– Părinte, îmi povesteați că ați fost student doi ani la Cernăuți, și apoi v-ați transferat la Timișoara. Deci să spuneți puțin unde v-ați născut, cum ați copilărit până să ajungeți la facultate.
– Dacă pe mine mă întreabă cineva, de unde sunteți de loc, eu n-am loc, pentru că întotdeauna copiii unui preot nu au locul lor de baștină. Preotul fiind misionar, schimbă parohiile și copiii se nasc în diferite zone. Tatăl meu și mama mea s-au născut în Maramureș, în comuna Bistra, după care s-au născut câțiva copii, primii trei copii, în Maramureș. Iar când s-a înființat seminarul special de la Curtea de Argeș, tatăl meu avea o dorință foarte mare de a deveni preot. Dar pe vremea aia părinții nu aveau bani, erau mulți copii în casă, unsprezece copii și nu avea posibilitatea să-l țină la școală. Atunci el s-a căsătorit, a avut loc de servici, a lucrat în școală ca secretar, profesor de muzică, a făcut școala de arte. După care, susținut de mama – mama în timpul acela s-a dus și s-a angajat ca muncitor – s-a dus la seminar la Curtea de Argeș.
– În ce an a fost asta?
– 1973-75. Atunci era o criză de preoți ortodocși în zona Ardealului. Atunci erau maghiarii, zona aceea, Oradea, Satu Mare, zona aceea a Ardealului de Nord-Vest, și atunci puneau preoți ortodocși. Pe timpul comunismului, știți cum era, a început să se interzică greo-catolicismul și forțat voiau să românizeze, într-un fel. Atunci au înființat acest seminar special și pe toți preoții îi repartizau acolo. Tatăl meu a primit prima parohie (românească) în localitatea Apateu, în județul Satu Mare. Acolo s-a mutat cu mama la prima lui parohie. Acolo m-am născut eu în Satu Mare, în 1978. Eram deja al șaptelea copil la părinți. Noi suntem nouă de toți. Eram zece, dar o soră a murit de micuță. Înaintea mea s-a mai născut o soră în 1975, tot în Satu Mare, restul s-au născut în Maramureș.
În 1978 iarna tata s-a mutat în județul Suceava, în Bucovina, pentru că era din nou acolo o criză mare, era nevoie de preoți ucraineni. Sunt multe localități de ucraineni în Suceava. Preotul din localitatea Cacica era de pensionat și voiau neapărat să le dea un preot ucrainean. Așa că în anul 1978-79, oamenii cu căruța din Cacica, din Suceava, au trecut Carpații și au venit la noi. Asta pentru că un om bătrân le-a spus că dacă vreți preot ucrainean să vă slujească, mergeți acolo, în satul acela e un preot. Și au venit la noi. Eu spun ce povestește tata. Tata a vorbit cu ei și a fost foarte încântat văzând ucraineana lor foarte curată. În Bucovina se vorbește mai curat ucraineană, mai apropiat de limba literară. Și le-a zis: eu am de hrănit șapte copii, cum să mă mut? Nu contează, dacă veniți să menținem limba, tradiția, Liturghia în limba ucraineană, noi cu ajutorul lui Dumnezeu vă ținem și copiii. Și așa am plecat.
Ne-am mutat toată familia în Cacica, județul Suceava. Acolo tata a fost preot cincisprezece ani. În Cacica s-au mai născut două fete. Deci eu am făcut grădinița și școala primară în Cacica. Tata era un ucrainean devotat, și este, că trăiește. Și atunci se făceau parteneriate între Cernăuți și zona Sucevei.
– În ce an?
– Anii ’93. Luau elevi români din Ucraina și-i aduceau la Suceava și de aici, ce familii doreau, luau ucrainieni și-i duceau în Cernăuți să învețe limba ucraineană.
– Vorbeați ucraineană?
– Clasele 1-8 le-am făcut în limba română. Eram în caica o comunitate compactă de români, polonezi și ucraineni. În școală se preda limba poloneză. Eu am prins ultimul an, clasa a opta, să studiez limba polonă, că era apropiată de slavă. Dar limba ucraineană o știam din casă. Tatăl meu a vorbit cu toți copii în casă ucraineană. El a spus când suntem în casă limba obligatorie este ucraineană.
– Și mama e ucraineancă?
– Da. Și mama și tata sunt ucraineni din Bistra. Mama n-a avut servici că tot la doi ani se năștea un copil. Iar în Suceava fiecare a fost la școlile la care a plecat, dar tata a rânduit ca în casă când intrăm, să vorbim ucraineană. Ei vorbeau cu noi și așa am învățat citirea și scrierea, autodidact, până în clasa a opta. În clasa a opta am dat admiterea. Schimbul se făcea doar la ce liceu dădeai admiterea. Eu am dat admiterea la pedagogic în Suceava, am fost admis și atunci m-am transferat la liceul pedagogic în Cernăuți.
– La 14 ani?
– Da. Și am fost băgat în clasă în limba ucraineană pură, cu ucraineni de acolo. Au mai fost trei fete din România și eu, din zona Sucevei și am fost introduși în clasa a noua aici.
– Ați stat la internat?
– Da. Acolo am aprofundat limba ucraineană, făcând și pedagogicul, stând în internat cu colegi ucrainieni. Am făcut literatură ucraineană, gramatică, tot era în limba ucraineană.
– Ce autori ucraineni ați studiat?
– Lesia Ucrainca. Cel mai renumit era Sidor Vorodchevici, cum era și denumirea liceului. Olga Cobileansca, ea are monument și în Gura Humorului. Ea era din România, dar a scris foarte mult în Cernăuți. Și Mihai Eminescu a locuit acolo, are casa unde a scris, era Eminovici atunci. Franco, Petliura… sunt mulți.
Am absolvit liceul pedagogic acolo în Cernăuți, după patru ani. Era foarte aproape de graniță satul Cacica.
– Veneați acasă?
– Veneam, dar mai rar pentru că cu trecerea graniței era foarte greu atunci. Era cu pașaport. Două zile și o noapte ne lua numai să trec granița și înapoi era un chin, nu puteam veni în fiecare weekend. Și am stat acolo. Dar armată n-am făcut, că am urmat teologia și s-a desființat armata. Dar părinții mei n-aveau bani să ne țină. În aceeași perioadă în care eu am fost la Cernăuți la liceu, un frate de-al meu era la facultate la Iași, o soră de-a mea la facultate în București, un frate la facultate la Cluj Napoca, o fată la Sighetu Marmației la liceul pedagogic și doi copii mici acasă. Deci era foarte greu! Nici tata nu știe, doar o minune s-a făcut. Când ne adunam acasă era o bucurie enormă. Când începeam să plecăm, tata povestește, se retrăgea într-n grajd cu animale și plângea acolo că trebuie să dea la fiecare și nu avea ce să dea. Dar noi am fost crescuți în spiritul acesta, noi ne mulțumeam cu ce aveam. Doar atît că trebuia plătite internatele,
– Dar nu erau burse din partea statului?
– Atunci nu. Acum au început să fie. Toți am învățat bine, toți am absolvit câte două-trei facultăți. Dar atunci era foarte greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut, pentru că tata foarte mult a ținut să ne educe, să ne trimită la școală. Să mănânc și iarbă, dar voi să mergeți să studiați. Acolo am terminat liceul pedagogic, am dat bacalaureatul, și după aceea m-am întors în România. În România când m-am întors m-am angajat profesor de religie într-o localitate, în Poienile de sub Munte, în Maramureș, acolo am prins un post, să pot să trăiesc și eu pe picioarele mele. Tata a insistat foarte mult să merg la facultate. Eu voiam, dar știam că nu sunt bani, vedeam problemele din casă. Atunci am predat acolo un an, după care mi-au cerut în România să echivalez diploma, am fost la București, am dat din nou bacalaureatul în limba română și l-am luat. S-a format o comisie specială în București, la liceul Elena Cuza, și toți copiii erau asemenea mie, că studiau și în alte părți, erau croați, sârbi, toate minoritățile, să-și echivaleze pe domeniul pe care au făcut în Europa. Erau și din Cehia, din Praga, din Sofia, din toate părțile. Și am luat ore înainte, lecții. Sora mea mai mare era atunci profesoară de limba română în Suceava.
