– Noi vecinii colaborăm între noi foarte bine. Facem foarte multe ceaunuri, foarte multe grătaruri, foarte multe cocktailuri…
– A, deci aveți o comunitate aici.
– Cu toate că vecinii sunt sârbi, nu români. Din „păcate”, în ghilimele, aici unde avem blocurile majoritatea sunt sârbi. Fiindcă localitatea Torac în momentul de față, trebuie să apară recensământul anul acesta, cred că suntem 2500 de locuitori, cu tot cu sârbi, cu celelalte naționalități. Sunt muzician de profesie, sunt directorul Institutului de Cultură a Românilor din Voivodina (ICRV), care se ocupă de cercetări. Toate cercetările astea pe care le faceți dumneavoastră sunt deja făcute de multe alte echipe din România. Deși nu am dat eu interviu, au dat alți oameni din sat. Ați nimerit în toiul coasei, cum spunem noi și acum trebuia măcar cu o zi sau două înainte să fi pregătit oamenii, să le spun că veniți. Torăcenii sunt puțin mai specifici. Deși primesc oamenii cu drag în casă, dar acum ați nimerit ca să spun așa într-o perioadă nepotrivită.
Localitatea Torac a avut cândva aproape 7000 de locuitori. Era una dintre cele mai mari localități ale românilor din Banatul sârbesc. Cum ziceam, când va apărea recensământul anul acesta, sperăm că vom fi 2500 de locuitori, împreună cu toate celelalte naționalități, fie că sunt sârbi, rromi, maghiari, foarte puțini, și parte mare sunt români. Ultima dată am fost până la 30.000 sau 25.000 de români aici în Banatul sârbesc. Sper că suntem același număr, dar nu cred. De ce spun asta, pentru că acum cu cetățenia au venit și frații noștri sârbi care au spus, hai să iau cetățenia română. Sau alții care nu s-au declarat români și au fost români, acum se declară din nou. Asta e o chestie politică despre care prefer să nu vorbesc. Așa că sper că o să fim 25.000.
Este vorba de o calitate a Toracului – nu știu cât ați auzit până acum – au fost două localități: Toracul Mic și Toracul Mare, torăcenii cei mici fiind ardeleni. Acolo unde vă uitați peste pod sau peste drum, începe Toracul Mare. În 2017 am aniversat 250 de ani de la colonizare, de când au venit strămoșii pe aceste meleaguri, deși primele atestări sunt de prin anul 1332, dacă nu mă înșel. Deci Toracul Mic, ardeleni și Toracul Mare, bănățeni. Cei din Toracul Mic sunt veniți din Frumușeni, de lângă Arad. Iar torăcenii mari sunt din Săcălaz. Deși strămoși originari din Săcălaz nu mai există. Toracul Mare a făcut înfrățire cu Săcălazul acum mai bine de 20 de ani. Când vă întoarceți, dacă mergeți prin Jimbolia și ajungeți în Săcălaz, pe partea dreaptă o să vedeți două monumente unde scrie Săcălaz și Torac, făcut în cinstea strămoșilor care au plecat. Acum eu n-am mai văzut tabla aia când intri în Săcălaz, dar a scris: Săcălaz înfrățit cu localitatea Torac și cu nu știu ce localitate din Germania, că au fost foarte mulți nemți.
Bineînțeles că diferă și prin port, că portul ardelenesc e într-un fel, cel bănățean e altfel. Graiul este același. Am fost la Frumușeni acum vreo 5-6 ani cu o echipă de aici din Torac să vedem urmele strămoșilor – în ghilimele – și n-am văzut să fie graiul ardelenesc, tot literar românește s-a vorbit. Dar din povești am înțeles că torăcenii mic- iancăizenii, ofcenii, glogănenții (adică din localitatea Glogoni) au fost veniți cam din aceeași regiune. Unica localitate în care se mai păstrează „ghe, ghi, unie meri, cie faci” este Iancaid. Unica localitate care mai vorbesc ardelenește. Restul toți ceilalți – pentru că sunt bănățeni, ardeleni și olteni – toți vorbesc graiul bănățean. Cu oltenii români am avut probleme când am fost student, când am vorbit limba bănățeană, ei mi-au zis: „Ce mama dracului ai spus?” I-am zis: „Măi, îți dau acum o palmă de nu te vezi. Da’ lasă-mă, ce nu înțelegi, cum vorbesc, chinezește?” Și pe urmă s-au acomodat ăia. Mie îmi plac toate graiurile, și moldovenesc, și ardelenesc, și oltenesc, și bănățean, iubesc limba mea maternă, sunt român.
– Și limba paternă?
– Și limba paternă tot română. (râde) Am avut chestii cu profesorii la școală, noi când ne-am dus acolo, profesorii ne-au zis „măi sârbule” iar eu le-am zis: „Dom’ profesor, eu sunt român”.
– Ați făcut și liceul în România?
– Nu. Liceul l-am făcut aici, doar facultatea am făcut-o în România. Și aici avem școală elementară în limba română, biserici românești. Eu nu sunt istoric, dar ar trebui să știu cât de cât o istorie a satului meu. O să vă povestesc în cuvintele mele și după aceea poate o să auziți și de la alții mult mai multe. Din păcate mulți dintre bătrâni, care au știut o istorie mult mai amplă, au decedat. De prin anul 1963-64, pe vremea lui Tito, până atunci a fost Toracu Mic și Toracu Mare. Deși și acum se mai spune: merg până în Toracu Mare sau Toracu Mic, numa’i că e o singură localitate. A primit numele de Begheiți. Alții au zis că a primit denumirea asta după „begunți”, care în limba sârbă înseamnă refugiați, ceea ce nu e adevărat, că n-a fost nimeni refugiat, oamenii au venit, s-au colonizat aici. Pe urmă în 1918 când s-a despărțit, când s-a pus granița, istorie, chestii, o prostie. Banatul întreg trebuia să fie în România. De fapt Moș Tito a dat denumirea asta după râul Bega. Dar înainte întotdeauna a avut denumirea de Torac, de fapt cu „ă”, în românește – Torăc. Și pe urmă în 2001-2002 s-a făcut din nou presiune din partea comunității locale să se întoarcă la denumirea de Torac. Și atunci frații noștri sârbi când or auzit, lasă-mă, cum să spun Torăc. Păi, iubito, ăsta e sat românesc, îmi pare rău.
– Deci acum e Torac.
– Românește ar trebuie să fie Torăc, dar toți îi spun Torac. Ați fost puțin prin sat?
– Nu, am trecut doar cu mașina.
– Atunci ați văzut biserica în Toracu Mare și cealaltă e în Toracu Mic, tot pe șoseaua principală când mergi spre Zrenjanin. Mai avem o biserică sârbească, s-a construit acum 7-8 ani. Au vrut s-o facă în mijlocul satului, bineînțeles că n-am permis nicicare. Și mai avem o bisericuță-muzeu, la Casa Bănățeană, asta e în Toracu Mic, când se intră, e un complex etnografic, a fost donată de decedatul Sorin Frunză Verde, care era pe atunci Prim-ministru, sau ce era. Și academicianul Costa Roșu a fost președintele fundației de etnografie și folclor, care e gazda sau patronul acelui complex etnografic. Avem școală elementară românească cu opt clase. Am învățat alfabetul românește la școală, am avut profesori români calitativi, profesori de la care ai avut ce să înveți. Profesorul român ne teroriza cu gramatica.
