– Dumneavoastră sunteți născută aici, în Vladimirovac?
– Da.
– Părinții tot de aici erau?
– Părinții tot de aici, dar îs morți, nu-i mai nimeni. Soră-mea o fost căsătorită iacă acolo, unde îi combina. Ei au fost doi frați, au avut acolo plaț, cum se spune, și acolo le-a făcut tata lor case, breazdă cu ai mei părinți.
– Care rămânea dintre cei doi frați?
– Ăl mare și pe ăl mic l-au dus acolo. Lu’ ăla mare i-a fost nora dîn geal, dîn colț, și socru’ a spus: Tu rămâi, să fii aproape de ai tăi, dar tu te duci să fii aproape de-ai tăi.
– Noi am fost trei surori.
– Și cine a rămas cu părinții?
– Ea a rămas cu părinții, numa’ nu în casă cu părinții. Eu m-am căsătorit aici, Iar sora mai mică “peste drum”… la Chicago.
– Când o plecat sora?
– Din 1974 îi dusă.
– Cum s-a gândit să se ducă la Chicago?
– Părinții lui ar fost acolo. Și iacă, pe el l-a tras poate soarta.
– Ei români de aici erau? Părinții?
– Români.
– Și cum au plecat acolo?
– Întâi a plecat tată-său, apoi a plecat mamă-sa și pe urmă s-a dus ca jinere-miu în vizită, iarna, o stat acolo vreo două-tri luni. Țin minte, în 4 mai 1974 s-a dus cu soră-mea și or avut un copil.
– Aveți un nepot acolo, după soră…
-Nepot, da.
– Sau aveți mai mulți?
– Nepotu’ are patru copii, toți îs mari, de la 30 de ani în sus.
– Și vin încoace?
– El mai rar, dar soră-mea cu jineri-miu, înainte când au lucrat, au venit tot la doi ani. Anu’ ăla a fost cu Covid, dar anul trecut or fost și anul ăsta, pe 6 iulie iar vin. Au casă.
– Și aici în casă nu stă nimeni…
– Nu.
– Aveți dumneavoastră grijă?
– Nu, aicea îi un vecin. El are o soră și are grijă.
– Mai vorbesc românește sora și…
– Vorbesc. Numa’ nepoții nu știu. Pricep, dar nu știu. S-or dus. Doi îs duși la California, acolo și-au gătat și ei de Arhitectură, ăștia doi aicea în Chicago, toți cu prietenii vorbesc englezește, de unde să știe. Mumă-sa îi englezoanie. De unde să știe românește?
– Ați fost acolo?
– Eu n-am fost acolo. Am fost în Kitchener.
– Asta e în Canada?
– În Cănada, da. Acolo am fost. Am stat din 19 decembrie până în 22 martie.
– În ce an?
– 1974.
– Și cum v-ați dus până acolo?
– Cu avionul…
– De unde? De la Belgrad?
– De la Belgrad până la Toronto.
– Și de acolo?
– De acolo or venit cu mașina după noi.
– Și cum vi s-a părut?
– Atuncea mi-o plăcut. Dar iacă ne-am întors înapoi, și am trăit mai departe, am rămas aici…
– N-ați vrut să plecați și dumneavoastră?
– Nu, nu. Eu mi-s mulțumită. Și cu familia, și cum îi aici în țară, și cum am… Când nu-ți place să lucri, oriunde te-ai duce, nu lucri, nimeni nu-ți dă nimic. Nimeni nu-ți dă nimic.
– Dar ei au plecat că nu le-o fost bine?
– Nu, nu. Că el o fost singur cu moșu’ și cu baba și o vrut să se ducă. Cum să spun, așa i-a fost soarta.
– Da’ pleca lumea de aici din sat în America?
– Or plecat atunci mulți.
– Părinții dumneavoastră or fost plecați undeva?
– Nu. Ei tot acasă.
– Și bunicii?
– Tot acasă. Numa’ ăștia, socrii mei, ei or fost la copil acolo. Că el s-a însurat acolo, la Kitchener.
Părinții au fost de la Satu Nou. Aicea. Ea o știut și românește, și englezește și acolo s-a aflat cu ea și cu ea s-a căsătorit. Au un copil și-o fată, numa’ el o murit. Cu vremea s-au despărțit, n-au mai trăit unul cu altul și așa le-a fost viața. Trebe să fii, cum să spun, umăr la umăr cu soțul. Trebe să-i dai atenție și să știi că ai copii cu el. Numa’ într-alte țări nu-i așa. Eu nu știu cum îi la România.
– Cum credeți că îi?
– Da’ io știu…
– Dar ați fost în România?