– Unde a făcut?
– La Cluj, după care a mai făcut la Iași alte specializări. Acuma este inspector la inspectorat la Suceava. Profesia ei e limba și literatura română și limba și literatura ucraineană. Un an de zile am fost profesor de religie după care m-am întors, fiind în contact deja Cernăuțiul, am mers la facultate. Atunci m-am reîntors la Cernăuți și am dat admitere la facultatea de teologie, era împreună cu filozofia, am fost admis. Am făcut primii doi ani. După doi ani m-am transferat în România pentru că totul era din cauza banilor. Acolo ni se dădea din România o bursă, dar acoperea să zic doar mâncarea.
– La cămin ați stat?
– Da, șase ani am stat în cămin în Cernăuți. De aceea făceam referire la armată, acolo nu aveam cantină, eu singur îmi călcam, eu îmi spălam, eu îmi făceam mâncare, cum mă organizam, de la 14 ani. Și mă uit la tinerii de azi, nu-s în stare de nimic și eu singur mă descurcam în cămin, pentru că trebuia să mă descurc. Și cu banii trebuia să fiu foarte atent, să-mi ajungă de la Crăciun la Pasti, la vacanță, că veneau de două ori pe an acasă. Și atunci m-am călit. Dar important este că am învățat limba ucraineană foarte bine. În anul patru, fiind din România, făceam pedagogie și metodica predării în limba ucraineană. Dar atunci noi care eram din România, cei patru elevi, ne-au trimis la practică într-un sat românesc, în Ciarda Roșie. Acolo predam în limba română, toate materiile erau în limba română. Și atunci aveam metodist cu mine în limba română și toată practica am făcut-o în limba română. A fost de mare ajutor.
– Sunteți perfect bilingv.
– Poate la română puțin am probleme de exprimare și la slujire, de atâția ani slujesc în limba ucraineană.
– Am auzit, părintele a zis în română.
– Da, că el e ucrainean, dar a fost preot la parohiile românești. E pensionar acum. La cântat, la slujit în ucraineană da, dar să se exprime, nu poate. La mine la exprimarea în limba română poate sunt mici probleme, dar o aveam pe soția mea care mă corecta.
– Deci ați făcut doi ani acolo teologie.
– Da. Atunci teologia se făcea șase ani. Și m-am interesat în România, aici erau patru ani. Am zis hai s-o scurtez doi ani măcar. Am vorbit cu domnul decan și a spus că da, mă pot transfera. Așa am venit la Universitatea de Vest din Timișoara.
– Cine era decan atunci?
– Decan era Nicolae Moraru.
– În ce an ați venit?
– În 2000-2001
Acum sunt la master în anul I, la „Cultură, religie și societate”. Eu când am venit în sat nu era nimic, s-a făcut în timpul meu și atunci trebuia să mă ocup de asta, și când am terminat m-am reîntors să fac și masterul.
– Cum ați ales Timișoara dintre alte centre universitare?
– Un frate de-al tatălui meu locuiește în Timișoara, are apartament aici. Eu mă înțelegeam foarte bine cu el și el mi-a spus: poți să vii în România să te transferi. Prima dată am vrut la Cluj. Dar după ce am luat în calcul cazare, tot, nu se putea, nu aveam posibilitate financiară. Pentru că în același timp toți frații eram prin școli.
– Și toți frații erați apropiați.
– Da, din doi în doi ani. Când a terminat sora mai mare s-a căsătorit și ne mai ajuta și ea, dar au venit și copiii la ea. A fost greu. Atunci unchiul meu din Timișoara mi-a zis, dacă vii aici, că este facultate, o să stai la mine în gazdă și nu plătești nimic, eu o să fiu tatăl tău, tu numai să înveți. Și atunci așa am ales Timișoara. Am vorbit la facultate, m-am transferat, am dat diferențele, și m-a primit în anul III aici. Am făcut anul III și IV la Timișoara și am absolvit. Și atunci frecventam sediul Uniunii Ucrainenilor – chiar se înființase – sediul era pe Negoiu, lângă stadion. Președintele Uniunii, Leva Gheorghe, și el stătea acolo. Și acolo frecventam, eram mulți studenți, s-a pus pe roate sediul, eram foarte implicat în viața asta ucraineană. Și așa am format un mini grup de tineri, cântam, am făcut un ansamblu, mergeam pe sate ucrainene, așa, cu activități culturale.
– Mai există Uniunea Ucrainienilor?
– Da. Acum e le str. Lidiei – Mareșal Averescu.
– Iar pe Rebreanu a făcut un domn o biserică.
– Cea galbenă. Acolo a făcut colegul meu care a venit după mine la Timișoara. În anii aceia mă ocupam foarte mult. Atunci ne nășteam în Timișoara ca organizație. Luam așa pe ramuri pe fiecare: tu la ce facultate ești? Și atunci, eu fiind teolog, am zis că preiau teologia. Hai să ne zbatem noi să vedem câți ucraineni sunt în Timișoara și să ne organizăm să facem o biserică. Și atunci mie mi-au trasat sarcina asta: tu te ocupi cu viața religioasă-spirituală, că ești teolog. Soția mea, tatăl ei e român, mama e ucraineancă. Și mama mai venea aici din când în când. La un moment dat a luat-o și pe fată: hai să vezi câți tineri sunt acolo. Ea nu știa să vorbească ucrainește, în casă se vorbea limba română, și așa a venit odată acolo, eu eram cu tinerii ceilalți. Era 8 martie și eu am fost însărcinat să dau o floare la fetele care veneau acolo. Era și ea acolo, i-am dat o floare și acolo s-a întâmplat ceva… Pe urmă a devenit soția mea. După ce ne-am împrietenit a început să vină și ea, înțelegea ucraineană, purta port, aveam costumele noastre.
– Vorbește ucraineană acum?
– Înțelege tot, dar de vorbit mai greu. Tot așa vorbeam în casă românește, fetița vorbea românește, la școală românește. Din păcate asta-i cea mai mare problemă. Am făcut ce-am putut, m-am zbătut, la toți cei decidenții, care au puterea de a face ceva, am venit cu soluții să salvăm ucrainismul.
– Cum ați identificat centrele importante pentru viața ucraineană?
– Maramureșul, în primul rând, că e aproape. Acolo e cea mai mare comunitate, peste 52.000 locuitori s-au declarat la ultimul recensământ în 2011. Iar după ei, Bucovina, județul Suceava și Botoșani. În Suceava sunt mulți ucraineni, egal cu Timișul și Carașul. Aici s-au declarat ucrainieni la recensământ cam 8000, iar în Suceava cam tot așa, 8-9000. Apoi Banat – Carașul cu Timișul și în Arad avem câteva sate, comunități. Și Dobrogea, în Tulcea, acolo au legături cu Zadunaiskaia Sici, cu cazacii din Sicia, care erau în partea aceea Ismailul, de acolo ei provin, locuiesc în Delta Dunării.
– Iar în Banat?
– În Banat sunt două feluri de ucraineni. Sunt ucraineni care provin din Maramureș, strămutați aici în Banat prin migrație.
– Cam în ce perioadă?
– În urmă cu 50 de ani, cam prin 1970-75. Atunci au venit masiv.
– De ce au venit?