Avem cămin cultural, care poartă denumirea vestitului rapsod popular Vichente Petrovici Bocăluț. El a fost cunoscut pe timpuri chiar și în România, în Banat. Este și unul dintre cei care au înființat orchestra de muzică populară Lira, orchestra satului, care anul acesta aniversează 95 de ani de existență. Cred că nu există în Balcani orchestră mai veche, care a activat neîntrerupt. Corul bărbătesc a funcționa până în anul 2002-2003, noi i-am zis corul lumesc, când s-au unit amândouă sate și au făcut un cor puternic de 120 de persoane. În anii ‘50 a fost primul pe țară în Iugoslavia. Tot ce s-a lucrat aici s-a lucrat foarte calitativ.
Torăcenii sunt așa o specie de oameni că nu le place să asculte o muzică de proastă calitate sau să facă un lucru prost. În tot hotaru’ cum umblați, vedeți numa’ pe holde cum se lucrează, se lucră full. Așa-s torăcenii, le place să fie de laudă, le place să fie mândri de sine. Eu le-am spus în ultimul timp: măi fraților, cam trăim din trecut. Din păcate, că nu mai avem ce o fost. Timpurile alea frumoase-s gata, fiindcă suntem români tot mai puțini. Avem mortalitate mai mare decât natalitatea și unde-i populație mică se cunoaște. Veți auzi când veți merge prin zona Vârșețului că cele mai multe localități de români sunt acolo, dar cele mai mari localități sunt în zona centrală a Banatului, adică pe lângă Zrenjanin.
Din păcate din anul 2020 când a venit sărăcia asta de Corona, și înainte de asta, noi românii ne-am cam despărțit și suntem două tabere. Noi organizăm două festivaluri de muzică populară, noi organizăm două festivaluri de colinzi. Din păcate, asta e! Marele festival de folclor al românilor din Vojvodina care anul acesta chiar în localitatea Torac se desfășoară, tot la zece ani în localitatea respectivă, este înființat de uzdinenți. Și acum că suntem două tabere, uzdinenții or trecut de partea cealaltă, torăcenii au rămas de partea asta. Întotdeauna Toracul cu Uzdinul au fost cei mai mari rivali. Toracul și Uzdinul au fost localitățile cele mai tari în cultură și în multe altele. Aniversează 62 de ani de existență, este festivalul cel mai vechi din Balcani, cred. Va fi în perioada 19-21 august 2022. Din păcate n-o să fie festivalul ăla care trebuie pentru că jumate din ansambluri merg în localitatea Satul Nou și ceilalți vor veni aici. Nu vreau să discut despre chestiile astea pentru că strașnic mă deranjează. Nu-i nimeni de vină, nu trebuie să zicem noi și voi, suntem toți noi, ar trebui să fim uniți românii.
Mă întorc la localitatea Torac. Institutul ICRV e o instituție relativ tânără, de 13 ani înființat, ne-am ocupat de cercetări în zonă. Am făcut albumul monografic despre Torac, cu fotografii din lada de zestre a oamenilor și articole scrise de academicieni.
– Cine a făcut cercetări?
– Mulți au fost, pe anumite domenii. Chiar trebuie să apară o carte acum la noi la institut a profesoarei Romanț Ivanovici, ea e de origine din Petrovasîla, dar locuiește în Novi Sad, e profesoară de limba română și lucrează la Institutul de editare a manualelor în Novi Sad. Ea lucrează pe limbă, adică cum îi spune la asta, scrumieră, de exemplu, în Torac, cum îi spune în Uzdin, cum îi spune la Novi Sad. Am avut o echipă de la Muzeul Satului de la Sibiu, doamna Ligia Fulga și Maria Bâtca, au fost o perioadă, doi-trei ani, să facă fotografii la portul ardelenesc, bănățean, din toate satele. Am fost cu ea pe teren, domnul academician Costa Roșu a organizat fundația și apoi a trecut la institut. Când am înființat institutul, a crescut și nivelul românilor de aici. Nu suntem cunoscuți doar după muzică, stai că suntem oameni inteligenți, oameni științifici, că pot să stea la discuție cu oricine din România, Serbia.
Prin sate toți știu să vorbească românește, dar le e frică să se declare români. Sunt și părți rele, dar și foarte multe părți bune există: portul, muzica, obiceiurile, limba, tradiția. Din cauza aia existăm. Încă în localitate pe stradă spui „Bună ziua”, nu „Dobar dan”.
– Dumneavoastră ați făcut facultatea la Timișoara?
– Da, facultatea de muzică din Timișoara.
– Ați stat în complex?
– Da. Și am avut în cameră oltean, moldovean, bănățean. Eu patru ani cât am fost student nu am ieșit la fete, mă iertați de expresie, la gagici, cu prietenii de aici. Nu, eu am fost permanent cu românii.
– Ați mai avut colegi din Torac la facultate?
– Cum nu? Și din alte localități. În mod regulat oamenii noștri de aici au mers în România să studieze, fie la București, Timișoara, Arad, Sibiu.
– Și ce instrumente ați făcut la facultate?
– N-am făcut instrumente, deși sunt instrumentist. Din păcate m-am dezamăgit puțin în facultate. Eu sunt folclorist în primul rând, ador muzica populară, muzica românească în primul rând. Când am ajuns la Timișoara, Chopin, Beethoven, mai lasă-mă cu ăia, sunt morți de 300-400 de ani. (râde) În fine, m-am descurcat pe alte căi. Omul când îl interesează ceva în viață, se descurcă. Ca instrumentist am început să cânt la acordeon de copil, de la patru ani am început să când cu vocea. În familia mea cam toți sunt înclinați spre muzică, deși nu sunt muzicieni, fie că sunt cantori la biserică, soliști la cor, vocali foarte buni.
– Au fost în corul acela de care ne-ați zis?
– Taică-meu a cântat în corul ăla. Taică-meu e încă în viață, dar corul acela s-a stins. În 2002 au rămas cam 40 de membri și pe urmă gata.
– Era cor mixt?
– Nu, cor de bărbați. Eu am momentan un cor mixt pe care-l conduc, un cor de amatori, dar foarte bun.
– Când l-ați înființat?
– În 2012 l-am reînființat, din cauză că prin anii 1930-40 vestitul dirijor Ion Lațcu, care a dirijat corul acesta de bărbați care a luat locul I pe țară, a înființat cor mixt în Toracul Mare. Deci nu pot spune că eu am înființat. Sunt corect, eu am reînființat.
– Și apoi corul acela mixt a făcut o pauză?
– Nu știu, oricum, corul acela mixt n-a activat mult. Pe corul bărbătesc a fost accentul cel mai mare.
– Cum faceți repetiții? De câte ori, când?
– Săptămâna trecută și săptămâna asta tocmai am făcut pauză din cauza secerișului.
– Cum se zice: la câmp, la holdă?
