Povestiri 2022

LEGEA BERZEI

Ia uite-l și pe turnătorul ăsta! Crede că dacă și-a scos de la naftalină costumul ăla de ginere fraierește pe careva? E tot un papagal. Se dă simpatic, da’ mâine e primul la șeful de post să zică cin’ era la restaurant, ce-a mâncat, ce-a băut, cu cine-a vorbit și ce-a vorbit. Că nu se vede, da’ ăștia au urechi de elefanți și antene de radio. Prind și râgâielile. Precis n-o să-l dea în gât pe ăla care dansează cu nevastă-sa acum. E sub protecție, că doar nu de prost s-a-nsurat cu fata șefului de post. Maaare iubire între ei… o poartă la dans de parcă ar strânge în brațe un sac de cartofi. Ha! Da’ coate-goale ăștia de unde-au răsărit? S-au pus și în sectorul meu de servire. Hai să merg să văd ce vor. De-or avea și bani să plătească…

– Băieții, cu ce vă servesc, mâncați ceva?

– Bem. O sticlă de vin roșu.

Exact cum mă așteptam. N-au bani nici de-o ciorbă. 

– Da’ să știți că trebuie să plătiți și 3 lei sticla. 

Le duc vinul și patru pahare la masă și-mi văd de treburile mele, că e sâmbătă seara și e aglomerat la Dacia. Iese lumea bună în oraș și acum mai fac și eu un bacșiș. De ce s-o tot uita ăla la mine așa? Nu pot să fac o mișcare că el tot cu ochii după mine. Parcă mă și stingherește oleacă. Ia să le duc nota de plată la masă, că poate așa or înțelege să spele putina mai repede și scap și de privirile ăstuia. Că parcă mă ard pe spate când mă întorc ca să nu le mai văd.

– Băieții, v-am adus nota. 

Acum să-i văd cum își întorc buzunarele pe dos ca să plătească… Na, că ăsta de nu mă mai slăbea din ochi nu-mi mai aruncă nicio privire. Se uită la botul pantofilor. Parcă s-a și înroșit un pic. Da’ știi că nu-i urât? Are urechile alea cam ascuțite, da’ pare om blând. 

–  N-aveți toată suma să achitați? N-o fi foc. Pun de la mine în seara asta, dar data viitoare când veniți în Jimbolia trebuie să vă plătiți datoria. De unde sunteți?

– Din Iugoslavia. 

Stai că a prins glas ăsta cu ochii-n pământ.

– Și ce căutați în România?

– Eu am venit din America acasă, la Uzdin, ca să fac armata. Și am fost în vizită la prietenul ăsta, zice în timp ce dă din cap spre unul dintre băieți, la Timișoara, că vrem să-l însurăm cu o româncă. Noi, uzdinenii, tot timpul gândim înainte.

– Păi, dacă gândiți înainte, ar fi trebuit să gândiți și înainte de a opri la restaurant fără o lețcaie.

M-am întors pe călcâie și am plecat la altă masă. I-am zis-o!

Acum câteva luni, când i-am spus lu’ sor’mea care lucrează la Peco să mă bage undeva la muncă, nu m-am gândit că o să ies pe pierdere. Că dacă mă angajez la restaurant, mai câștig și eu un ban, că e greu în timpurile astea, când n-ai de nici unele. Am 22 de ani, sunt în putere, poate dă Dumnezeu și m-oi mărita, oi avea copii, să am să duc o pâine acasă, la familie. Da’ cu clienți din ăștia aduc eu bani de acasă. Poate că era mai bine să rămân la Ceramică, aveam servici ușor la contabilitate. Dar am vrut să fac și seralul, să am și eu o școală la bază. Ei, duc’-s-ar pe pustii! Atâta pierdere să am eu în viață!

***

Jimbolia mi-a trebuit, Jimbolia am. Nu se întâmplă nimic în satul ăsta, iar ziua de azi nu se deosebește cu nimic de cea de ieri. Nu că la Mărgineni, acasă, în Bacău, era mai distractiv, da’ parcă m-am așteptat la altceva când m-am mutat după frați aici, în vest. Bine măcar că m-am apucat de școala asta că poate s-o alege ceva bun de pe urma ei. Mai am o oră și-mi strâng caietele ca să mă duc la restaurant că-mi începe tura.

– Irina, vezi că te caută cineva!

Doamne, să scuip în sân, că tare m-am speriat! Ăsta-i paznicul de la școală care mă strigă. 

– Ce-i, nea Ioane, ce țipi așa?