– În Maramureș sunt sate de munte, foarte populate, în vremea aceea. Să vă dau un exemplu, satul Bistra, de unde vin eu, e mai mic, dar cele mai mari – Poienile de sub munte, Rusca, Repedea, Rona de Sus – sunt mii de familii și în fiecare casă erau cel puțin cinci copii. Sunt case cu 10-16 copii. Era o populație enormă, iar majoritatea ucrainenilor care au venit în Banat au venit de pe crestele munților. Cei din centru, unde aveau un petic de pământ sau lucrau pe la fabrici, au rămas. Pământ nu prea este, dar se ocupau cu animalele, cu oieritul, mineritul, la Borșa. Dar cei de pe munți trăiau doar din pământ și din păduri. Era o criză mare. Pe timpul comunismului, aici erau CAP-uri, acolo nu erau. Era nevoie de mână de lucru. Atunci veneau foarte mulți din Maramureș, vorbesc de ucraineni, dar au venit și români, veneau cu trenul în Banat să lucreze la CAP-uri. Și atunci toamna, când se întorceau înapoi acasă, cu vagoanele, era cotat, cât grâu, cât porumb, câți cartofi, fiecare știa, era bine pontat totul. Și atunci partidul le trimitea cota parte a lor cu vagoanele, pleca un marfar către Maramureș și oprea în localitatea lor cea mai apropiată și atunci oamenii știau și veneau cu căruțele să-și ia. Și așa treceau iarna. Primăvara-vara veneau din nou la muncă înapoi. La un moment dat s-a întâmplat un alt lucru, nu știu exact în ce an, statul român a făcut un parteneriat cu statul german, ca să-și repatrieze nemții din Banat.
– Asta e pe finalul anilor ‘70, începutul anilor ‘80.
– Atunci toate satele șvăbești, unde erau nemți, acum locuiesc ucraineni. nemții au luat ce au luat, au lăsat casele în urmă aproape gratis. Ucrainienii au venit să lucreze aici cu pământurile, și atunci primăriile, consiliile locale le dădeau case pe nimic aproape. Deci oamenii și-au cumpprat case aici la un preț foarte mic, care le convenea, în sărăcia lor. Și dădeau nu doar casa, și cu tot terenul. După care comunismul lua, dar pământul era al lor. Ei știau parcelele, fiecare cât și cum. Așa a venit o familie, când s-au întors în Maramureș le-au zis și la frate, la soră: hai aici, că aici e raiul pe pământ. Și așa unul după altul au venit. Și atunci în anii ‘70-’80 s-au mutat mii de ucraineni aici. Numai localitatea Știuca, cum se numea, Ebendorf. După aceea Pogăneștiul, în zona Lugojului, acolo au venit mai mulți, Dragomirești, după aceea, în zona Timiș, Remetea Mică, Mașloc. Aici iar a fost sat nemțesc, au plecat toți și au venit ucraineni. După care, Pietroasa Mare și Pădureni, tot lângă Lugoj, Victor Vlad Delamarina. La Nițchidorf sunt ucraineni din Bucovina, huțuli le zicem noi. Apoi Darova. Sunt multe. Eu vorbesc și ca preot, unde avem întemeiate parohii.
– Sunt sate pe care le-am văzut în zona Sucevei, oamenii au început să-și facă foste gospodării șvăbești pe care le-au făcut să semene cu ce-au avut acolo.
– Și biserica chiar e făcută din lemn, au o arhitectură specială. Acolo au fost doi frați de-ai mei preoți. Noi suntem zece copi- patru băieți și cinci fete. Patru băieți, toți preoți și fetele, patru din cinci, preotese și ele sunt profesoare toate. Una lucrează la București la Radio România Actualități, jurnalist, da tot pe latura asta, la Radio România internațional, pe secția ucraineană.
Și revenind la situația de aici, asta e partea de ucraineni care au migrat din Maramureș și s-au format sate compacte, au venit sute de familii, au golit munții. Au venit pe relații de rudenie, apoi prieteni, cunoștințe, cu timpul au tot venit. Acolo la Lugoj e zona ucrainienilor compactă, dar aici în Banat e singura localitate, aruncată așa, e ca o insulă înconjurată de sate românești. Aici e altă istorie.
Ceilalți ucrainieni care mai sunt în Banat, în Zorile, Copăcele, Reșița, Cornuțel Banat, asta în Caraș, sate compacte de ucraineni, dar ăștia nu-s din Maramureș, sunt veniți chiar din Ucraina. Sunt ucraineni din Ujhorod, Ivano-Frankivsk, Liov, din Transcarpatia. Ei au un alt dialect față de noi ucrainenii din România. Ei au venit în urmă cu o sută de ani, pe timpul Austro-Ungariei, tăietorii de lemne și foarte mulți au fost trimiși aici în zona de munte. Dacă ne uităm așa, Cornuțel Banat, Zorile, Criciova, sunt în Banatul montan, pentru că ei erau tăietori de lemne și au venit aici cu familiile, în Caraș începe zona de munte. Iar în Timiș, singura localitate unde au venit din Transcarpatia este Criciova, lângă Lugoj. Dar este Criciova românească și Criciova ucraineană, sunt legate satele, dar au o delimitare. Toți ucrainienii aceia sunt veniți în urmă cu o sută de ani. Anul trecut nu, că a fost pandemia, acum doi ani s-a sărbătorit, am avut foarte mare eveniment, s-a marcat centenarul.
Astea-s cele două grupe de ucraineni. Din punct de vedere bisericesc suntem organizați într-un protopopiat aici – Protopopiatul Ortodox Ucrainean Lugoj. Satele celelalte, Pietroasa Mare, Știuca, Dragomirești, Pogănești, acolo sunt toți veniți dintr-o singură localitate din Maramureș, Poienile de sub Munte . Acolo au o populație peste 12.000 de locuitori. Nu o pot declara oraș, că e zonă defavorizată din munte. Și atunci au venit aici au întemeiat vreo 4-5 sate compacte, ei vorbesc dialectul lor, țin tradițiile lor. Așa fiecare din zona lui, de unde a venit. Satele din Maramureș, au fiecare dialectul lor, porecla lor, și portul, și totul. Iar aici în Soca sunt tot ucraineni din Maramureș, dar din Crasna, Crasna Vișeului, lângă Bistra. Toți 95% din locuitorii din Soca sunt din același sat. Ăsta era și un lucru bun, practic s-a mutat o parte din ei, noi îi zicem Crasna 2. Ei au venit tot atunci. Câteva familii au venit și din Satu Mare, când au fost inundațiile alea foarte mari, în 72, le-a inundat tot acolo și au venit aici. Aici au venit în localitate sârbească 100%, și de aia au și biserica lor – asta e biserica ortodoxă sârbă și aici ucraineană. Deci aici români nu sunt. Și ținem tot de calendarul vechi, slavon, 13 zile diferență.
– Și deci români nu sunt aici?
– Câteva familii, dar sunt mixte cu ucraineni, și atunci vin la biserică la noi. Cred că vreo patru familii, dacă e și soțul și soția români. Dar aparțin de noi, de ucraineni, că eu le fac și în românește, când e nevoie. Mulți zic la ce a mai fost nevoie de încă o biserică ucraineană, dacă și aia e tot pe calendarul vechi. Sârbii sunt foarte naționaliști, țin mult la a lor, bravo lor din punctul ăsta de vedere. Dar nu putem fi chiar așa închiși.
– Există și familii de sârbi?
– Câțiva, dar bătrâni. Tinerii sunt deja mixt, ucrainieni cu sârbi. Dar e o armonie extraordinară aici.
– Părintele sârb e aici în sat?
– Nu, nu stă. Au avut, până am venit eu în 2002, a locuit preotul aici în sat.
– Deci spuneți-mi dacă mai aveți câteva date despre sat și cum ați ajuns să luați parohie aici?
– Deci în Soca, cum am spus, veneau aici și lucrau la CAP-uri și plecau înapoi. În timpul ăsta când tot veneau, plecau, au văzut ce se întâmplă în Soca cu sârbii. Sârbii nu erau foarte pe agricultură. Copiii celor vârstnici de atunci erau cu școala, cu plecatul, cu afaceri, și rând pe rând plecau, lăsau casele, vindeau pe nimic, aproape gratis, cu teren cu tot. Și plecau în Timișoara, Reșița, București, dar foarte mulți la Timișoara. vedem atunci când e ziua morților se întorc, vin toți din Timișoara, doctori, ingineri. Și văzând ei, cum vindea o familie o bucată de teren sau pădure, animale… cu două vaci vândute aoclo, veneau aici și-și cumpăra casă. Și așa după o familie a venit altă familie, În Soca acum suntem o sută de familii de ucraineni. Dar satul e mult mai mare, că mai sunt vreo 30 de familii care aparțin de biserica sârbească, familii mixte, sau sârbi curați, bătrâni. Iar ucrainenii din ăștia o sută de familii, pot spune că sunt trei familii. De exemplu, familia Marteniuc, a venit toată generația, tot neamul.