– Fără „h”, la oldă. Așa îi spune la Torac.
– Când ați făcut facultatea la Timișoara?
– 2002-2006. Eu sunt generația 83.
– Când ați fost ales director?
– 2013. Ăsta e al doilea mandat. Dar fiindcă românii ne-am despărțit acum, am primit mandatul interimar, de doi ani, și anul acesta în noiembrie îmi iasă. Poate o să fiu reales, poate nu, cine știe.
– Și deci la Timișoara la facultate ați făcut voce, nu instrumente?
– N-am făcut nici voce, am făcut teorie, pedagogie muzicală, din cauză că m-am dezamăgit când am văzut că nu există țambal. Am făcut acordeonul, apoi am trecut la pian și pe urmă în clasa a șasea, la școala generală, am început să studiez țambalul. Cel mai dificil instrument de cântat e vioara. Dar și țambalul, e greu de dus, e greu de cântat. Eu am învățat singur, nu mi-a arătat nimeni un ton, și eu asta am vrut la România, dar cred că eu nu m-am informat cum trebuie. Timișoara e păcat de la Dumnezeu că nu are o facultate de țambaliști. A fost regretatul Mircea Ardeleanu la Ansamblul Banatul și m-am dus la el să-mi arate, dar nu mi-a mai arătat.
– Înainte de dumneavoastră a făcut cineva din familie școală în România?
– Nu, dar au făcut școală aici în limba română, cu profesori din România. Eu nu sunt istoric, nu știu în ce perioadă exact au venit profesori din România. Au fost profesori din Serbia care au trecut dincolo, nu știu cum au făcut schimburile astea și au venit profesori din România aici, în mai multe localități românești, au rămas, și-au întemeiat familie, au decedat, aici sunt înmormântați. Avem două cimitire, pentru că era Toracu Mic și Toracu Mare. Și când trebuia să te duci la gagici în Toracu Mare, te-au dus cu lanțuri, cu cuțite, ăia nu-ți dădeau muierile așa. (râde)
– Și-au adus bătrânii femei din România?
– Cred că da. Nu în marea majoritate, dar au fost cazuri înainte. În perioada anilor 80-90 s-au cam dus ai noștri și au adus neveste din România, mai mult din zona Banatului, Foieni, Timișoara, Lenauheim, Ionel – soția fratelui meu e chiar din Ionel, sau cum îi ziceți Iohanisfeld.
– Și cum se alege?
– (râde) Unele au rămas fidele la bărbați, altele s-au dus, pe altele le-au lăsat bărbații. În cazul meu, spre nefericire, fratele meu a murit, au rămas doi copii pe care i-am crescut și eu și familia mea. Nora s-a măritat, n-o interesează de familie. Au fost cazuri frumoase, cazuri rele, depinde de la familie la familie.
– Am auzit că trimiteau o poză…
– Adică modul de comunicare. Da, da, prin fotografii. Bărbații noștri s-au bărbierit, s-au pregătit frumos și s-au dus la Timișoara…
– Cum îi zice la fotografie aici?
– Noi la Torac îi spunem „molărai”.
Deci s-au dus oamenii într-un sat, localitate în România și s-a întâlnit cu gagica. Cum ne organizăm fiecare și în localitate la noi, fie că e România, Ungaria, Serbia, o vezi pe aia la bar, te duci la ea, chestii, nu știu ce. Asta e prima variantă.
A doua variantă a fost prin cunoștința cuiva. A spus un cunoscut: uite am un neam la România, are o fată frumoasă, vrea să se mărite, uite, îți fac cunoștință, tu ești băiat de treabă, lucri, îți place să te duci să ari, ai casă, ai marvă – așa spunem noi la animale. Și băiatul a fost, i-a plăcut și a adus-o. Altă variantă, una care a fost deja măritată – asta a fost varianta fratelui meu. A fost un prieten, coleg de-al lui, cu care a copilărit, unde s-a întâlnit cu el, cu soția lui. Și nora mea era tot din Ionel ca femeia asta, deci ele două erau prietene, vecine. Și nevasta lu ăla îi spune: Lucian (așa l-a chemat pe fratele meu), tu vrei să te însori? Ăsta era nebun: da, mă, vreau! Am o colegă, frumoasă, bună, hai că-ți aduc o fotografie. I-a plăcut, hai că mă duc eu la Ionel. Deci prin fotografii. Normal că tu ca bărbat, trebuia să depui efort. Acum femeile vor să conducă, dar vor să punem noi și efort. Bărbatul trebuie să rămână bărbat toată viața, dar femeia e capul tuturor. Dacă ești bărbat adevărat, trebuie să te împaci, la femeie îi spui: da, da. Ăia care se dau că-s grande, aia nu durează mult.
– Cam la ce vârstă începe bărbatul să depună efort?
– După mine, bărbatul trebuie întotdeauna să depună efort, la orice vârstă.
– Vreau să spun, ca să se însoare.
– (râde) Ce-mi plac întrebările astea! Dar nu mai e nimic cum a fost cândva, credeți-mă. Știți câți oameni însurați, tineri, sunt în satul ăsta?
– Am aflat că e o problemă… De exemplu moșul dumneavoastră la cât s-a însurat, tatăl dumneavoastră la cât?
– Asta a fost înainte. Că unii spun, uite cum sunt țiganii ăștia că se însoară și acum, fac nuntă la 11-12 ani.
– Ei, nu chiar așa. Dar moșu la cât s-a însurat?
– Moșu să fi avut 22-23 de ani. Dar străbunicii de la 15-16 ani au făcut copii.
– Și tatăl dumneavoastră?
– Tatăl meu a fost însurat de trei sau patru ori. De fapt eu am întrerupt această tradiție. Eu am aflat una și bună și gata.
– Toate au fost românce, nevestele tatălui?
– Da, toate, și din localitate, din Toracu Mic, Toracu Mare. V-am spus că s-au dus dincolo la ceilalți să le fure fetele.
– Știți povești din astea?
– Nu, doar din auzite. Pe vremea mea nu mai era așa.
– V-a povestit moșul dumneavoastră?
– Mai mult taică-meu, că cu moșul, n-am prea putut vorbi de lucrurile astea, el a fost bisericant și când am fost mic m-a bătut, m-a tras de păr, de urechi să mă duc la biserică și eu n-am vrut, bineînțeles. Interesant cum Duhul Sfânt intră în om și până la urmă începi să iubești religia și tot. Eu iubesc la nebunie credința mea, religia mea creștinească, iubesc biserica. Pe mine au vrut să mă facă popă, dar eu mi-s om de lume, le-am spus, nu pot să fiu preot. Ei, hai că ai toate afinitățile, dar le-am spus: nu pot, fraților, eu iubesc femeile. Du-te dracului, mi-au spus. Glumă. (râde) Dar nu, sunt om de lume, nu pot. E mare lucru să fii fidel. Că în ziua de astăzi preoții… Rar care-i preot fidel, să-i săruți mâna sau să-ți dai pălăria jos. Preotul, profesorul și medicul au fost trei figuri cele mai respectate în sat. Ai dat pălăria jos, bună ziua, sărumâna.
