– Haideți să începem cu povestea prietenului dumneavoastră și apoi continuăm cu Orșova Veche.
– Am să scot fițuica!
– Foarte bine!
– Sper să mă descurc și fără ochelari. Da, merge. Au trecut patruzeci și unu de ani de când el a trecut ilegal în fosta Iugoslavie. Nu a trecut înot așa cum credeam eu, ci cu pașaport de mic trafic, cum exista pe vremea aceea. Nu mai știu câte călătorii aveau dreptul să facă românii cu acest pașaport. Nu era chiar un pașaport. „Pas” îi spunea. Normal, pe la Hidrocentrală, prin vamă a trecut la sârbi. Cunoscuse un sârb care venea la Severin în piață și vindea diverse lucruri pe care le aducea din Iugoslavia. L-a rugat să îl ajute să treacă ilegal în Austria din Iugoslavia. L-a și plătit. Cunoștea zona sârbul și l-a dus într-o pădure până aproape de granița cu Austria. Acolo l-a lăsat singur și i-a spus „Asta e direcția, treci ilegal, treaba ta. Eu trebuie să mă întorc”. Umblând prin pădure s-a cam rătăcit. A încurcat punctele cardinale și a ajuns înapoi în Iugoslavia unde a fost prins de autorități și arestat.
A stat o lună încarcerat, după o lună a fost deferit tribunalului. El rupea ceva sârbește. La tribunal a vorbit frumos, a rugat clemență, că dorește să emigreze, că e refugiat politic și alte exemple din astea. Mi-a dat exemple de alți transfugi care au vorbit urât, s-au răstit la judecători. Ăia au fost trimiși înapoi în România. El nu. Pe el l-au trimis în lagăr unde a stat un an. După un an a fost întrebat unde vrea să meargă. El a spus că în America. De fapt, o organizație americană se ocupa de transfugii politici și finanța deplasarea lor în SUA. Așa mi-a spus el.
Eu am spus ieri că avea o plasă cu niște haine, dar acum el mi-a spus că avea așa: doi chiloți, patru șosete și două bluze. Cu asta a coborât din avion. Și acolo s-a angajat. La început ca mecanic, pe o perioada scurtă. Apoi ca pescar pe un pescador. Timp de 7șapte ani a fost angajat după aceea într-o întreprindere unde a început tocmai de jos. A zis că a câștigat 3,25 dolari pe oră. Și după fiecare lună se mai adaugau 5-10 cenți în plus. A făcut o școală de CTC și a ajuns la un salar de 30 de dolari pe oră, de unde s-a și pensionat.
A ajuns în Statele Unite pe vremea lui Ronald Reagan. Mi-a spus că Reagan a ajutat foarte mult refugiații politici. Și mi-a mai spus că i s-a luat un interviu la Ambasada Americană unde el nu a denigrat Statul Român, ci a dat tare în Ceaușescu ca persoană. Nu știu daca a fost o stratagemă sau așa a simțit el. Părerea mea e că așa a simțit el. Și la final mi-a spus că a fugit pentru că a considerat că nu putea avea un viitor în România. Deci asta e povestea neromanțată a lui Mircea Tiu. Patru șosete, două tricouri…
– Îi e dor de casă? A mai fost aici?
– Nu a mai venit niciodată. Casa lor din orașul vechi nu mai există. Sora lui a locuit în Severin, dar după divorț a rămas soțul în casa de acolo și ea s-a mutat la Timișoara la fata ei, la nepoata lui Mircea și a decedat acolo. Nu l-am auzit niciodată să se plângă că i-ar fi dor de România. Probabil s-a obișnuit, vă dați seama, patruzeci și unu de ani! Mie mi-e dor de orașul vechi. Eu am în imagine foarte multe vederi ale orașului vechi exact așa cum le-am lăsat în ‘71, când a fost acoperit de ape.
– Acolo ați copilărit?
– Da.
– Cum arăta Orșova Veche?