– Deci trei spițe.
– Da, cu terminațiile astea – niuc, – ciuc, -iuc. Numa eu nu, sunt Ardelean. Tatăl meu a fost ucrainean, dar tatăl lui a fost luat de o familie de boieri ca slugă și a luat și numele. Era numele de Ardelean și așa a rămas în acte cum era atunci. Marteniuc sunt vreo șapte sau opt familii, când au venit încoace au venit opt frați, erau șaisprezece frați. Jumătate a rămas acolo. Și atunci vă dați seama, cei opt, copiii, prin alianțe… lovești într-un Marteniuc, ai lovit în jumătate de sat.
– Și eu știu o familie în Margina, Marteniuc, care e băiatul preot, Ștefan Marteniuc, vă spune ceva? Și ei veniți tot din Maramureș, în anii 70.
– Sunt mulți. Eu am luat la pas localitate cu localitate când eram în studenție. Eram foarte așa, să mă documentez. Doamna Simona lucra la Radio Timișoara și prin radio căutam ucrainieni și eu făceam partea la radio emisiunea religioasă. Și atunci cu ea și cu alți tineri care voiau mergeam cu mașina și o luam pe sate. La Sinersig mai sunt, dar nu așa sate compacte, ci câteva familii.
– Ce alte nume mai spuneați că sunt?
– Marteniuc, Morocilă, Gorgan, Iurovici. Sunt două feluri, Marteniuc și Martiniuc, nu sunt neamuri.
– Și ei unde mergeau la biserică?
– Să vă spun: ei au venit aici și cum sârbii plecau, unu prindea casa și apoi îl aducea pe altul și tot așa. Așa pe parcurs cum sârbii au plecat au cumpărat toate casele. Bătrânii sârbilor au rămas în casele lor, ceilalți care au venit au ocupat casele sârbești. Mai sunt câțiva în Banloc, în Ofsenița, dar aici au venit compact că erau familii, neamuri și au zis să fim împreună, că se ajutau foarte mult unii pe alții. La noi în Maramureș pentru ucraineni credința e sfântă. Ucrainienii prin asta sunt renumiț- când e biserică – biserică, când e distracție – distracție, când e muncă – e muncă! Astea trei toate le fac desăvârșit. Biserica e sufletul, pentru bărbați femei, copii, se transmite. Ei venind încoace, cu credința lor de acolo foarte bine închegată în sufletul lor, unde să meargă, era numai biserica sârbească. Și atunci s-au atașat de biserica sârbească. Ei erau bucuroși că aici se ține calendarul vechi, sărbătorile.
– Dar slujba era în sârbă?
– Sfânta Liturghie e în slavonă, seamănă foarte bine, structura, tot. Calendarul era cel mai important. E greu unde era localitate românească și dacă țin calendarul lor, nu poți… Iar aici asta a fost un lucru bun. Deci toată lumea a aparținut acolo. Bine, la noi sunt tradiții, de Paști, să mergi cu coșul… ei nu au sârbii ce tradiții avem noi. Ei au tradițiile lor. Depinde de preot.
– Dar de exemplu la înmormântări, la cununii, la botezuri, făcea tot părintele sârb?
– Da, tot el. Ei îngropau în cimitirul sârbesc. Pentru că a preluat toată populația din Soca, câți suntem acum, vreo 150 de familii, aparținea de biserica sârbească. Și zic, preotul are o menire foarte importantă într-o localitate. Depinde de preot, unul venea, câte un preot și spunea, pe mine nu mă interesează obiceiurile voastre, nimic, nu vă sfințesc coșurile, dacă vă convine cum e la noi, stați, dacă nu, asta este, faceți ce vreți. Alții erau mai maleabili. La noi se vine cu coșul de Paști, să ni-l sfințiți. Unii ziceau, ok, dacă așa e tradiția la voi, aduceți coșurile acolo, eu fac rânduiala mea, după aceea îmi ziceți cum e la voi.
– Dar ce limbă vorbeau între ei?
– Ucrainienii au început încet-încet să învețe sârbește. Deci toți ucrainenii vorbesc sârbește aici. Un sârb nu știe ucraineană. Asta pe mine m-a minunat când am venit aici și mai vorbesc cu sârbii.
– Vorbiți în română cu ei?
– Da, în română. Eu înțeleg tot, dar nu pot să mă exprim. Și le-am explicat la sârbi: ucrainenii au venit în satul vostru, într-o perioadă în care nici voi nu-i cunoșteați pe ucraineni, nici ei pe voi. Ucrainenii care au venit de acolo nu erau oameni cu școală, au venit oameni săraci, care aveau una-două, maxim patru clase. Româna știau și ucraineana de acasă, dar venind aici și neavând ce face, trăind cu sârbi au prins.
– Deci nu foloseau limba română ca limbă intermediară la început?
– Nu. Tocmai de aceea ucrainienii au învățat foarte repede sârbește pentru că sârbii nu vorbesc românește, nu vor, asta e. Bătrânii știu, dar foarte greu vorbesc. Deci ei au fost nevoiți și vorbesc ucrainește, românește, sârbește. După aceea am văzut eu cu emigrările acestea în Europa, cu deschiderea granițelor, aici dacă stă un elev și învață la școală, liceu, universitate limba engleza sau germana nu poate să rupă nimic. Dacă-l trimiți două luni la strâns căpșune, vine și vorbește germana. Dacă se vorbește în jurul tău asimilezi. Deci au început să vorbească sârbește și să se înțeleagă. Sârbii vorbeau românește, înțelegeau dar răspundeau sârbește, ăștia din ucraineană deduceau ce vrea să zică. Și asta a mers cam timp de 30 de ani, din anii ‘70 până în anii 2000.
Acum ce s-a întâmplat? Soca fiind mai încoace decât celelalte sate, eu fiind student în Timișoara, noi deja începeam să ne organizăm. Ne făceam cunoscuți la toți ucrainenii. Cum? Mass-media, televizor, radio, știri, presă. Renașterea Bănățeană, plăteam, scriam articole. Vedeți că avem sediu acolo pe Negoiu și așa începeam să ne adunăm. Și ucrainenii veneau, știți cum e, sângele apă nu se face. Eu nu știam nimic de Soca. Toată lumea aparținea aici de sârbi. În Timișoara am înființat la radio secția ucraineană. Și atunci era emisiune în limba ucraineană în fiecare duminică după-amiază o oră, de la 6 la 7. Eu eram cu partea religioasă și colega ducea toată emisiunea. Acolo făceam anunțuri, că știam că radio Timișoara se prinde. Iar la sediu la noi aveam o hartă a județului Timiș și Caraș și cum auzeam, la Pogănești ucrainieni, președintele Iuri Hleba cu noi cu tinerii, zicea hai până acolo în localitate. Mergeam într-o duminică după-amiază până acolo și ucrainski, ucrainski, hai facem și noi o organizație. Vreți? Vrem. Hai, cinci oameni, Imediat făceam. Totul legal, eram organizație cu statut. Și tot punctam: aici avem organizație, aici avem.
În timpul ăsta, în Timiș încă din anii 90 funcționa din partea bisericească protopopiatul ortodox ucrainean cu sediul la Lugoj. Era părintela Albiciuc Ilie, protopop și preot în Lugoj. Acolo au construit o biserică frumoasă și acolo s-a făcut protopopiatul cu două-trei parohii care au vrut. În satele astea compacte, Uniunea mergea pe parte ei, biserica pe partea ei. Și atunci, fie iertat, Mitropolitul Nicolae, el a fost foarte maleabil și foarte bun, chiar a avut o întrevedere cu vicarul nostru pe linie bisericească și a zis unde găsiți ucrainieni și vedeți că e compact, cu toate că satul aparține de Arhiepiscopia Timișoarei, treceți la voi. Și așa am ajuns în anul 2000 să avem 11 parohii cu preoți ucrainieni. Părintele Ilie Albiciuc a dus o muncă infernală până s-a pensionat: a întemeiat parohii, parohii, au clădit biserici, au pus preoți. O să vă dau un calendar cu toate bisericile, toate comunitățile. Până la mine erau deja 11 parohii cu preoți.