– Vezi că a venit un străin la tine!

– Ce străin, Doamne iartă-mă, că eu nu știu niciun străin?

– I-am cerut pașaportul și e străin, cum îți zic. Iovan îi zice. Iovan Maran. N-a fost chip să mă-nțeleg cu el. I-am spus că n-are voie aici și el o tot ține pe-a lui, că o caută pe Irina care lucrează la restaurantul Dacia. Vezi că-i la poarta școlii.

În doi pași sunt deja la intrare, unde zăresc o scăfârlie care-mi pare cunoscută. Măi, eu îl știu de undeva pe omul ăsta, da’ de unde oare?

– Ei, ce treabă ai cu mine?

– Am venit să-mi plătesc datoria.

Ptiu! Ăsta-i sârbul ăla rușinos. Cred că și-a lăsat rușinea acasă dacă a ajuns el pân-aici pentru atâta lucru. 

– Nici n-am zis că o să mai văd banii ăia.

– Datoria e datorie și trebuie plătită. La noi, la sârbi, așa e. 

– Da’ cum ai dat de mine, măi omule? Și ai mai venit și până aici. Știi că străinii nu-s primiți…

Se codește să răspundă, doar se uită la mine lung. Ce om o fi și ăsta? Să facă atâta drum pentru niște firfirei. Și mai stau și poterele astea cu opt ochi pe tot ce intră în țară. Ce mă fac eu cu el acum?

– Mai trebuie să rămân la școală o oră. Îți dau adresa și cheia de la apartamentul în care stau cu sor’mea și te duci să mă aștepți acolo. Om vorbi noi mai târziu și mă lămurești mai bine.

Acuma, drept e că nici eu nu-s zdravănă la minte să las cheia de la casă în mâna unui străin. Ce știu eu despre Iovan ăsta? Nimic! Dar are căutătura asta de om bun și parcă mă-ncred în el fără să-i pun prea multe întrebări. 

***

Nu i-aș fi recunoscut-o niciodată, dar toată ziua am stat ca pe ghimpi și-am așteptat să se facă seară ca să ies din tură. Ba am mai și încurcat niște comenzi de m-am făcut de mirul lumii. Ei, când am intrat în casă, el stătea de vorbă cu vecinul. Doru e băiat bun și așa sufletist. Mamă-sa e surdo-mută și o îngrijește toată ziulica. Să am un copil, în el aș avea cea mai mare încredere să i-l las peste zi. 

– Ce faceți voi aici?

– Uite, îmi povestea Iovan cum e lumea în America. Toți, de la mic la mare, poartă blugi și mănâncă niște… cum ai zis că le spune? hamburgeri? Merg la restaurant, unde se frig chiftele pe care le vâră în chifle și toarnă mult sos.

Na că sârbu’-i plin de surprize.

– Da’ tu de unde știi cum e în America?

– Păi, tu Irină, tu, nu știi că el e din America? A venit acum în Iugoslavia ca să facă armata, da’ el a crescut într-un oraș cu străzi largi și aglomerate.

– La New York. De la 8 ani acolo am stat.  

– Alta e povestea acum: s-a făcut noapte de când tot vorbiți voi despre cai verzi pe pereți și tu unde te culci, Iovane? Dacă te prind ăștia că umbli cu pașaport străin, nu-i a bună. La mine nu pot să te țin, că-mi ies vorbe. 

Mă uit lung la vecinu’, care mă-nțelege din priviri. Frate să-mi fi fost și nu era așa săritor.

– Hai la mine, Iovane! Mai povestești despre America și te-i porni spre casă mâine dimineață. 

***

M-am culcat cu griji în noaptea aia. Parcă aruncase cineva coji de alune în așternuturi, așa mă tot întorceam de pe-o parte pe alta. Ce-o face el acum, doarme dus sau e plin de gânduri, așa, ca mine? Când s-au auzit pumnii bătând în ușă pe la 6 dimineața, nici măcar nu a trebuit să mă frec la ochi ca să alung somnul, că eram gata trează. Doar mi-am legat capotul la mijloc și am deschis să văd cine ce vrea de la mine. În prag, o matahală îmbrăcată în uniformă. 

– Cine-a fost la tine noaptea trecută?

– Nimeni.

Ia uite-i ai dracu’! Repede au prins de veste! Nu le scapă nimic. Cine le-o fi zis? Cred că nea Ioan de la școală, că e o șopârlă și ăla… Veninoasă.