– Era dispusă de-a lungul Dunării și avea trei străzi paralele. Deci pe lungime aproximativ ca și actualul oraș. Deși aveau denumiri, localnicii le numeau Strada de Sus și Strada de Jos. Aia de lângă Dunăre nu o numeau nicicum. Strada de Sus era împărțită în două: Traian și Decebal. Dinspre Eșelnița până în Centru, Traian și din Centru către Jupalnic, Decebal. Strada din Mijloc la fel era împărțită în două: Republicii de la Eșelnita până în Centru și din Centru către Jupalnic, 23 August. Asta se termina cu un PECO și acolo se bifurca. Într-o parte o luai spre Jupalnic și în partea cealaltă treceai Cerna peste un pod de fier și ajungeai la gară.
– Cum erau casele?
– Casele aveau o tentă austro-ungară. Pentru că Orșova a fost sub stăpânire austro-ungară. Frumoase, sănătoase. În general, predominau cele cu două camere, bucătărie, cămară sau șpais și dependințe. Nu era apă curentă. Existau fântâni în aproape curțile. Când eu am realizat ce înseamnă electricitatea a fost instalația electrică pe 110 V. Pe atunci era uzina electrică de la Orșova – eu eram în gimnaziu – și au transformat-o în 220 V. Am avut o perioadă bunicică în care a lipsit curentul. Vreo câteva săptămâni. M-am bucurat tare mult atunci când a venit curentul și s-a terminat instalarea. Am aprins toate becurile din casă: „Gaataaa, a venit lumina!” Până atunci am stat la lampa cu petrol, acolo făceam lecțiile.
– Și bănuiesc că fiecare gospodărie avea și grădină așa-i?
– Da. Aproape toate casele aveau grădini. Și noi aveam grădină mare cu pomi fructiferi, cu legume.
– Ce magazine erau?
– Era un magazin universal. Predomina îmbrăcămintea, încălțămintea, cosmeticele și un magazin alimentar. Mai erau magazine alimentare mai micuțe de cartier.
– Cinematografe erau?
– Trei. Într-un oraș de sub zece mii de locuitori.
– Incredibil. Cum de așa de multe?
– Unul se numea Dunărea. Cel mai de vază. Ăsta era construit nou și unul era al unei întreprinderi. ANO se numea. Asociația Navală Orșova. Și altul a fost de fapt realizat mai târziu într-o casă de cultură în perioada transferului orașului pe poziția nouă.
– Cum ați trăit momentul în care au anunțat că îl inunda?
– Eram mai tânăr atunci, nu prea realizam ce se poate întâmpla. Dar am trăit pe viu și am muncit cot la cot cu părinții să ne mutăm. Noi am trăit în orașul vechi într-o casă naționalizată. Ah, o chestie nostimă… în locuința din orașul vechi am avut o mobilă de sufragerie pe care ai mei au cumpărat-o de la niște oameni înstăriți. Masa era cu picioare sculptate, tot felul de brizbrizuri, scaunele erau cu tapițerie din piele cu nasturi aurii. Când a fost vorba să ne mutam în orașul nou, au mei au zis că ne mutam la bloc și că vindem mobila din sufragerie. Cine credeți că a cumpărat-o? Familia care vânduse mobila alor mei și care se mutase la București.
– Incredibil!
– Familia Pătrașcu. Tata erau prieten cu ei. Se mai și ducea acolo. Mai țin minte din discuția cu mama. Mama a fost de naționalitate cehă, iar bunica maternă era unguroaică, Margareta a fost în acte, dar îi zicea Morghit. „Măi Morghit, am mâncat la familia Pătrașcu niște găluște cu prune, măi da’ știi cum era pruna tăiată în patru, băgai o dată gălușca în gură.” „Eh, de acu’ încolo să te duci să mănânci la familia Pătrașcu!!”. Mama punea pruna întreagă. Și până la urmă au hotărât totuși să ne facem casa.
– Spuneați că ați locuit într-o casă naționalizată. Știți cine a fost proprietarul?