– Am fost. Acuma vreau să mă duc.
– Unde ați fost?
– În Timișoara.
(Apar alți oameni. Vorbesc românește)
– Deci aici îi stradă de suedeji? Că așa am înțeles. Doamna are nepot în Suedia…
(Interviul continuă cu domnul)
– Da, așa s-a nimerit. A plecat unu’, doi… unu’ pe altul s-au chemat.
– Cine a plecat primul?
– Primii ar fost plecați în Suedia ai lui Bucur. Îs plecați demult. Prin 60 ani or plecat. Al doilea tur a fost în anii dinainte de război. 88, 89, când a plecat al lui Dalea… Eu am plecat în 2001. Eu am dus vreo 5-6, care au și rămas.
– Și din generațiile din anii 60, 70, 80.. îs stabiliți acolo?
– Îs stabiliți acolo. Îs și morți dintre ei. Și ăi cineri nici nu mai știu limba română, nici sârbă, nici nimic. Adică nepoții numa’ suedeza vorbesc.
– Dar nu vin aici, nu?
– Nu, nu mai există în sat.
– Fetele dumneavoastră vorbesc și română, și sârbă, și suedeză?
– Și engleză. Deci patru limbi dintr-o dată.
– Tu ești român, ea e română, ce limbă vorbiți în casă?
– Tot românește am vorbit.
– Să știi atâtea limbi, asta e ceva…
– Și eu vorbesc patru limbi. Sârba, româna, engleza, suedeza. Trei cetățenii au fetele. Trei pașapoarte. Și pe ăl sârbesc. Se duc la ruși. Nu le trebuie viză (râde).
– Eu cum îs la pensie… Gata.
– De ce gata?
– Destul 22 de ani. Am fost, am făcut, am dat în chirie acolo tot, stau aici, vorbesc cu voi și banul vine. Nu-mi mai trebuie. Viața e scurtă. Dacă nu-i mai musai… Azi ești, mâine nu ești. Lucri, lucri, lucri și să mori cu bani în bancă? Trebe și consumați banii ăia, nu numai făcuți.
– Da’ îi fain că v-ați întors.
– M-am întors în satul meu, la lumea mea.
-Da’ asta nu toată lumea… am auzit azi mai multe povești…
– Eu am putut și în Spania să merg, și oriunde, dar eu am vrut cu lumea mea. Oriunde satul meu îi satul meu. Aicea se trăiește bine. Lucră lumea, se ocupă cu agricultura, dar uite, au, îs înstăriți, se trăiește bine. Să se ducă să fie sclavu’ lu’ altu’? Dacă poate să fie gazdă în casa lui. Ești doar al tău. Dar fabrica când te sună, la ora aia trebuie să fii acolo, că ploaie, că ninge…
– Ce-ați lucrat acolo?
– Eu sunt automecanic. Am lucrat la firme, apoi mi-am deschis businessul meu, atelierul meu. ȘI acolo când lucri, trăiești de azi până mâine. Nu-i nici acolo wow. Ai salariul tău, te duci la lucru. Câștigi 3.000 de euro, dar stai, ți-i apartamentul 1.000 de euro, ți-i mâncarea, ți-i mașina, ți-s asigurările. Ca și aici. Dacă ai vreun noroc, să-ți deschizi businessul tău, să câștigi mai mult, aici faci. Dar dacă lucri numa’ pentru un salariu… Dincolo ești străin toată viața. Iacă, aici ești printre lumea ta. Aia îi diferența.
– Îi greu să fii străin?
– Străin ești tot timpul străin. Ori că știi bine limba… vorbesc mai bine suedeza decât româna, dar ești străin în ochii lor.
– Dar din ce ați simțit asta?
– Din situații care sunt. Te lovești tot timpul. De la o problemă în trafic, de la orice, de la un vecin, de 20 de ani de când mi-s acolo, niciun vecin nu vorbește cu tine. Nici „hi”, nici nimic. Ești străin. Și mai mult îi doare când văd că eu, ca străin, m-am ridicat. Ditamai casa, și mașini bune, și scumpe, dar ei îs născuți acolo și trăiesc din lună în lună, pentru salar, și îi doare. Dar n-am ce să le fac, eu câte 12 ore am lucrat la zi. Eu n-am vrut să mă mulțumesc numai cu un salariu. Am tras. Ei nu vor să tragă, ei îs lejeri, trăiesc de azi până mâine. Cine se descurcă se descurcă, nu depinde de țară, depinde de persoană. Nu te face țara bogat. Tu trebuie să te lupți ca să faci ceva.
Credit foto: Dariana Hînda