Revenind la asta, nu știu detalii, dar au fost mult mai rușinoși, n-au fost întâlnirile cum se face în secolul 21. Cel mai mult s-au întâlnit la jocul mare. Jocul mare s-a făcut în centrul satelor, a fost în fața bisericilor, unde lumea a venit îmbrăcată în port de sărbătoare, portul popular, pe care acum îl luăm doar o dată pe an, pe scenă, unde participă lumea la festival.
– Dar acum nu se mai îmbracă de sărbătoare, duminica, de Paști, de Crăciun?
– Acuma nu. De Paști îți iei trening ca să poți să mănânci cât mai mult. La biserică nu poți să mergi așa, asta se știe, care e ținuta de biserică, cum intri în școală, cum intri la un medic. După ce s-a terminat Liturghia, cimitirul, după aceea gata, o carne friptă, zupă, sarmale, dacă fac, toartă (cum spunem noi), păi nu mă duc cu pantalonii ăștia că mă strâng, îmi iau trening ca să pot să mănânc. Dacă mă duc la familia mea mă îmbrac cum vreau, dar dacă mă duc la un coleg sau la un nănaș, e altceva, atunci normal că nu mă duc în trening, dar nici nu mă îmbrac să-mi iau cravata.
– Și cum se zicea, că ești îmbrăcat domnește?
– Se zice că ești schimbat. Sau ești puțulit, asta se spune când ești și bărbierit, aranjat.
– Se zice că ești „chicită”?
– Normal că da, asta se spune la femei. Cât ești de chicită, bată-te!
– Și făloasă?
– Se spune, dar mai rar. La fălos se spune când ești bucuros de ceva. Mă, atâta-s de fălos pentru tine – adică mă bucur pentru tine. Sau pe sensul ălălat: uite ce fălos e ăla!
– Și se spune „gazdă”?
– Da, asta se spune, că omul ăsta e gazdă, la ăștia care-s oameni înstăriți, care au foarte mult pământ, mulți bani și nu știu ce să facă, cum să se distreze în viață.
Eu sunt director la instituția asta de 8 ani și vedeți unde locuiesc. Eu n-am mașină Mercedes, eu n-am casă cu două-trei etaje, am salariu… mediu. Eu am zis: toți directorii își cumpără câte un vapor, câte o casă, câte o mașină bună, dar eu am reușit să cumpăr bicicleta. (râde) Lumea-mi spune: du-te dracului, că nu te cred. Hai să vă arăt, că e acolo în șupă. Noi la șură spunem șupă. Mai întâi i-am luat lu nevastă-mea și apoi nevastă-mea mi-a luat mie. Două biciclete noi, să se vadă că-s director la Instituția Românilor din Voivodina. Alții când sunt la putere… dar eu, nu, dorm noaptea liniștit.
– Am văzut că sunt case mari în sat.
– Acum mi-ați dat de lucru, trebuie să vin cu voi. Trebuie să mergem și la Casa Bănățeană, la cămin, nu se poate. Numa’ trebuia cu o zi înainte să știu să mă organizez. Voi vreți să obțineți cât mai multe informații, dar asta ia timp. Noi românii de aici suntem complicați, avem o istorie frumoasă, și rele. De la țara mamă din păcate nu primim bani. Nu vreau să intru în chestii politice, nu mă interesează, dar în fine, ne luptăm pentru existență și existăm. Drepturi avem, din partea statului sârb.
– Se vede că aveți case mari, deci oamenii sunt bine. Întrebarea mea era dacă asta e din agricultură sau…?
– Din agricultură. Cea mai mare parte, 90% din oamenii din localitatea Torac se ocupă cu agricultura. Și au avansat pentru că Toracul a fost sat bogat. Din toate timpurile a fost sat bogat. Când veți merge la Lokve, adică la Sînmihai, veți vedea căși de vă stă mintea. E cea mai bogată localitate românească, Lokve. Numa’ acolo 90% din sat sunt duși în Suedia, Germania, Danemarca, America și pe urmă și-o făcut un palat prin care „bate țugu”, cum spunem noi, și nu locuiește nimeni acolo, a rămas doar baba și moșul. Atunci pentru cine mama dracului ai făcut aia? Nu știu oamenii ce să facă cu banii când ajung cu bani. Dacă nu știi să trăiești în viață, să-ți iei soția de mână și să spu- las-o naibii, mergem la Himalaya, la Hawai, aia-i viață, dar nu să-ți faci palate, ce să faci cu ele. Unde ai fost, ce-ai văzut? A, eu știu tot. Ce știi? Și ăla care n-a fost decât până la Zrenjanin și înapoi îți dă lecții, tu nu știi, îți spun eu cum stă treaba. Și din păcate sunt mulți oameni avuți care-s așa. Dar sunt și oameni avuți care au fost în lumea întreagă și au văzut. Respect! Deci 90% e agricultura.
– Pe unde ați fost prin lume?
– Niciunde, numa’ la Zrenjanin. Glumesc. (râde) Până în America n-am fost și nu știu dacă m-aș duce. Prin Europa am fost prin țările vecine: Grecia, Croația, Ungaria. Am mai fost la Bruxelles, am fost chiar în Parlament, fiindcă sunt cinci institute de cultură: români, maghiari, croați, ruteni și slovaci, toate minoritățile de aici, în afară de rromi. Probabil și ei o să aibă în curând un institut pe aici. Am prezentata activitatea institutului nostru și pe urmă ceilalți directori au venit la noi și au zis: Todore – că numele meu este Todor, dar Doru mă strigă toți, e nume românesc – noi toți putem să ne luăm catrafusele și să mergem acasă. Zic: de ce? Păi ești tu conștient de ce activitate aveți? Unica instituție românească care are colaborare cu patru academii de știință: croată, română, sârbă și muntenegreană, vorbesc de instituție românească din Banatul sârbesc. Instituții asemănătoare cu a noastră, ICR, Consiliul Județean Timiș, Caraș-Severin, instituții ale consiliilor județene.
Anul trecut am avut până la 30 de manifestări în oglindă cu România. Numa’ să le organizezi, bată-le, că-s multe. Asta pe lângă ce am făcut noi aici acasă. Și bani n-am pretins niciodată de la țara-mamă. Am așteptat să ne ajute, cum ajută Ungaria, de exemplu. Institutul ungurilor are 11 angajați, cum arată… pici în cur, nu vă spun fund, că fundu-i la oală. Așa m-a corectat pe timpuri profesorul meu de limba română. Ungaria le dă nu știu câte mii de euro anual. Ungurii sunt altfel aici în Banatul sârbesc, și satele sunt mai ordonate, aranjate, altă mentalitate. Noi primim doar de la statul sârb ce primim și asta e!
– Și de la România sunt aceste burse pentru studenți.
– Da, ești student și primești 50 de euro la lună, atât am primit eu când am fost în 2002. Nu puteai trăi din ăia. Acuma normal că nu trebuie să-ți dea România bani să ieși la striptease sau nu știu ce.
– Vă ajungeau să plătiți gazdă?