Eu, când am terminat teologia, fiind student, am vrut să întemeiez la Timișoara parohie. Asta era menirea mea, să caut ucrainieni prin radio, prin presă, prin ăia care veneau la sediu, și am zis ăștia care ne știm aici, 10-20 de familii, hai să încercăm. Hai! Am făcut o delegație, am fost la Înaltpreasfințitul Nicolae, Dumnezeu să-l ierte, ne-a primit și i-am explicat, că vrem să facem în Timișoara. Foarte bine v-ați gândit, eu dau binecuvântare. Că noi ucrainienii avem vicariatul nostru, suntem autonomi de biserica română, aparținem direct de patriarhie, de Patriarhul Daniel. Vicariatul ortodox ucrainean este o structură de sine stătătoare, avem statutul nostru, dar trebuie canonic să ne subordonăm unui episcop. Și de aceea Patriarhia ne-a luat direct sub oblăduirea ei. De aceea avem și pe Patriarhul pictat în biserică.
– Dar în legătură cu patriarhia din Ucraina?
– Nu avem nici o legătură cu Ucraina. Trebuie să povestim două zile să vă explic care e problema acolo. Sârbii au vicariatul ortodox sârbesc din România în zona asta, Carașul și Timișul și aparțin de Belgrad. Au episcopul lor. Dar noi, ucrainienii nu aparținem de biserica ucraineană, pentru că acolo a fost o problemă foarte mare din punct de vedere canonic cu biserica din Ucraina. Este o luptă foarte mare acolo între ruși și ucraineni și n-a fost canonică și până în ziua de azi se duc lupte enorme.
Și atunci noi ucrainienii din România ne-am organizat în vicariat, structura cea mai mare, următorul pas e episcopia. Și părintele vicar este un preot căsătorit, el conduce, e șeful cultului, toate parohiile, două protopopiate, Banat și Maramureș. Ucrainienii din Suceava aparțin de Arhiepiscopia românească a Sucevei și Rădăuților. Acolo era Înalt Preasfințitul Pimen și el n-a vrut, n-a fost ca Înaltul nostru, să-i lase să se organizeze în protopopiate. Dar în zona de munte unde sunt huțulii, acolo țin calendarul vechi, românii țin calendarul nou, țineți-vă voi sărbătorile cum vreți, dar să aparțineți canonic de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.
Cei mai curajoși, ca să spun așa, am fost în Banat. Ne-am făcut biserici, ne-am pus în protopopiatul, subordonat vicariatului, iar Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe române a introdus ca vicariatul să aparțină direct Patriarhiei. Deci noi nu ne subordonăm la nici un episcop român, ci direct Patriarhului. Deci orice cerere am, eu îl pomenesc pe Patriarh, că este episcopul nostru.
– Și atunci ce s-a întâmplat la Timișoara?
– Am fost la Înaltul, ne-a dat binecuvântare, ne-am organizat noi, am făcut cele necesare, ne-am adresat forurilor, am primit decizia de funcționare, unde să ne adunăm, unde să facem Liturghia, că nu poți oriunde. Și atunci iar ne-am dus la Înaltpreasfințitul: dumneavoastră știți, un loc, unde am putea să facem? Sfânta Liturghie se slujește duminică până la 12, peste tot se slujește și canonic nu e voie, deci unde să slujim? Și a stat și s-a gândit și a venit cu soluția. La subsolul Catedralei. Ne trebuia și o zonă centrală, nu puteam undeva la periferie, pentru că mulți ucraineni venind din alte zone, trebuiau taxe, să schimbi nu știu câte mijloace de transport, veneau doar cei care erau înflăcărați.
La subsolul Catedralei era înainte Asociația Oastea Domnului. Acum acolo se vând cărți. În partea dreaptă era muzeul și în partea stângă era o sală mare, scaune. Acolo se adunau cei de la Oastea Domnului și cântau acolo. Înaltpreasfințitul l-a chemat pe reprezentantul Oastea Domnului, ei au fost de acord, pentru că ei participă sus în biserică la Liturghie, doar după-amiază se adună acolo jos. Și atunci zice: spațiul e liber duminică dimineață. Doamne ajută! Ei au venit cu noi și au zis, cum preluați sala așa să o lăsați după slujbă. Atunci trebuia să facem o improvizație de iconostas, toate să le rânduim. Nu-i problemă asta.
Eu încă eram teolog, nu eram preot, și am vorbit cu alți preoți ucrainieni, am luat legătura cu protopopiatul, cu tatăl meu din Maramureș, cu frații mei care erau preoți prin Suceava, îi chemam măcar o dată pe lună să facem Liturghie. Am dat anunț că o dată pe lună facem Liturghie. Și atunci amenajam noi tot ce trebuie acolo, preotul venea cu ale sale, veșminte și toate cele necesare. În timpul ăsta am zis să dăm pe publicitate mai mult și atunci la fiecare emisiune duminică se anunța. Ucrainienii deja știau când e emisiunea în limba ucraineană la radio. Și ce s-a întâmplat, un om, fie iertat, a murit, primul președinte al Uniunii ucrainenilor din Soca, a plecat de la biserică – acum eu vă zic cum povestesc ei.
Eu m-am ocupat cât m-am ocupat de asta, până Înaltul a zis nu se mai poate. Atunci eu am terminat teologia, în 2002 m-a hirotonit Înaltul preot pentru parohia din Timișoara. Și atunci prima mea parohie a fost la Timișoara. Să mă ocup de organizare, să căutăm teren, să facem demersuri la Primărie. În 2002 m-am și căsătorit cu Raluca. Și a fost avantajul că ea locuia în oraș, nu aveam nevoie de parohie, stăteam cu socrii mei și duminică mă ocupam aici de biserică. Slujeam la Catedrală jos. Atunci mi-am făcut o valiză mai mare, acolo îmi puneam toate lucrurile bisericești și plecam duminică dimineață cu valiza acolo. Scoteam scaunele afară cu niște oameni care mă ajutau, aranjam tot cum trebuie ca la ora 10 când vine omul să se simtă ca în biserică.
– Ați făcut și înmormântări în perioada aceea?
– Înmormântări n-am avut. Ne-am axat foarte mult să ne adunăm, am zis să nu se rupă credincioșii de parohiile de care aparțineau, unul era din Lipova, din Soarelui, veneau din diferite zone și aparțineau de bisericile de cartier. Până nu ne organizăm noi și le punem pe toate în rânduială, voi aparțineți acolo iar la Liturghie veniți aici. Am fost un an de zile preot acolo, timp în care am dobândit terenul acela pe str. Lidiei, unde acum s-a construit biserică, după care i-am organizat pe oameni. Și când făceam slujbe, chiar a venit cineva de la Renașterea Bănățeană și a zis: ce-i cu băiatul ăsta? Aveam 24 de ani. Și mi-a zis: ia povestiți-mi. A apărut articol în renașterea Bănățeană, eu n-am știut, mi-a zis mergeți și cumpărați ziarul. „Preotul cu biserica în valiză”. A scris foarte frumos, era publicitate pentru noi. Eu deja ajunsesem și la Soca. Era 1 august 2011.
Să revin la Soca. Stă într-o duminică acest om, îl cheamă Morocilă Ioan, s-a dus acasă și tot timpul asculta radio, și a auzit la radio, spuneam și în ucrainește și în românește. Deja făceam de două ori pe săptămână Liturghie. Și am anunțat acolo: cei doritori, care doriți să veniți să ascultați în limba ucraineană Liturghia, se face, avem preot, Ardelean Cristian slujește la subsolul catedralei. Și omul ăsta a auzit – vedeți așa lucrează Dumnezeu – a vorbit cu văru-său, cu ăla, cu ăla, în zece minute a aflat tot satul. Auzi că în Timișoara este biserică. Ei nu prea aveau legătură cu Lugojul, că era foarte departe. Și ce face omul ăsta? Merge și vorbește cu toți: nu mergem și noi să auzim în limba ucraineană? Femeia, da, cum să nu! Cu ce să mergem? Nu erau mașini atunci.