– O familie pe nume Cerna. Tata a fost din Eșelnița și mama din Eibenthal. Când s-au angajat la fosta țesătorie Iandera, ulterior Cazanele, au locuit în gazdă. Eu acolo m-am născut, la familia Dan. Și pe la patru ani cred că s-au mutat în această casă naționalizată. Nu aveam fântână în curte, treceam strada la niște vecini. Cât am fost mic, luau apă tata, bunica, mama. Când am mai crescut un pic, am luat găleata și m-am dus singur, dar m-au certat. Le era teamă că greutatea găleții mă va trage peste ghizdurile fântânii și voi cădea. Ăla era și frigider. Lubeniță, carne, mâncare se puneau în cratițe și se coborau cu frânghia până deasupra nivelului apei pentru că era rece.
– Povestiți-mi de mutarea în Orșova Nouă.
– Ca să avem materiale pentru casa unde locuiește fratele meu acum (eu locuiesc la bloc), ai mei au cumpărat o casă pe care au dat 5.000 de lei că să o demolăm și să luăm materialele de acolo. Plus casa naționalizată. Am scos până și bolovanii din fundație. Tot am luat de acolo. Începând de la țiglă. Acolo când am început cu țigla, frate-miu și-a pierdut o falangă. Prima falangă de la degetul arătător de la mâna dreaptă. Pentru că tata era pe acoperiș, dădea drumul la țigle de pe acoperiș pe un jgheab de lemn și se opreau într-o ladă cu nisip. Fratele meu stătea în fața lăzii cu nisip și eu cu mama luam țiglele și le așezam în stivă. El mi-a cerut un pahar cu apă. Era vară. În timp ce întindea o mână după paharul cu apă, cu mâna dreaptă umbla în ladă ca să ia țigla căzută. Tata în timpul ăla a dat drumul la alta. Era duminică. A trecut unul cu o motocicleta. L-am oprit. Ne-a luat pe frate-miu și pe mine în spate și ne-a dus la spital. Acolo era un medic de gardă. L-a dezinfectat, l-a bandajat și a zis să venim luni dimineața. Luni dimineața, cangrenă. Jos cu el. Era vară, cald.
Îmi amintesc și cu casa în care am locuit și am demolat-o, că noi ne-am mutat printre ultimii. Tata avea un vecin care locuia peste drum, sanitar. Și ăla îi spunea „Nea Tudore, stai liniștit că am prieteni la Hidrocentrală și aia mă anunță când va crește apa”. Apa creștea, nea Tănase o ținea una și bună: „Nea Tudore, stai liniștit”. Ne-a surprins că erau cărămizile în apă. A închiriat cu 100 de lei pe zi o barcă din aia metalică. Eu cu tata și cu frate-miu zi de vară de dimineața și până seara ne scufundam la doi metri sub apă, luam câte două cărămizi, le scoteam în barcă, împingeam barca la mal și le clădeam. A doua zi erau iar în apă. Și le-am tot mutat, am și cărat din ele, dar a rămas destulă cărămidă în apă.
– Dar cum ați fost anunțați? Cum a venit?
– Nu eram acasă. Eram student. Nu știu. Probabil că au fost anunțați că trebuie să se mute începând cu o anumită dată, pentru că va crește apa. Ultimii care s-au mutat au fost vecinul ăla și cu noi. Noi am rămas ultimii. S-a muncit enorm. Mulți au decedat de efort, de inimă rea. Nu este ușor. Bunica mea a decedat în ‘67, bunica maternă care a locuit cu noi. Cimitirul era deja în orașul nou, noi încă eram în orașul vechi. Știu că erau noroaie pentru că nu apucaseră să se facă străzile, să se asfalteze. Am fost la cimitir cu cizme, era lut mult. Ploua, cred că era noiembrie. Multă muncă fizică. În schimb, se ajutau oamenii, colegii de servici. Știu că erau la noi acasă câte zece-cincisprezece oameni. Stingeau var, mutau lemne, ce era nevoie. Și tata se ducea. Era că o clacă. Toți se ajutau pe rând.
– Deci comunitatea nu murise.
– Nu. Nu. Pentru că în orașul vechi comunitatea era mică, oamenii s-au cunoscut unii cu alții. Acolo dacă făceam o mică trăsnaie ca și copil, tata afla imediat. „Bă unde ai fost tu ieri la ora cutare?” „Păi am venit direct acasă.” „Nu, ai fost pe malul Dunării!”
