Tu ori ai făcut ceva crimă ori ești nebun!
Așa mi-au zis la ambasadă, când le-am spus că vreau să intru voluntar în Armata Iugoslavă.
Plecasem din Uzdin în ‘72. Prima oară, în Austria. Nici nu mai știu unde. Eram copil. În ’73 am plecat și de acolo, cu toată familia – sora, tata și mama… Toți! Direct în SUA, cu avionul: Viena – New York. Eu aveam opt ani. Am primit toate actele, am pus degetele pentru amprentă, ne-au făcut poze…
La New York, când am ajuns, ne-am dus la imigrație. Ne-au dat număr de muncă, social security, cum îi spun ei. După o săptămână, am și primit permis de ședere. Alte vremuri… Acum aștepți și cinci ani…
Am făcut 12 clase, dup’aia a zis tata că e cazul să lucru ceva. Ce să lucru eu? Aveam 18 ani, nu făcusem nicio facultate. Dar de lucru s-o găsit mereu în Manhattan. Mi-o dat un ziar și am urcat în metrou. În oraș am văzut pe un geam „Help wanted”. Am intrat, era un magazin cu haine de firmă – Yves Saint Laurent, Pierre Cardin…
Avem nevoie de cineva jos, să aranjeze cum vine marfa, îmi zice managerul. Patru ore la zi. Eu: OK, dar să vorbesc cu tata. Merg acasă și îi spun: Uite, am găsit! El, fericit!
Preluam marfa, o scoteam din cutii, o aranjam pe mărimi… După șase luni, vine la mine unu’: „Giovan, dacă vrei, să vii sus! Îți dăm un dolar în plus la oră. Numa’ trebuie cravată.”
Ce cravată? Eu nu am cravată, să văd cu tati.
Tată-meu a fost mecanic, a lucrat la fabrică. N-a avut.
Și-am mers cu el, mi-a luat două cravate, cămașă. Mi-a luat tot. De poliester, cum s-a putut…
Când m-am dus cu ele la magazin, mi-a zis managerul: „mâine îți dau eu două cămăși”.
Am început alt lucru, nu mai aranjam haine pe rafturi, deja interacționam cu lumea. Tre’ să știi cu oamenii, eu n-am știut. Și el m-a învățat: good morning sau bună ziua, bună seara…
După opt luni, m-a mutat pe 34th Street. Aveau nevoie de assistant manager. N-aveam încă 20 de ani. Când mi-au propus, le-am zis că trebuie să-l întreb întâi pe tata.
„Îmi dă doi dolari în plus”, i-am zis. „Ia-i! Dacă îți dă, ia-i!”. La fel a fost și când m-au făcut manager în Brooklyn. Am acceptat doar după ce am vorbit cu tata.
Apoi tata a murit.
Dorința lui a fost să vin acasă, să fac armata. Să vin acasă, să mă însor, să am familia mea…
Am lăsat tot – mamă, soră, job… și m-am întors. Era 1988, aveam 23 de ani și luam viața de la capăt.
Singur, într-o țară pe care o cunoșteam mai mult din poveștile părinților mei.
La ambasadă m-au întrebat dacă am făcut ceva crimă sau pușcărie. Nu mai venise nimeni voluntar să facă armata, din ’65.
Nici măcar nu știam sârbește.
Noi vorbeam româna acasă. În SUA am învățat engleza și spaniola, la școală. Primele zile în armată mi-a fost greu din cauza asta. Eram la Kraljevo și nu înțelegeam mai nimic – mă uitam numai la ce făceau ceilalți și făceam și eu. În armată am învățat-o.
Dar engleza m-a ajutat până la urmă. Am avut un căpitan care voia să îi învăț copilul. Așa că am ajuns să lucrez bucătar. Apoi la poștă…
Apoi am cunoscut-o pe ea.
Aveam un prieten care făcea facultatea, la Timișoara. Și într-o zi îmi zice: „Mergi și tu, Iovane, să vezi România?”
Ce să fac eu în România? El voia să își găsească o fată, să se însoare. Noi, uzdinenii, gândim mereu înainte.
Am cunoscut-o la Jimbolia. Opriserăm să mâncăm la întoarcerea acasă. Nu ne-au ajuns banii, așa că m-am întors după câteva zile, ca să plătesc datoria. Am mers să o caut la școală, paznicul nu m-a lăsat să intru. „N-au voie străini aici!”
Până la urmă, am ajuns la ea. Am rămas peste noapte în Jimbolia și m-am întors din nou peste două săptămâni. Mi-a spus să o las în pace, că are probleme cu Securitatea. Avea un vecin turnător.
Apoi a venit Revoluția.
Am vrut să o văd din nou, dar nu m-au lăsat la graniță. Mi-au spus că țara e închisă. Am reușit abia după două luni.
În vară, a sosit nănașul meu Ghiță, din America, și ne-am cununat. Puteam să găsesc pe oricine, dar n-am vrut. L-am vrut pe nănașu’ ăl bătrânu’. E o tradiție la noi în Banat, aici, iar la noi în familie se moștenește de 100 de ani. O fost străbunicul lui, bunicul, tatăl lui…
Ne-am căsătorit în 14 iulie. În 1990.
Totul a fost soarta. Că altfel, cine ar fi plecat ca manager din America să vină să facă armata în Iugoslavia și să își cunoască muierea în România?
Apoi au început problemele în Iugoslavia. În septembrie 1991, am plecat din nou în SUA, cu nepotul meu. A mai durat trei luni până a obținut viza, ca să vină și ea.
Când s-a născut Dejan, eram la New York. Dar drumurile noastre nu s-au oprit. În 1993, ne-am mutat în Pennsylvania. După șase luni, am zis să facem o vizită în Banat. Am stat un an și jumătate. Până în 97, când l-am dat la grădiniță în SUA, ne-am tot perindat între America și Uzdin. Aproape 20 de ani am așteptat să ne crească băiatul, să fie pe picioarele lui, să se poată descurca în viață.
În 2016, mi-am anunțat șefa că plec. M-a chemat la ea în birou, m-a întrebat câți bani vreau.
Nu am nevoie de bani, i-am zis.
A deschis ușa și a lăsat-o așa. Mi-a zis că „pentru tine, Giovan, la noi ușa e deschisă când vei vrea să vii înapoi. E întotdeauna deschisă”.
Sunt Iovan Maran, am 58 de ani și de șase ani am lăsat America pentru Uzdin.
Mulți nu înțeleg.
Am un câine-lup, o pisică, mai stau la cafea, mai merg la biserică…
Sunt mai liniștit.
Dar mi-e dor de băiat…
Credit foto: Răzvan Popa