– Nu, eu am vrut să stau în cămin, unde-i aud pe ăștia cum dorm noaptea, unde putem să facem chefuri și să vină poliția peste noi (râde), unde putem să ne arătăm în cel mai frumos mod, unde pot să învăț cât mai bine limba mea maternă. Eu fac multe glume, dar sunt multe lucruri pe care le-am petrecut în viță și cu drag le-am petrecut. În școala generală normal că vorbești în limba literară românească, nu vorbim graiul bănățean. De aia am vrut să stau la cămin unde sunt înconjurat efectiv de românii mei și vorbesc limba literară. Am avut o problemă după ce am terminat facultatea, tot al doilea cuvânt mi-a fost literar. Repede m-am acomodat iară. Noi acasă vorbim bănățeana. Și atunci când vine cineva și trebuie să dau un interviu, mi se plimbă limba-n gură.
– Și nu v-ați gândit să rămâneți la Timișoara?
– Nu m-am gândit pentru că planurile mele au fost altele. Să nu se fi întâmplat ce s-a întâmplat cu fratele meu, că a decedat tânăr, la 26 de ani, de fapt eu am visat să ajung în America, să văd lumea pe larg. Ei, numa’ s-a întâmplat chestia asta și mi-a fost milă de părinți și n-am fost departe de ei. Numa’ noi doi am fost la părinți. Având în vedere că noră-mea s-a dus, copiii au rămas la noi, părinții mei i-au crescut mai mult ei. Noi i-am ajutat cu ce am putut, un ban. Eu mai mult am fost dus, repetiții, hai să tragem, hai să facem pentru românism, benevol și entuziasmatic. Și de aia mai existăm. Mai sunt oameni care fac din entuziasm, dar știi cum e la noi, ca o flacără mică, s-a stins și gata. Și din cauza ai noi ceilalți ne rupem grumazul, măcar flacăra asta s-o păstrăm. Și atunci eu tot timpul eram dus, du-te acolo, du-te dincolo, ca la urmă cineva își bate joc de tine sau te arată cu degetul sau vine și critică, că de ce ați stat voi acolo în colț și n-ați făcut. Dacă vrei să faci, vino și fă, numa’ nu critica.
– Și sunt oameni în Torac care au plecat în străinătate?
– Da, sunt mulți oameni care au plecat în America și au rămas acolo.
– În ce zonă s-au dus?
– California, Chicago, New York, Canada.
– Și cei care au avut contact cu Revoluția, mai sunt?
– Nu știu.
– Și în război, în Bosnia?
– Fiți atenți, e o temă foarte sensibilă, despre care nu știu dacă o să vrea oamenii să vorbească.
– Despre asta s-a povestit?
– Nu cred, e foarte sensibilă tema. Eu vă sugerez să întrebați lucrurile alea istorice frumoase. Păi când a fost războiul aici și Iugoslavia s-a destrămat, au fost tineri care au fost duși pe front și când au venit înapoi, care n-au avut îngerii ăia tari ca să ducă lucrurile astea. Din cei mai bătrâni nu pot zice că au fost duși. Anul când a început să se destrame Iugoslavia, tatăl meu avea 40 de ani și n-a fost dus. Numa au fost alții mai tineri de 18-19-20 de ani care au fost duși la război, din mai multe localități. De fapt, cunosc pe unul care a fost dus, acum are pe la 50 de ani, nu-i însurat, s-a simțit după ce s-a întors. Un timp a umblat ca preoții, și-a luat brâu, cruce, a purtat barbă mare. Sunt urmări, Doamne ferește.
Acuma să nu se înțeleagă greșit ce spun, dar poporul ăsta de aici din Serbia s-a învățat cu greutățile. Și acuma sunt războaie, cu Rusia. Președintele nostru ne spune, fiți atenți că la iarnă n-o să aveți aia, n-o să aveți cealaltă, o să fie frig, măi, nu ne speriem atâta. Probabil pentru că am trecut prin atâtea: destrămarea Iugoslaviei în 1999…
– Eu aș vrea să mă întorc la perioada asta a facultății la Timișoara. Ați și cântat acolo?
– Trei ani am fost în corul Filarmonicii. Mie mi-a plăcut, întotdeauna m-au atras corurile. Și la repetițiile de cor maestrul Iosif Todea ne-a pregătit, a auzit de voce am, ce calitate, a venit la mine, a zis: mâine vii la ora 5 la Filarmonică și începem repetiția. Două repetiții, pe scenă. Atunci știi cum e, când a venit italianul la tine, a scos plicul „Segnore, prego”. Adică nu banii, dar a însemnat că eu sunt lângă coriști buni, de calitate. Banu vine și se duce. Am fost alături de ăștia care au dat drumul la voce și atunci mi-am spus, hai și eu mă arăt.
– Vă arătați un pic acum? (râde)
– Nu, nu, eu acum doar îi învăț pe alții, timp pentru mine nu prea am, nici să studiez la țambal, nici să mă ocup de voce.
– Ați cântat și pe la nunți?
– Am cântat, dar mai rar. Mai mult am fost ca instrumentist, la acordeon sau țambal, dar cu voce doar ocazional. Dar s-a și distrus acordeonul, nu mai am al meu. Acum chiar am avut serbare internațională a iei românești, am organizat-o la casa bănățeană și acum am rămas aici ca orbeții, mă duc și cerșesc acordeon de la unul și de la altul.
– Și alt instrument mai aveți?
– Țambalul e doar aici la cămin. Așa că cel mai mult mă ocup de ceilalți. Am destui soliști cu care lucrez muzica populară românească, bănățeană, în general, fiindcă de la Oltenia nu pot nici eu să cânt, e foarte specific. Moldovenesc la fel. Numai ardelenesc și bănățean.
– Și culegeți?
– Nu. Vedeți, asta e o altă chestie. Avem un om științific, doctor Niță Frățilă. El e de origine din Coștei, omul lucrează la Academia de muzică de la Novi Sad. Cred că el e unicul om care prin anii 1965-70 a făcut înregistrări cu cei bătrâni, are o arhivă extra bogată, care au fost cântecele care s-au cântat la Torac, care la Ecica, și el are arhivă audio. Și a scos o carte, i-a scos-o Academia Matița Srpska din Novi Sad, o parte din cântecele astea, el le-a transcris pe partituri, fie că e doină, fie că e un cântec mișcat. Și scrie frumos, Todor Ursu, Torac, 1973, culeasă de la Mărie Țoncu, Coștei, de exemplu. Aia e o adevărată bogăție. Acum nu mai ai de la cine să culegi. Acum degeaba vine un etno-muzicolog la mine, hai că dumneavoastră sunteți pasionat. păi eu știu de la facultate. Din repertoriul ăla pe care-l aveau bătrânii eu știu 0,01%. Eu îți cânt 15-20 de cântece din alea vechi.
– Înregistrările astea n-au fost digitalizate de nimeni?