S-a dus la Primărie, să-i dea Dumnezeu sănătate primarului, acum e pensionar, săracu, bolnav. Eu l-am dat exemplu, român pur, mai ucrainean decât o sută de ucraineni, foarte mult ne-a ajutat. Și s-a dus la primar, că aveau autobuz: dom primar, ne dați autobuzul să mergem să auzim în ucraineană. Și el tare mult a ținut la ei, că a fost președintele CAP-ului pe timpul comunismului – unde stăm noi aici, casa parohială, atunci era sediul CAP-ului, aici erau birourile lui – el știa pe fiecare ucrainean, că el când avea nevoie de o treabă de făcut el apela la ucraineni, că ăștia lucrau de rupeau pământul. Și atunci el foarte mult i-a apreciat, i-a respectat, și reciproc era respectul. Atunci le-a dat autobuzul, oamenii se îmbracă toți în port popular, maramureșan – că și astea le știi după cum sunt zadiile, că-i verde, că-i roșu, știi că-i din Rona de sus, din Ruscova sau din Crasna – asta știm noi ucrainienii, și la femei dacă stă cămașa într-un fel știm că-i din nu știu ce zonă, dacă stă în jos, e din alt sat.
S-au îmbrăcat toți în port popular, mai mult femeile și copiii, 50 de persoane au umplut autobuzul și pleacă acolo unde au auzit ei la radio. Nu au anunțat pe nimeni, nu erau telefoane în tot satul, în 2002. Ei ajuns mai repede acolo, au coborât, au întrebat unde se face în limba ucraineană. Ei s-au dus jos, erau acolo niște scaune, s-au așezat pe scaune, au umplut sala aia. Eu am venit pe la ora 9 cu încă un consilier de-al meu, pregătit că până începea slujba curgeau apele pe mine, că trebuiau scoase scaunele, trebuia pus aia… Și cobor, intru în sală și m-am speriat! Mă, a venit Oastea Domnului aici. Mă uit mai bine și văd că e port maramureșan, din zona Bistrei, zona mea, că părinții mei fiind din Bistra, Crasna, sunt sate învecinate, aparțin de aceeași comună. Deschid ușa, ei se uită la mine, ei încă nu mă cunoșteau, pe tatăl meu îl cunosc, vârstnicii toți îl cunosc pe preotul Ardelean.
Și când am intrat, am salutat în limba ucraineană. Noi avem un salut: Slava Isusu Hristu! Slăvit să fie Isus Hristos! Toată lumea într-un cor răspunde. Zic: Dar voi de unde sunteți? Din Maramureș, din Crasna. Ei direct s-au dus la origini, cu lacrimi în ochi, plângeau. În capul meu m-am gândit, au venit în excursie din Maramureș și s-au oprit la Catedrală. Știți că noi avem slujbă aici? Da, știm, știm, că am auzit la radio că se face slujbă și am venit să auzim și noi slujba. Iar m-a băgat în dilemă: ce radio, dacă voi sunteți din Maramureș? Și de ce ați venit aici, acolo aveți biserici. Eu nu înțeleg nimic. Și atunci au început să-mi explice, suntem într-un sat, în comuna Banloc. Nu știam, m-am uitat pe harta aceea de la uniune, unde e Soca, Banloc, că nu aveam telefoane atunci. Și mi-au explicat: suntem mulți ucraineni acolo și vrem și noi așa și așa. Și stați la Liturghie? Da. Și atunci povești… Atunci am zis, dacă tot ați venit, ajutați-mă.
Acela a fost primul contact cu Soca. Ei au participat la Liturghie, au plâns, s-a aprins flama în ei, că de ce nu putem avea noi preot. Și ei venind din Timișoara înapoi acasă după Liturghie, acolo în autobuz s-au sfătuit ce să facem. Mi-au luat numărul meu de telefon: părinte, noi ținem legătura cu dumneavoastră, acum în fiecare duminică venim aici. Și veneau aproape în fiecare duminică, luau autobuzul și plecau la Liturghie, doar să audă în limba lor. Cu toate că aveau Liturghie în sat. Oamenii ziceau veniți la noi în sat. Dar eu nu pot să mă bag, canonic, juridic. Și atunci i-am sfătuit, mergeți voi, adunați-vă un grup de oameni, mergeți la Timișoara la vicariatul sârbesc pentru că sunteți ucrainieni, dar canonic țineți de ei. Și eu canonic n-am ce să calc un alt preot ortodox, sunt rânduieli la noi. Mergeți și spuneți că vreți să vină un preot ucrainean, dacă vreți să colaborați cu mine, atunci ziceți să vină preotul din Timișoara, Ardelean, într-o duminică, să slujească cu preotul sârbesc. Și să se facă slujbă bilingv, să ne bucurăm și noi să auzim. Sau de Paști, de Crăciun, de sărbători, când sunt obiceiurile noastre, să veniți și dumneavoastră când puteți.
Și atunci ei s-au dus în audiență. Plus, cum era, preotul care stătea aici nu e doar preot pe Soca și are și Deta. Și o duminică făcea acolo, una aici. Și ucrainienii au zis: numa bine, când aici nu-i slujbă, să luăm preot ucrainean să facă slujbă. Și nu mișcăm nimic statutar, veniturile. Au făcut delegația asta, m-au ascultat, s-au dus, și acolo au fost refuzaț- niciodată. Dacă vă convine să stați în biserica noastră așa cum e acum, bine, dacă nu… Deja se știa de mine prin ziare din Timișoara, că eu înființez, că sunt luptător, asta ne mai trebuie, să meargă ăsta și-i rupe pe ucrainieni de la noi. Și atunci au zis că nu, nu le-a dat voie. Am zis mergeți, mai insistați, au fost de vreo trei ori. Și până la urmă au zis nu. Biserica este a noastră, a sârbilor, dacă vreți să acceptați așa, bine, dacă nu, faceți ce vreți. Dar în sat în Soca, nu doar la biserică, că satul e al lor, e sârbesc, acolo n-o să calce ucrainean.
Ca să dreagă busuiocul, să zic așa, au trimis un alt preot, nu din protopopiatul nostru, care slujește la o parohie românească dar știe ucrainește, din Timișoara. Și au zis, du-te acolo, slujește, și zici tu ceva în ucraineană, să-i liniștim pe oameni. Dar s-a dus preotul, oamenii nu l-au știut, și au zis: noi îl vrem pe Ardelean. Și atunci a treia oară când au refuzat eu m-am consultat cu protopopul, cu vicarul nostru, dacă vor oamenii, să facă în scris o cerere către noi, s-o avizeze, să n-ai tu probleme. Și facem slujbă în parc, în câmp, unde putem. Și au făcut așa. Oamenii au strâns semnături. Atunci au adus la cunoștință și la Vicariatul sârbesc că noi facem slujbă, ne primiți în biserica voastră? Ei au zis că nu.
Au ales ei o duminică, era în luna iulie 2002. Au fost la primar, deci eu aveam dreptul, aveam hârtia semnată că am dreptul să mă duc să fac slujbă unde-mi pregătesc oamenii și oamenii s-au dus la primărie, și primarul a spus: mergeți la grădiniță, e spațiu mai mare, puneți o masă acolo, vedeți ce vă iese. Eu nu călcasem încă în sat, totul telefonic organizat. Și în duminica aceea trebuia să vin la Liturghie. Ei când îmi povesteau oamenii de aici, când mă sunau, că era un singur telefon fix, și comandă – și spuneau că sârbii nu vor, că au legat biserica, au legat-o cu lanțuri, dar unde, și așa mi s-a făcut o imagine, că acolo-i război, cine știe ce-i în satul ăla? Și așa o frică m-a prins, ce să fac, cum să merg? Dar mi-am zis: mă duc, încerc. Veniți, vă așteptăm!
