă. Și o falsitate. Să nu ne mirăm că acum ne comportăm așa cum ne comportăm. Era o falsificare a ființei plecată din interior, nu din exterior. Exteriorul devenise numai motivația. Este deprimant să privești aspectul ăsta.
Pe atunci eu aveam abonament cam la toate revistele literare din țară: România literară, Tribuna de la Cluj, Orizont de la Timișoara, Convorbiri de la Iași, Argeșul de la Târgul Mureș, Vatra, Luceafărul. Și soția se apuca și tăia din fiecare revistă locul unde cei doi erau prezenți, cu șapcă, fără șapcă și scria mare cu carioca: JOS. Inconștiența. Începe nebunia pe 16 decembrie și mă trezesc cu ea: Hai să le punem! Ce să punem? Ea scoate toate decupajele acelea. Unde să le punem? Pe faleză, la grinda vad. Ne trebuia aracet sau făină cu apă, să le lipim. Noi facem o tâmpenie, i-am spus. După nici jumătate de oră vin și ne iau de la unitatea militară. Eu sunt singurul abonat la revista literară, își dau seama imediat cine a făcut asta, e la mintea cocoșului. Nu-ți dai seama? Eu sunt de acord, să le facem, poate în altă parte, dar nu aici. Ne ia în jumate de oră și nu o să afle nimeni. Dumnezeu s-o ierte, foarte nemulțumită. Nu vrei să mă ajuți? Ba, eu te ajut. Mă duc și singur, fără tine. Dar nu știu dacă mă mai întorc.
– Și până la urmă nu le-ați mai pus?
– N-a mai fost nevoie. Deja a venit 21 decembrie, cu mitingul la București. Eu aveam securiștii la poartă, deja nu mai făceam nicio mișcare fără să fie un om sau o mașină după mine. Nu pentru că eram periculos, dar eram tâmpit. Se puteau aștepta la orice de la mine. Când a început degringolada, eram la televizor. Am deschis ferestrele și i-am zis colonelului: Duceți-vă repede să vedeți ce s-a întâmplat. Cade! A căzut! A luat-o la fugă săracu’. Stătea la poarta mea. Nu mi-a făcut cine știe ce, dar m-a avertizat: vă avertizez că dacă vă părăsiți locuința… Asta a fost.
Să vă mai povestesc, ce s-a întâmplat în 1993. În gara de nord era o aglomerație în tren și în compartimentul nostru, nimeni. Au apărut doi băieți de 1,85 metri înălțime și ditamai colonelu’ Zotica de la Severin. El cunoștea probabil mai bine ca mine ce mănânc și ce nu mănânc. Eu citeam și m-au lăsat în pace, până la Filiași, cred, până mai înainte de Strehaia. Am avut un presentiment, n-am vorbit nimic. El la mijloc, cei doi pe margine, să-l apere. După aceea s-a luat de mine și încet-încet am înțeles despre ce e vorba. Ce aveți dumneavoastră cu Uniunea Sovietică? N-am nimic, numai că mi-a distrus țara. Eu n-am nimic cu rușii, că-i iubesc, ca artiști, de la un capăt la altul, istoria lor, e o istorie dramatică, n-am nimic cu rușii, dar nu pot să iubesc un conglomerat care ne-a distrus țara. Ne-am hârâit pe tema asta. Și se scapă: ai avut noroc! Că până la Craiova te aruncam din tren. Erau pregătiți. Și ne-am luat în gură pe mai multe subiecte, pe agricultură, de exemplu. Eu am fost la obiect, nu am bătut câmpii aiurea.
A mai fost un caz, dar nici de acesta nu se vorbește și nici nu știi cât să vorbești. Un tip de aici era comandant de vas din port. De la spionaje de la Viena l-au contactat, l-au plătit și a vândut cifrul danubian al României. El nu avea copii, avea o nevastă frumoasă, le-or fi plăcut și banii. Mamă, ce nervoși erau, că nu-l găseau! Făceau diferite cercetări, și pe Europa Liberă. L-au depistat, cred că era în ‘88. L-au chemat la Poiana Brașov și l-au executat. Cumplit! Deci au fost și cazuri de genul acesta. Adică asta era trădare de patrie. Patria e una și regimul care o conduce e altceva, nu confunzi valorile.
– Unde ne mai trimiteți, cu cine să mai vorbim, unde să mai mergem?
– Nu știu, mă copii. Toți au cam șters-o de aici.
– Ne mai puteți da ceva indicii, ce ar fi valoros de fotografiat pentru narativ?
– Păi și insula o puteți filma, ca loc de unde au plecat mai mulți. Pe acolo se puteau duce direct, să nu fie în gura lupului, pentru că aici, lângă biserică, era unitate militară.
– Și unitatea asta militară mai există?
– Nu. Acum e unitate de grăniceri, dar pe alte principii. Mai este o clădire dezafectată, pichetul de la Eșelnița. Dar nu știu ce au făcut în el. Cum ieșeai din Eșelnița, pe deal se vedea. Au mai dispărut miradoarele, că erau miradoare din loc în loc, cu cabina sus de tot, de unde urmăreau. Ați fost acuma pe clisură, nu? Înainte nu era nimic, nici o clădire, nimic, nimic. Doar satele, din loc în loc. În rest pe toată fâșia asta de 20 de kilometri nu era nimic, nimic. Și după revoluție a fost o explozie de construcții.
– Aveți timp să mergeți până la cimitir să ne arătați?
– Vă dați seama că cimitirul e un haos. Toate gropile când le-au făcut, le-au făcut în liniște. Deci este imposibil. E un dezastru, o neorânduială.
– Deci nu erau îngropați într-o zonă în cimitir?
– Nu. Eu vă însoțesc, dar nu vă pot spune nimic cu precizie, nu vreau să bat câmpii.
– Deci aici n-a fost respectată o regulă, deși se știa cam pe unde au fost îngropați. Mă gândesc în comparație cu malul de dincolo, măcar știu că nu s-au atins de morminte.
– Aici nu, aici e babilon.
– Povestea asta mi se pare atât de dureroasă, pentru că morții aceștia sunt ai nimănui.
– V-aș fi ajutat mai mult, dar atât pot, atât știu.
– Deci cimitirul e comun practic?
– Da.
Credit foto: Diana Bilec