– Trebuie să scurtez puțin povestea. Vreau să fac asta la institut acum, dacă o să vrea el să dea materialul audio. Ungurii au foarte mare arhivă muzicală. Noi am semnat acum un protocol cu Asociația Culturală Bănățeană, unde-i președinte profesorul Emil Roșca. Și preotul Adrian Boba e acolo. Chiar am discutat pe tema asta și vrem să facem. E păcat de la Dumnezeu dacă nu iese la iveală – cum zicem noi bănățenii. În 1973 oamenii aceia care știau or fi avut vreo 40-50 de ani, eram născuți prin anii 1920-30 și ei sigur au știut cântecele de la moșii lor născuți la o mie opt sute și ceva, mai ales care au fost muzicali s-a transmis din tată în fiu. Din păcate noi numa’ ce am prins de la ei, de la ultimii „mohicani” și am asistat la niște chefuri și ne-au cântat. Când ai asistat la un chef de coriști, ăla o fost chef, frate! Când a început să cânte ți s-a înfiorat părul. Mai mare dragul ți-a fost să-i asculți, cântau în două-trei voci, toți au fost pauări. N-aveau stație, ce stație?!
Orchestra asta renumită, Lira, de care v-am spus, a cuprins aproape întreg Banatul de aici. Cam aproape la toate satele au fost pe vremea lui Vichente Petrovici Bocăluț. Unii dintre ei au avut pregătire muzicală, minim au știut să citească o partitură. Așa voce au avut oamenii aceia, că atunci când au dat drumul la cânt – asta mi-au povestit bătrânii – de la un capăt la altul al satului s-a auzit vocea lor din „șatră” – cum zicem noi. Todor Gică a fost un acordeonist renumit, cum cânta! Și nu au cântat doar două ore, ci trei-patru zile. Și acum vezi cântărețul după trei ore „nu mai pot” (vorbește răgușit).
Ana Pacatiuș, eu o recunosc ca una dintre cele mai bune cântărețe de muzică populară bănățeană din generația lor, mi-a zis: vai, dar cum puteți să luați aer între versul ăsta și ăsta. „Vino bade, măi bădiță, să te prindă o bădiță” – dau un exemplu banal – nu poți spune bade cu „să cie”, deci nu poți să îmbini graiul bănățean cu graiul literar. Cu prima ocazie cu care mă întâlnesc cu soliști tineri din România o să le atrag atenția. Ana Pacatiuș a zis ori cânți în grai, ori cânți așa și eu respect. Și acum ăștia tineri toți, nu mai vorbesc de producția din Serbia, manele și de-astea.
– Sunt la modă și aici manelele?
– În Torac, nu. Chiar și în satele românești de aici, rar am auzit să se asculte manele. Satele de codru ascultă mult mai mult muzică din România. Satele de aici din Banatul central puțin am cam rămas cu muzica noastră sătească.
– De care sate de codru vorbiți?
– Codru e zona Vârșeț, acolo încep munți, dealuri, e codru. S-au împărțit așa – codru și pustă și a existat întotdeauna rivalitatea aia. Nu știu de ce, e o prostie.
– Și cu Ana Pacatiuș ați făcut ore?
– Nu, am adus-o când am făcut festivaluri, am adus-o în cadrul juriului ca specialist. Eu n-am cântat în concurență pe scenă, ci în afara concurenței și poate s-a întâmplat că am luat aer unde n-a trebuit. Femeia mi-a zis foarte modest, foarte frumos: Domnu Ursu, păi dumneavoastră ați terminat școală, nu știți că nu e voie să luați aer între versul ăsta și ăsta? Păi eu cânt pe scenă, la țambal și mă gândesc: oare am pus salată de varză la strecurat sau am făcut aia.
Deci vă zic, sunt o mână de oameni care organizează asta în sat, și trebuie să pun masa, s-o închei, să pun măsaiul pe masă, să tai pita, să-l servești pe ăla, dar eu înainte am fost pe scenă la cântat. Deci vă spun, că de multe ori am cântat la țambal, la voce baș nu, că trebuia să mă concentrez pe text, dar cu țambalul, care e instrumentul meu preferat, mă gândeam în mintea mea.
– Și ați zis că mama dumneavoastră nu e de aici din sat?
– Nu, e din Ecica, a venit aici, s-a căsătorit și a rămas. Și eu când am început să lucrez la școala generală, la scurt timp după ce am terminat facultatea m-am angajat ca profesor de muzică într-o localitate aici aproape de Torac, la 4 kilometri. Cursurile îmi începeau la 8 și eu la 6:20 eram în fața școlii, pentru că era dimineața autobuz și apoi n-a mai fost până la 8:30. Nimeni, eu și strigoiul afară, răsărea soarele. Eu așteptam acolo și apoi venea ăla cu brutăria să deschidă și veneau oamenii după pâine. Și am mers vreo trei luni și după aia n-am mai vrut din cauza aia. Și după aia m-am angajat într-o localitate, Ecica, de unde e și nevastă-mea. Acolo am lucrat un an jumate, aproape doi, tot ca profesor. Mie-mi place foarte mult să lucrez cu copiii. Și acolo am făcut cunoștință cu nevastă-mea, ea și cu soră-sa au instruit trupa de folclor, e foarte bună dansatoare. Și așa a început o poveste de dragoste ca-n filme… și iată că suntem căsătoriți.
– Și la Timișoara cum mergeați pe timpul facultății? Cu trenul?
– Cu mașina până în vamă. Păi eu n-am fost ca ceilalți să am mașină, la 19 ani să te duci cu mașina la facultate, cum fac ăștia. Am plătit un taxi, sau cu oameni care m-am cunoscut, au fost prieteni, m-au dus până în vamă, am trecut vama pe jos. Încă n-am avut celular în 2002. Am știut pe unu care-l chema Mafia. Zic: băi, spune-mi numele tău adevărat! Și ăla zice: Mafia. Am trecut vama și nici mama dracului. Și am rugat pe un vameș sau polițist de acolo să-mi dea celularul să dau un telefon să chem un taxi. Și aveam număru’ lu ăsta și zic: Domnu Mafia și el, vin imediat bosu’. Îți dai seama când au auzit ăștia la vamă. Și m-am dus cu taxiul până la gară în Jimbolia și de acolo am luat trenul până la Timișoara. Și acolo în Timișoara când am ajuns, iară taxi până la cămin. Așa am călătorit o perioadă lungă. Sau când am avut vecini pe aici care mergeau încolo am mers cu ei, direct cu mașina până în fața căminului.
De fapt, eu am stat la casă, nu la bloc. Acum am 11 ani de când sunt mutat din casa părintească. Am lăsat copiii, nepoții acolo. S-a întâmplat că am mers și pe jos din vamă până la gară, sunt 7-8 kilometri. Eu le văd ca pe amintiri frumoase, nu rele.
– Ați dus mâncare de acasă?
– Bineînțeles. Mâncarea lu mama e mai bună, orice, sarmale, fripturi. Numa am avut un alt program. Problema a fost – se vede după mine, nu? – că eu sunt mare gurmand. Îmi place și să gătesc și să mănânc. Dacă n-aș fi fost în viața asta muzicant, cred că bucătar aș fi fost.
– Păi și ce gătiți?
– Tot. De la ciorbe… Numa până am fost student nu mi-am cumpărat dubă, cum spunem noi, coacnăr. Cum îi zice literar? Aragaz, cuptor. Deci n-am făcut plăcinte și de-astea, dar în rest am făcut tot.