Am luat un microbuz, am luat niște oameni din Remetea Mică, că eu în timpul studenției mergeam la biserica aceea și făceam practică și am format acolo un cor bisericesc, și am luat corul ăla cu mine, câteva persoane, în microbuz, eu în față cu valiza și am venit în Soca. Mi-aduc aminte drumul ăsta. Și la intrare aici în centru era mulțime de oameni, tot satul. Unii curioși, alții bucuroși, aici e un sat foarte liniștit. Ei au spus că au pregătit tot la grădiniță în curtea școlii. I-am zis la șofer, eu nu știu ce se poate întâmpla, eu și tânăr, fără experiență, și i-am zis: du-te până în față în dreptul parohiei, chiar pe aici era intrarea la grădiniță, eu cobor și am să salut oamenii în salutul nostru: Slava Isusu Hristu și dacă-mi vor răspunde și voi vedea că e ok ne dăm jos. Până atunci, nu coboară nimeni. Iar dacă văd că poate unul aruncă cu mere, înjură, întorci autobuzul și am plecat. Și când am coborât, sute și sute de oameni aici, tot satul. Și când am salutat, un cor mare a răspuns: Slava na viki Bogu, cu lacrimi în ochi, săreau pe mine, mă îmbrățișau. Atunci am coborât, am mers în grădiniță, am umplut sala, mai mulți erau afară, trei sferturi, în curte. Și am ieșit, am ținut afară Liturghia, prima Liturghie.
– Și când ați început să construiți?
– Atunci a fost prima Liturghie, în 2002, după care am stabilit că o să mai vin o dată la ei de Înălțarea Sfintei Cruci, în septembrie. Și dacă vă hotărâți că vreți să vă constituiți, atunci vin, sfințim o capelă, alegem consiliul parohial și începem parohia. Și așa a rămas. Atunci deja sârbii văzând că ucrainenii prind mișcarea au început să-i sperie, să-i influențeze, preotul, spuneau: cine se rupe de noi din parohie, care plecați la slujba ucraineană, vă tăiem de pe listă și să știți că în cimitir nu mai aveți voie, să vă scoateți morții din cimitir. Speriau oamenii. Eu îi linișteam, oameni buni, ascultați-mă, în țara asta sunt niște reguli, nu face fiecare ce vrea. Dar era de ajuns, oamenilor le era frică. Ne rupem de acolo, la ucraineni n-avem biserică, n-avem cimitir, n-am nimic. Și ce fac? Mâine moare cineva, vrea să se boteze, să se cunune, ce facem? Orice început e greu.
Și atunci în 27 septembrie am venit, eu între timp am mai venit de două ori și am amenajat acolo la grădiniță, ne-a dat primarul, era casa foștilor învățători, care veneau pe timpuri și locuiau acolo. Am făcut acolo o capelă, am sfințit-o, am ales primul consiliu parohial. Oamenii hotărâți, noi zece familii, câți suntem, vrem parohia noastră, biserica noastră. Ce biserică? Voi știți ce-i aia să faceți biserică? Și atunci ne-am hotărât, am fost numit să mă ocup atunci și de Soca. Asta era în septembrie, iar în 10 noiembrie am pus piatra de temelie.
N-aveam teren. A venit primarul, chiar aici unde e biserica, era un grajd de cai. Acela tot s-a demolat, era al CAP-ului, era lăptăria. Și acela tot s-a demolat, și a zis terenul ăsta vi-l dau vouă. Am făcut acte, document. Și eu venit atunci și am vorbit cu oamenii și am zis, ce facem, pornim sau nu? Părinte, pornim? Știți ce înseamnă asta? Am făcut ședință cu ei. E nevoie de bani, voi sunteți săraci, nu erau case etajate aici în sat, eu vedeam sărăcia ce era. Eu ca să intru de la Banloc, strada asta spre Soca îmi lua mai mult decât făceam din Timișoara. Nu era asfalt, erau gropi, mergeau tractoarele, trebuia să te tragă cu tractorul, era nenorocire. Și totuși, Dumnezeu m-a împins. Și am zis la soția mea: uite, m-am apucat și de Soca, și ea era profesoară de geografie la școala de pe Rebreanu, în Soarelui, stăteam în oraș, aveam toate condițiile. Socrii n-aveam treabă cu ei, socrul era comandant de unitate la armată pe atunci. Iar eu trebuia să vin încoace…
Dar așa un avânt mi s-a dat, că parcă Dumnezeu mi-a zis: du-te și salvează-i pe oamenii ăia. Și atunci am vorbit cu ei și am zis: vreți să începem? Părinte, nu ne interesează, noi muncim, rupem coatele, noi nu mai vrem să depindem de sârbi, ne-am săturat. Sârbii nu umblă la biserică aici. Ei duminică fac mâncare, stau acasă. Și ucrainenii umpleau biserica și ziceau: noi am umplut biserica, am dus bani, am renovat, am făcut și am vrut și noi în limba noastră și ei nu, că-i a lor. Deja și patriotismul lor s-a aprins, la ucraineni, cu toate că noi suntem foarte pașnici. Și atunci am zis, dacă-i așa, îi dăm drumul! Și în 11 noiembrie 2002 am chemat de la deputat, prin toate relațiile, am făcut sobor de preoți, am chemat un cor ucrainean, că eu din punct de vedere cultural țineam legătura cu toată lumea, și televiziunea, și pe toată lumea. Am făcut aici o sărbătoare n-au văzut ei în viața lor. Și aici am pus piatra de temelie unde e biserica, am sfințit biserica, în 11 noiembrie 2002.
Era noiembrie, venea iarna peste noi, am zis, ce facem oameni buni, săpăm fundația la biserică? Da! Ei atunci erau foarte aprinși. Și atunci am început să săpăm fundația, apoi proiecte, bani, ingineri, de unde, n-aveam bani, dar aveam voință și credință să facem, de la mic la mare. Am fost la primar, primarul foarte mult ne-a ajutat, a avut o ingineră, ca un diriginte de șantier și a zis: du-te tu și supraveghează. Și eu am luat o hârtie, am luat pixul și am desenat biserica cu mâna mea, dar i-am zis: dumneavoastră ziceți-mi cât fier trebuie pus… N-aveam bani să facem proiecte. Când am fost și m-am interesat, atunci mai mergea, nu era așa legislația, dar după aceea totul s-a pus la punct. Era un edificiu care era sub supraveghere, am făcut un proiect cu un alt proiectant, el verifica în permanență să respectăm toate cele. Și am început, era sfârșitul lui noiembrie, venea iarna, am zis, măi, noi nu apucăm, săpăm șanțurile, la așa biserică mare, trebuie umplute, că dacă vine iarna și se surpă… Și constructorii – că cei mai mulți constructori din zona asta sunt din Soca – au zis, erau așa, porniți, că ei imediat fac biserica.
În timpul ăsta, sârbii într-una ne atacau. Nu prea venea lumea de frica morților, că dacă eu mor și aparțin de dumneavoastră, unde mă îngropați, părinte? Probleme. Du-te iar la primărie, iar relații, a venit primarul într-o duminică: vino încoace. Am fost în câmp, în prelungirea ei a pus gard, în cimitirul lor, aici nu mai călcați. Și a venit primarul și în prelungirea cimitirului lor ne-a dat un hectar de teren. Luați aici. Repede l-am împrejmuit, am pus cruce, l-am sfințit. Na, oameni buni, cine moare, ucrainean, de acum aici îl înmormântăm. Orice are un început, și cimitirul nostru are un început. Asta era atunci pe moment, că acum e o armonie…
Și atunci ne-am apucat și am săpat șanțurile, totul din lopată și hârleț, n-am avut utilaje, am turnat fundația. În aprilie 2003, când s-a făcut un an de preoție a mea, în timpul ăsta m-au trimis să fac misiune și în Sânnicolau Mare, să înființez parohie, au văzut că eu mă pricep la din astea. Deci coordonam Timișoara, Sânnicolau Mare și Soca, era obositor pentru mine. Și atunci a zis protopopul: trebuie să alegi una dintre ele. Ori rămâi la Timișoara, și la Soca trimitem un alt preot, pe care nu-l avem, și atunci fiecare trăgea de mine. S-a făcut ședință aici la Soca la școală, că era hramul, m-au chemat, au venit toate consiliile parohiale ale celor trei biserici și atunci mi-au zis să aleg ceva. Eu știam dinainte, îmi lăsasem timp de gândire, am vorbit cu soția, ce facem, plecăm din Timișoara? Dar unde să mergem la Soca, unde să stăm? La case, unde putem.