– Statul le-a oferit ceva oamenilor?
– Da, le-a oferit niște despăgubiri infime. Nu mai țin minte, de ordinul a 50 de bani sau un leu pe metru pătrat. Puțin de tot. Nu aș vrea să greșesc, dar oricum niște sume derizorii.
– Ați construit ulterior casa în Orșova Nouă. Terenul mă gândesc că a trebuit să îl cumpărați.
– Nu, nu. Terenul era împărțit pe loturi și se oferea localnicilor să își aleagă. Se trecea la primărie, lotul nr… e al lui Brâncoveanu.
– Și marea majoritate a oamenilor care au venit din Orșova Veche în ce zonă primeau loturile acestea?
– Sunt amestecați. Pentru că cei mai cu dare de mână au luat loturi pe faleză, unde s-au construit vile. Erau niște proiecte tip. Pentru vile, pentru case. Simple. Și îți alegeai unul din ele. Nu că vreau să îmi fac cu șapte camere, cu etaj. Nu. Erau câteva proiecte și îți alegeai unul, primeai autorizație și asta era.
– Deci au fost și tragedii mari.
– Da. Nu au rezistat acestei mutări. Au existat, eram elev la liceu atunci, mai multe proiecte pentru amplasarea Hidrocentralei dar cred că au ales de fapt cea mai ușoară construcție. Eu aș fi preferat alta de care auzisem, să se fi făcut în Cazane. Era ceva complicat, cu repomparea apei înapoi pentru că era diferență mare de nivel. Probabil că și ecluzele s-ar fi realizat mult mai greu. S-a ales varianta asta unde cred că au convenit statele să facă Hidrocentrala aici unde este acum. Dacă se realiza în Cazane nu se muta nicio localitate. Au fost mutate unsprezece localități în total.
– Care sunt cele unsprezece?
– Nu știu dacă știu să le enumăr pe toate. Orșova, Jupalnic, Tufari, Coramnic, Eșelnița, Dubova, Plavișevița, Svinita, Ogradena. Și încă două.
– Câți oameni?
– Satele aveau între două mii și trei mii de oameni. Vreo 40.000 de oameni în total. Mai îmi vine așa în minte câte o amintire. Toți care au construit case primeau niște bonuri valorice, cu care luau camion, piatră. Într-un fel a încercat statul să ajute, dar puțin.
– De Ada Kaleh știți să îmi spuneți ceva?
– Foarte puține. S-a încercat strămutarea vestigiilor pe insula Șimian, după Severin, în aval. S-a început construcția acelor ziduri, dar s-a renunțat la idee pentru că turcilor de pe Ada Kaleh li s-a dat voie să plece unde vor. Foarte mulți au plecat în Turcia, mulți în Constanța, unde exista o comunitate mai mare, în București. Și mai știu pe unul care locuiește în Orșova, Enghiur Ahmed. A fost barman.
– Și e aici? Mi-ar vorbi?
– Da
– Super!
– Locuiește în Coramnic, cartierul dinspre Topleț. Acolo locuiește, și-a făcut casă. Îl cunosc pentru că frecventam barurile în tinerețe. Hahaha!!! Mi-am mai amintit de Ada Kaleh. A existat acolo un covor, nu mai țin minte dimensiunile, era mare. Țesut manual în nu știu câți ani în Turcia și făcut cadou musulmanilor la moschee. Este în Constanta acum la o moschee. Nu este desfășurat în întregime fiindcă nu este spațiu suficient.
– Ceea ce înseamnă că moscheea de aici era destul de mare.
– Dacă mai stați în Orșova vă recomand să vizitați muzeul. Pentru că acolo e o poveste foarte frumoasă despre Ada Kaleh. E organizat în trei secțiuni. Și ultima este despre Ada Kaleh. Puteți înregistra acolo cu lux de amănunte totul. Știți unde e?
– Nu.