– Care-i rețeta care vă iese cel mai bine, cu care impresionați?
– Păi sunt multe. Mie nu-mi plac paste cu ton, cu fructe de mare, mie-mi place porcul, vaca. Așa că atunci când fac paste, fac mai mult cu carne de porc, de pui. Cel mai mult îmi plac pastele cu sos alb, cu smântână, nu roșu.
– Dar tradițional de aici din zona Banatului vă place să gătiți? Cârnați faceți?
– Normal că fac, la tăierea porcului. Odată am exagerat cu condimentele, am adus de la România condimente și am tot pus acolo și n-am gustat. S-au mâncat dar au durat cam multă vreme. După aia am zis nu mai pun chestii din astea, numai usturoi, piper și sare.
– Și când treceați cu alimente aveați probleme la vamă?
– Niciodată.
– Zacuscă se face aici?
– Nu. De-aia mi-e ciudă. dar ceva asemănător se face, îi spunem „aivar”, în sârbește, în românește nu știu. Aici predomină mai mult piparca, ardeiul. Am venit cu rețete din România și am încercat să facem, eu nu, colegi de-ai mei, n-a fost rău, dar departe de original. Am avut un coleg în primul an de facultate, el s-a dus la Drept, el a fost din Ocna Mureș și în fiecare seară își punea ceva pe pâine. Și eu îi zic: ce mânci acolo? El îmi zice: vino să probești. Eu: nu, mie dă-mi carne. Mă frate, când am probit zacusca, trebuia ăsta să ascundă borcanele de mine. Interesant că nu-ți trebuie carne, doar pui pe pâine și mănânci. Era ca un pateu, cremoasă. au venit mulți și m-au întrebat: îți place zacusca? Da. Când mi-au dat borcanul, am zis ce dracu e asta? Deci aia a fost făcută de oamenii de acolo, ardeleni, gustoasă, când ai pus pe pâine, numa fluieri noaptea în somn.
– Ați zis că faceți și prăjituri?
– Da. Torturi nu fac. I-am zis la mama: vreau să fac o rețetă nebună. Pun un strat de budincă, un strat de zmeură, un strat de căpșune. Ce ești nebun la cap? Păi atâta să fie de mare. Fac sufleu și iese destul de bun. la mine și la nevastă-mea nu se pune niciodată problemă foamea. Dacă ea e plecată, eu sunt acasă, avem de prânz. Dacă eu sunt plecat, ea-i acasă, avem de prânz. Și când suntem full ocupați amândoi, că amândoi suntem legați de cultură – la noi e o vorbă, un proverb: care cine ce vânează, adică ce vânezi prin frigider. Deschizi, vezi ce este, și aia mănânci, că nu mai e timp de gătit chestii din astea.
– Și mâncare tradițională?
– Nu e niciunde mâncare tradițională, să ne înțelegem, aia e părerea mea. Poate eventual să fie una sau două, în rest s-au luat de la alții. Sârbii spun că sarmaua e mâncare tradițională sârbească. Nu cred. Ca și fasolea. Sau mămăliga, în România, nu e mâncare tradițională. Spun în paranteză, oamenii pe vremea lui Ceaușescu o duceau greu și trebuia să mănânci ce prinzi. Sârbii dincoace au mâncat tot mămăligă, cu brânză de oaie, a cui e atunci mămăliga? Vreau să spun că astea-s mâncărurile: sarmale, fasole, ciorbă, supă, friptură de porc, găină, vacă, rață, gâscă – alea pe care și le crește omul, deși e mai rar – torturi, prăjituri. Nu mâncăruri ce mănânci la restaurant, ci astea de acasă.
– Ghibaniță se face?
– Da, de aia fac eu. Nu-i burek, ca un fel de burek, dar pentru mine mult mai bună ca burekul. Se iau foițe din acelea, nu foietaj, ci cum ați văzut la bunicile voastre când întinde pe masă când face plăcintă. Acum vă dau să gustați, e făcută proaspătă cu vișină. N-am făcut-o eu. Și cu măr, că e Sânpetru azi. Numa că acum toți ne-am modernizat și nu mai întindem ci cumpărăm. Deci iei foițele alea și pui trei feluri de brânză: brânză de vaci, brânză dulce și încă un fel. Și merge smântână și patru ouă, un pahar de ulei și un pahar de apă minerală. Se face componența aia, apoi se ia un foietaj din ăla se înmoaie, se unge, mai întâi în tavă pui 2-3 ca să aibă un pat, și apoi o înmoi peste tot, dar să n-o înmoi prea tare, o aranjezi și dacă mai rămâne, mai pui peste, acoperi cu altele și mai bați un gălbenuș eventual sau un ou întreg cu jumătate de pahar de smântână, se bate, se pune sare, cu aia se unge și dai la coacnăr 30 de minute.
– Tocăniță faceți?
– Păi depinde cum. Tocăniță, tocană, puțin diferă denumirea, ca și cum spui la muzică – fac o paranteză – fac o învârtită, la noi e ceva, în România e altceva. Spui în Timișoara una ardeleană, el îți cântă țigănește, aici îți cântă altceva. Așa și aici.
Tocană cum spunem noi se face din crumpi, cartofi adică, se pune ceapă și hoară din voreț. Hoară spunem la găini, curci, voreț e curte. Sau porc. Și se face prăjeala nu cu făină, cu piparcă, se pune mai ceva zarzavaturi dacă ai pe acolo, pătrunjel sau din astea. Astea și punct. La asta-i spunem tocană. La România tocănița se face cu berbec, cu cartofi. La Ecica la nevastă-mea îi spune popricaș, nu tocană. Popricașul la Torac e altceva, de două feluri, cu oasă sau fără oasă. Ăl fără oasă îi zice gulaș. Popricașul și gulașul îl facem același, numa că popricașul îl facem cu oase, uneori pun un miel cu tot cu oasă. Deci noi când facem popricașul sau gulașul ăsta nicicum nu folosim cartofi. Mie nu-mi place. Când aici la Torac a făcut popricaș, nu a pus în el cartofi. S-o pus cartofi a bășca – cum zicem noi – sau paste. Dacă ești om halos ca mine, mănânci cu lingura. Dacă ești om mai frumos, mănânci cu furculița, mănânci domnește, cu furculița și cuțitul.
– Oaie când se mănâncă?
– Mănâncă cine are. Tot satul a fost plin de gâște. Din păcate nu-i mai aia situația. Oamenii mai simpli, din categoria de jos sau de mijloc, am rămas cu doi-trei porci, pe care-i creștem pentru familie, eventual găini pentru ouă și atât. Cei care sunt mai înstăriți, mai gazde, au mulți porci, au și bovine, oi, rațe, găini. Ăștia care-s mai înstăriți au mai multe animale domestice. Acum e interesant că gâștele sunt pe cale de dispariție aici în sat. Nu știu în alte sate, dar aici în sat mai sunt două sau trei familii care mai au gâște. Le țin că le place să mănânce carne de gâscă sau au nevoie de pene pentru căpătâi, adică pentru perină. Lumea s-a modernizat și ne cumpărăm de la shop din astea, perini nu știu cum, de să visezi îngeri când te pui cu capul pe ele. Asta e, ne modernizăm. Dar dacă zic că dorm cu capul pe pernă de gâscă, îmi zice că am rămas în Evul mediu.