– Unde ați stat prima dată?
– La o femeie, ne-a primit aici în gazdă. După care ne-am cumpărat apartament în Deta, soția s-a transferat de la școală la Deta. În casă aici numai de 6 ani locuim. După ce am terminat biserica, am făcut casă.
– În ce an ați terminat biserica?
– Cu biserica au fost mai multe etape? Crucea a fost pusă sus în 2009 și în 2012 am sfințit-o. În 2012 a venit delegat de la patriarhie, că noi aparținem de ei. Înalt Preasfințitul Varlaam Ploieșteanul a venit și a sfințit biserica, dar fără pictură. Pictura era făcută doar în altar și iconostasul pus, fără icoane. Sunt costuri enorme la pictură, asta durează. Anul trecut am terminat pictura, am achitat tot și acum așteptăm să vină să ne sfințească pictura. Dar când am făcut biserica am zis, oameni buni, haideți să facem cumva. Pentru mine era un chin, obositor, s-a născut și copilul, stătea cu mama, eu eram zi-lumină pe șantier, eram diriginte de șantier, fără mine nu mișca nimeni nimic. Și atunci stăteam de dimineața pînă seara, lucram până la 8 seara cu oamenii.
Aici n-a lucrat nici o echipă de construcții, și nici un ban din exterior n-a venit, e făcută din mâinile copiilor și oamenilor. Am poze, să vedeți, vă cruciți, copiii mici cum dau cărămidă și noi lucrăm și lipim. N-aveam materiale, ziceam dom primar, n-avem materiale, el zicea avem niște grajduri de la CAP, spargeți și aveți cărămidă. Luam tractorul, băteam clopotul, aveam un clopoțel, se aduna lumea, mergeam, spărgeam din demolări, eram în curte, bătrânii și copiii, am poze, stăteau aici în curte și curățau cărămida. Bărbații cu tractoarele cărau cărămidă. Apoi cărămida trebuie lipită, cu ce? Nisip, de unde nisip. În localitatea Gat, cu toate tractoarele din sat, erau încă multe tractoare atunci, plecam în Gat cu noaptea în cap, la trei dimineața și pe malul Timișului era nisip, încărcam și veneam noaptea târziu. Duceam și cu banii cumpăram ciment și atunci lucram noi zi-lumină. Lucram câte 20-30 de oameni pe schele, numai din sat de aici. Biserica este făcută pe munca noastră. Lumea zice, mare lucru să construiești biserici! Da, dar asta e făcută din mâinile noastre., cap-coadă, tot. Numa pictura a fost făcută de pictori .
În 2012 am sfințit biserica, am stopat lucrările la pictură și am început construcția casei parohiale. Am ridicat casa parohială într-un an de zile, cu oamenii din sat. Proiectul tot a fost de capul meu făcut. După ce am făcut-o, trebuia la intabulat și la intabulat trebuia proiect, de unde? Am făcut cu firme din Timișoara, mi-au făcut proiectul, am intabulat, totul e corect, au zis că rezistența e bună. Eu stăteam cu soția noaptea și pictam. Ani de zile. Eu și cultură, nu lăsam tineretul, copiii, săi atrag, trebuie să-i hrănești cu altceva. Terminând liceul pedagogic și știind un pic de coregrafie ucraineană, am adunat toți tineri- vreți să faceți dansuri, să cântați? Da! Dar atunci trebuie să veniți la biserică. Și atunci am format Ansamblul Molodaya Nadiya – Tânăra Speranță. Cu ei am umblat în toată România, și la televiziune, la Antena 3, Antena 1. Avem un sediu aici, o să vă duc.
Și veneam de dimineața la 6, lucram, aici femeile aduceau mâncare, toată lumea mânca aici în curte, până seara pe la 8, atunci plecau constructorii acasă, eu plecam în Deta, soția cu copilul era în Timișoara, repede mă întorceam înapoi, că de la 9 seara mă întorceam că veneau tinerii să fac repetiții cu ei aici. Și până la 12 noaptea făceam cu ei repetiții. Când prindeam microbuzul, dă-i Sulina, Suceava, Putna, în România umblam peste tot cu ei. La sediu avem peste 30 de diplome unde am participat cu ei. Așa am terminat și casa, am terminat și biserica…
– Ați făcut o casă, ați făcut o biserică, un copil, ați plantat și un pom?
– Am plantat 40 de copaci în spate. Asta într-un interval de 19 ani. Așa a vrut Dumnezeu. Că cineva mă întreabă, cum ați reușit? Noi am fost niște unelte, niște instrumente în mâna lui Dumnezeu. Socrii mei erau disperați, când au venit, unde stați voi aici? Ea venea noaptea, dormea cu mine aici, nu aveam apartament încă, era în Timișoara cu școala, greu, greu. Mașină aveam de la socrii. Dormeam într-o casă, era mai veche, ne-a dat o cameră acolo femeia și o baie cât de cât, se auzeau șoriceii. Stăteam în pat și îi țineam urechea să nu audă, că nu mai venea, că-i era frică.
– Și nu v-a convins să nu mai veniți?
– Odată ce am venit, am zis, aici stăm. Pentru mine a fost și o cotitură. Noi am făcut un legământ cu soția. Mie mi se deschideau multe căi, mă căutau de peste tot, am fost și în America acum 4 ani, în Virginia, în Norfolk, acolo era o comunitate românească, tare mult au ținut să vin, să le vin preot acolo. Am fost o dată patru luni, asta e altă poveste. Dar în Maramureș, de unde e tatăl meu, acolo toată lumea mă cunoaște, toate satele sunt așa legate, oamenii colaborează. Tatăl meu se pregătea să iasă la pensie la Bistra – localitate mare, catedrală, oameni faini, 500 de familii – ei nici nu visau că n-o să vin acolo. Aici eram 60 de familii, când am finalizat biserica și cimitir, s-au adunat ucrainienii aici, peste 100 de familii, iar sârbii nu mai au nici preot în sat. Și tatăl meu ieșea la pensie și se știa, clar, acum e momentul să vii și tu aici. Dar noi doi înainte am făcut un legământ, indiferent ce ar fi, să mă cheme consilier patriarhal la București și să-mi pună totul la dispoziție, nu plec de aici din sat până nu văd biserica cu cruce, geamuri și să bag cheia în ușă. Că atunci orice preot poate să vină, lumea poate să vină, dar nu plecăm.
Lemnul l-am adus din Maramureș, să acoperim biserica, structura de lemn era făcută, turnul era ridicat și urma să se pună tablă pe ea și ușă la intrare. Și în anul ăla tatăl meu se pensiona. Și eram pus în dilemă, acum ce să fac? Toată lumea de acolo, oamenii au zis că venim și vă luăm pe sus. Și i-am zis la soția mea? Ce să facem? Cum să-i lăsăm pe oamenii ăștia? Că ăștia erau trup și suflet, suntem ca o familie aici, am crescut împreună, ei cu mine, eu cu ei. Și am renunțat și am definitivat. Dar acolo a venit alt preot. Știam asta. Și uite așa am rămas până în ziua de astăzi.
Acuma mulțumesc lui Dumnezeu, m-am axat în primul rând pe biserică. La noi la ucraineni foarte mult valorează biserica. Pe lângă biserică, le facem și pe celelalte. Și în cultură m-am implicat în paralel. Când e rugă la noi, în septembrie, de Nașterea Maicii Domnului, pe calendarul vechi. Sărbătoarea pică în 21 septembrie, noi facem duminică. Am multe, și filme și fotografii. Am încercat să fac nu numai viața asta bisericească, dar și cea culturală. În primii ani aduceam formații din Maramureș, ucrainieni. Să-i hrănim și pe tineri, și pe vârstnici, și pe doritori, din toate punctele de vedere. De acolo am plecat, când e biserică e biserică, când e distracție e distracție, când e muncă, e muncă. Și uite, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate le-am săvârșit. De aia e bine că suntem în unitate acum, pentru că toate s-u făcut împreună cu mine. La un moment dat se punea problema să plec din sat. Oamenii erau disperați, de parcă le tăiam o mână.
Credit foto: Diana Bilec