– Spre Clisură, la prima intersecție se vede Biserica Catolică, o luați la stânga și la două sute de metri pe partea stângă se vede: Muzeul Porților de Fier.
În Ada Kaleh exista o fabrică de dulciuri care producea rahat turcesc. Foarte bun, cu nucă. O fabrică de țigarete care făcea Mărășești. Tata a fost fumător și când eram mic mă trimitea la tutungerie să îi cumpăr țigări. De doi lei Mărășești de Ada Kaleh. Patronul se numea Popovici. Și tata îmi mai zicea să îi spun că plătește la salar. Și se întreba „Cum ține evidența, că e analfabet?” El avea un carton pe care trăgea niște linii când cumpăram eu țigări. Cum știa el ce bani trebuia să ia el de la tata și de la alții? Așa. Și mai exista o fabrică de confecții, care făcea cămăși de piele. Deci industria în Ada Kaleh era dezvoltată. Aveau și teren de fotbal. Uneori când trăgea unul mai tare în minge, ajungea în Dunăre. Dar se ofereau voluntari și înotau după minge. Nu erau mingi de schimb ca acuma.
– Ce interesant. Cum au trăit părinții dumneavoastră mutarea?
– I-a îmbătrânit prematur. Au muncit enorm și s-a văzut fizic pe ei. Mama a decedat la 62 de ani și tata la 82. Să muncești din noapte în noapte. Eu îi ajutam în vacanțe, în concedii, când apucam. Frate-miu a muncit foarte mult. El a rămas în casă.
– Familia a construit casa?
– Da. Am avut doi muncitori din județul Dolj. Angajați de părinții mei. Unul dintre ei era adventist. Pe vremea aia încă nu erau organizați adventiștii în Orșova și se ducea sâmbăta la Gura Văii. Celălalt era ortodox. Singur nu lucra nici el sâmbăta și lucrau amândoi duminica.
– Și în perioada asta în care s-a strămutat casa unde ați locuit?
– Au construit o cameră în orașul nou. Aia a fost prima. Nu erau demolate nici toate camerele din orașul vechi. Când îi prindea seara acolo, veneau aici. Era un du-te vino. De vreo șase kilometri. De cele mai multe ori pe jos. Dacă te mai prindea un camion la ia-mă nene. Numai cine nu a trecut prin așa ceva nu poate să își închipuie ce înseamnă. Eu când am plecat din Galați, nu au vrut să îmi dea drumul. Nu existau specialiști și până la urmă am plecat prin demisie. Directorul general de la vremea respectivă fusese promovat de la Iași la Direcție. Și zice: „Bă, tu nu iți dai seama ce stresantă este o mutare!”. Și a avut dreptate. A fost groaznic să te muți dintr-un loc în altul, să iei viața de la capăt, într-o alta colectivitate, cu alte obiceiuri. Stresant. Extraordinar de stresant. Nu mi-am revenit o perioadă lungă de timp. Așa și cu ai mei. Mă pun în pielea lor. Te muți dintr-o casă unde aveai tot confortul, unde le știai pe toate la locul lor, în altă parte.
– Și obligat.
– Mai ales! Acum aș mai spune, nu știu dacă e bine sau nu. Loturi de casă pentru construirea unei locuințe nu primea toată lumea, decât proprietarii din orașul vechi. Părinții nu au fost proprietari, au locuit în casă naționalizată. O bătrână, o cunoștință de-a lor care a avut casa în proprietate în orașul vechi, s-a mutat la Timișoara fiind în vârstă, singură și a zis că ea nu își mai face casă în orașul nou. Un aranjament din ăsta semilegal poate. Au luat-o în întreținere, chipurile și au rămas proprietarii acelei case și așa au primit lot. Așa erau legile atunci.
– Bănuiesc că în orașul vechi erau multe case naționalizate.
– Da, așa era politica vremii.
– Așa. Asta înseamnă că lumea nu prea a primit loturi.
– Da.
– Știu și de la socru-miu care mai îmi povestește, că era Paradis.