– Înainte cu ce se umplea căpătâiul?
– Cu pene de gâscă. Și duna la fel. Când te băgai sub dună, afară putea să fie -50 de grade că n-aveai nimic. Dar vă spun, gâștele sunt pe cale de dispariție, nu mai ține lumea. Și acuma dacă scoți gâștele afară și începe să facă prostii pe stradă, mă scuzați, toți o să fie: m-am murdărit pe pantofi. Dar până în urmă cu 25-30 de ani toate familiile au avut de toate. Dacă călcau în ceva, ștergeau pantofii de iarbă puțin și n-aveau treabă. S-au schimbat lucrurile, s-au modernizat. Dar e și foarte bun. Că în urmă cu 20 de ani n-ai putut să te vezi cu maică-ta dacă ai fost în America decât o dată la câțiva ani. Și acum tu ești la New York și mama ta acasă, poți să vorbești să o întrebi. Numa’ că nu-i întrebuințat cum trebuie, prea mult. Și nu putem da vina pe copii, că și noi suntem așa. Că intrăm în casă și imediat pe telefon, ce, ești însurat, stai în casă și nu vorbești cu nevasta. Și atunci normal că tineretul poartă ochelari de la 6-7 ani, copiii se deformează, sociabilitatea.
– Cât de des veneați acasă când erați la facultate?
– De două ori pe lună. S-a întâmplat și că am venit în fiecare weekend, că e aproape. Dar dacă m-aș fi dus în Moldova să învăț țambalul, cum am vrut… aș fi venit poate de două ori pe an.
– Și acum mergeți în Timișoara?
– Cum nu, că asta mi-e slujba, instituția pe care o conduc are foarte multe legături cu țara mamă. Merg de 2-3 ori pe lună. Odată am avut o nebunie, într-un an jumate pașaportul l-am umplut. Și n-a venit nimeni să mă întrebe, KGB. Am fost numai la instituții unde sunt oameni înalți, te verifică.
– Acum aveți și pașaport românesc?
– N-am! Din cauză că-s bou. Asta puneți în paranteze. (râde) De cinci ani jumate sau șase stau documentele în sertar și nu le-am predat. Trebuia să fiu printre primii care să primească cetățenie românească. Eu vreau să am cetățenie românească. Dar se cer unele lucruri absurde, ce contribuții ai făcut pentru cultură. Stai cu el de vorbă. Ce-ți trebuie dovadă mai mare? Și numele de familie, originea, de unde sunt. Ce-ți trebuie dovadă mai mare decât atunci când stai cu unul și vorbești în românește. La mine niciodată nu poți să spui că sunt sârb.
– Deci vă cer tot felul de acte?
– Da, s-a dat cetățenie. Și în continuare oamenii vor să predea actele și să primească cetățenie. Eu cred că merităm , pentru că suntem români.
– Dumneavoastră puteți trece cu buletinul sau doar cu pașaportul?
– Nu, cu pașaportul.
– De ce acte ai nevoie ca să obții cetățenia?
– Dacă ești botezat în biserica românească, dacă ai terminat școala în limba română, ce ai contribuit pentru cultură – ai fost cântăreț, ai fost corist, ai fost vagabond – și o recomandare de la o instituție românească.
– Și unde se evaluează dosarele?
– La noi în Banatul central, se evaluează la Vârșeț la Consulat. Dar nu știu care sate predau actele la Belgrad, la Ambasadă. Noi îl cunoaștem foarte bine pe domnul consul, Gheorghe Dinu. Atunci consulul dă recomandarea, nu știu care-i procedura în România, la ce departamente trebuie să ajungă, la ce verificări. Și atunci se așteaptă un an jumate, până la doi ani se așteaptă pentru cetățenie.
– De la ce vârstă se poate obține? Și copii pot?
– Da, cred că da.
– Și dacă ai fost un copil care n-a avut înclinație artistică, n-ai fost la evenimente, să cânți în coruri, atunci nu ești român?
– Atunci nu-i pentru înregistrat, dar e român. Atunci ți-e jale de el și vrei să-l ajuți. Atunci vine omu și spune, hai ajută-mă, dar el n-are habar cu muzica. Doar e botezat în biserică românească, a mers la școala generală românească, are doar două dovezi că e român. Atunci îi facem de la căminul cultural că a fost o perioadă. Pentru că vor oamenii.
– Și dacă nu e botezat?
– Nu se întâmplă aici să nu fie botezați românii.
– Nu aveți neo-protestanți?
– Neoprotestanți nu cred, martorii lui Iehova au fost, sâmbătașii, ăștia-s pocăiții. Dar n-au fost situații să fie români botezați la altceva. Sunt situații unde, din păcate, au trecut de la creștinism la sâmbătari. Dar la noi în sat, nu. Dar marea majoritate, să zicem 90% sunt creștini. Avem și năzăreni.
– Cred că-i mai greu pentru românii din Serbia să primească cetățenie românească decât pentru cetățenii din Republica Moldova.
– Nu știu care e procedura în Moldova. Dar s-ar putea puțin simplifica la noi. La unguri au făcut simplu, s-au dus și români și sârbi și țigani, au behăit trei vorbe acolo în ungurește și i-au dat cetățenie. Și au primit mulți, acum au mai stopat. Dar eu vreau să primesc cetățenia, să fac și pentru mine, pentru nevastă-mea și pentru copii.
Am făcut mișto cu prietenii mei, că eu nu vreau să-mi iau cetățenie. Și e- de ce? Du-te! Și eu le-am zis – în glumă, nu e adevărat – că statul român a dat ordin că toți cei care au luat cetățenie română trebuie să meargă pe front să apere acolo de Putin.
– Și dumneavoastră aveți și lanțuri de pământ aici?
– Da. Acum nu mai am mult. În anii 90 am avut 45 (de lanțuri), aia a fost mult. Numa Doamne ferește când trebuie să vinzi pământul pentru necaz. Ușor e de ăla care cumpără de la mine și se bate pe piept, dar să nu fii în pielea mea. Eu sunt mulțumit că am tot ce am, mulțumesc lui Dumnezeu, nu-mi trebuie mai mult.
– Și pământul îl lucrați dumneavoastră sau e în arendă?
– A fost în arendă și l-am luat înapoi, lucrez eu, îl mai mân și pe tata, că vrea, poate. Omul când ajunge la o anumită vârstă începe să-i fie frică de moarte. Are 72 de ani. Eu îl înțeleg. Și când îl văd că are voința aia să se suie și să meargă pe tractor… du-te! Ia-ți medicamentele cu tine și du-te. Nu la tot, se duce la arat, la prășit, asta face el când e vorba de oldă. Restul, la semănat, la pregătit, mă duc eu. Eu mă bucur când îl văd că vrea, că asta înseamnă că e cât de cât pe picioare.
– Atunci mergem la Casa Bănățeană?
– Da, vă duc, am cheile.
Credit foto: Diana Bilec