– Da, așa este. Era curat. Se stropeau zilnic toate străzile, dar nu așa cu mașini din astea cu perie rotativă. Pur și simplu țâșnea apa, curgea pe asfalt. Noi pe strada de sus, fosta Traian, jucam fotbal pentru că pe partea opusă caselor noastră erau ieșirile secundare ale străzii din mijloc și erau înierbate. Și destul de late. Nu era trotuar. Și când trecea stropitoarea noi strigam: „Dă-i mai tare!” Când trăgea un jet, ne uda din cap până în picioare și ne bucuram că era vară, era cald. Ca și la ștrandul din orașul vechi, unde nisipul era ca făina, așa de fin. Când trecea câte un vapor, intrau toți și se golea plaja. Intram până la geamandură, care era la vreo 30 de metri de mal. Și strigam la pilot să meargă mai tare să facă valuri că la mare. Ne înțelegeam.
– Știți să îmi spuneți cazuri concrete cu familii care nu au supraviețuit acestei mutări?
– Nu, cum v-am spus, eu eram plecat de acasă. Nu am avut contact direct. Dar dacă vă spun cât de greu s-a muncit. Atunci se plătea ziua de lucru cu 100 de lei. Nașii noștri de naționalitate cehă au locuit lângă noi în orașul vechi și acum locuiesc vis-a-vis de noi. Ei au tras de ai mei „Haideți mă acolo că mai e un loc lângă noi!” Fiind într-o vacanță student, mama mi-a spus „Du-te, mă, să câștigi și tu un ban. Du-te la nășica să îți dea 100 de lei pe zi să îi ajuți!” Pai am cărat o zi întreagă mortar. Primeai și mâncare și băutură, dar am refuzat, am trecut strada acasă să mănânc. Iar seara, din cauza găleților care erau cu mânere de metal nu de lemn, nu mai puteam să îmi îndrept degetele de atâta cărătură. O zi am fost!! Hahaha!! Ajunge!!
– Liceul l-ați făcut aici?
– În orașul vechi.
– Și acolo ați terminat?
– Da.
– Și după aceea ați plecat student?
– Da.
– Unde?
– La Craiova.
– Și după aceea ați plecat la Galați?
– Da.
– Și când v-ați întors în Orșova?
– În ‘86. Am prins Revoluția la Orșova.
– Cum a fost momentul Revoluției în Orșova? Cum l-ați trăit?
– Nu știu, că eu făceam naveta, lucram la Severin. Lucrasem un an la trustul IAS. Se stricase treaba, nu luam banii la timp. Am plecat pentru că nu mai mergea treaba în agricultură. Nu mi-a mai plăcut. Am avut un apartament aici care a stat gol trei ani de zile și am zis să plec. Și am plecat la UJECOP, șef birou achiziții. Meserie înrudită cu meseria mea. Făceam achiziții de produse agroalimentare, le semi-industrializam și le trimiteam la export. Și am făcut o voltă prea mare. Am avut doisprezece îndrumători în subordine. În momentul respectiv făceam export pentru polonezi de vișine bioxidate. Încărcam butoaiele în vagon și vine un tehnician, zice: „Domn’ inginer, a fugit Ceaușescu.” „Hai mă, lasă că avem de încărcat vagoanele! Nu plătesc eu locație pentru Ceaușescu! Vino încoace, fă actele!” Am ajuns acasă, am vorbit cu soția și vagonul ăla nu a mai trecut granița. S-a întors înapoi pentru că s-a zis că nu se mai face export cu produse alimentare. Și a ajuns la Suceava la o secție de producție, tot din sistem.
– Ce ați simțit?
– Evident că m-am bucurat. Nu era libertate. Era totul închistat. Benzina la porție. Granițe închise. Nu puteai să vorbești nimic. Trebuia să te uiți în stânga și în dreapta. Nu știu să caracterizez exact perioada de până în ’89, la locul de muncă în Galați. Tot felul de politruci care veneau și dădeau ordine și ei nu aveau habar de nimic. Apoi a fost o descătușare. Am crezut că se vor schimba lucrurile în bine. Am rămas credul până la vârsta asta. Eu încă mai cred!
Credit foto: Diana Bilec