– Măi, fată, nu te juca cu viața ta! Recunoaște tot! Altfel, ori pușcăria, ori amendă că ascunzi străini în casă!

Dacă-i pe alese, mai bine mă-mbrac în dungi, că pentru amenda aia trebuie să rânesc jumate de an la restaurant și să mai fac și turele altora ca s-o scot la capăt. Iovane, Iovane!

– N-a fost nimeni. Poftiți de controlați prin casă.

Cum se uită cu ochii ăia înguști, de porc, peste capul meu, doar-doar o dibui ceva în apartament. Da’ n-are ce, așa că ce poate să-mi facă? Dovada – ioc!

– De data asta n-o fi nimeni, da’ te-am mirosit eu, așa că ai grijă.

Prost crescut. Pesemne că nu l-a altoit mamă-sa când trebuia. N-a zis și el un “bună ziua”. Ei, pagubă-n ciuperci. De politețuri îmi arde mie acum. Bine c-a plecat, duc’-s-ar unde-a fost lepădat Necuratul, Doamne iartă-mă! Da’ de l-oi mai prinde eu pe sârbul ăla pe aici, sigur mă aruncă la-nchisoare ăștia. Nu pentru că tăinuiesc străini, ci pentru crimă. Că îl omor eu cu mâna mea pentru că m-a băgat în beleaua asta cu Securitatea.

***

În două săptămâni s-a zbârlit vremea c-am și uitat cum arată vara. Mi-a intrat ploaia asta nu în măduva oaselor, în suflet parcă. Nici clienți nu prea mai vin pe la Dacia. Stau toți ca șobolanii, ascunși prin case. Cine să mai aibă bani de ieșit la restaurant? Mare lucru de n-om da faliment, și-atunci să văd eu ce-oi face. Stau cât e ziua de lungă și bat cu degetele în tejgheaua asta de lemn până se-ntunecă de tot afară și nici nu mai văd să ajung la întrerupător. Ăsta a fost clopoțelul de la intrare? S-a-ncumetat careva să vină la local?

– Bună ziua, Irina!

– Iovaaan!

Trebuie să-mi dreg glasul că mă simte că-s bucuroasă să-l văd. De fapt, aș fi bucuroasă să văd pe oricine acum la cât de nevorbită sunt, n-are-a face cu sârbul ăsta cu urechi mari. 

– Iovan, ce faci aici? Iar o cauți cu lumânarea?

– Irina, eu…

Iar se bâlbâie. Nu poți să scoți nimic de la omul ăsta. Așa o fi-nvățat el în America?

– Te rog să nu mai vii pe la mine, să mă lași în pace. Din cauza ta am probleme cu Securitatea. Numai Bunul Dumnezeu știe cum am scăpat data trecută de ei. Vrei să mă bagi în belele, asta vrei?

– Nu, eu… trebuia să te văd. Să văd ce mai faci, cum o mai duci…

– O duc foarte bine când nu ești aici. Și te rog să rămână lucrurile așa. Nu te-am văzut la restaurant azi, nu m-ai văzut nici tu. Sănătate!

Și-a pus bărbia-n piept și a ieșit pe ușă fără să mai zică ceva. Să fie sănătos, dar n-am ce-i face. Trebuie să-și vadă de viața lui, în Iugoslavia, America sau unde-o vrea sufletul lui. Nu poate să mă-ncurce pe mine aici. Asta e! Ce-am avut și ce-am pierdut!

***

Da’ sârbul meu nu s-a lăsat așa ușor. Nu degeaba se zice despre sârbi că-s oameni hotărâți. O țară întreagă se veselea că a scăpat de dictator, numai mie îmi plângea sufletul; jeleam după taica-meu, care se prăpădise. N-am putut merge la înmormântare pentru că picase în focurile Revoluției, toată suflarea dăduse în clocot, da’ la pomana de șase săptămâni trebuia să ajung. Și, colac peste pupăză, Iovan a spus atunci că vrea să meargă și el cu mine, că nu e bine, zicea el, femeie să meargă singură cu trenul atâtea ceasuri. A intrat săracu’ în gura moldovencelor… Da’ nici pe mine nu m-au sărit cu întrebările atunci. “Da’ cum vorbești tu cu el, dacă e sârb?”, “Păi românește, că sunt și români în Iugoslavia”. Și ce emoții am avut când a luat-o deoparte pe mama, țin minte că ea tocmai făcea crucea de zahăr pe colivă și i-a zis: “Vreau s-o iau pe fata ta de muiere”. Foc s-a făcut mama atunci. La noi, în Moldova, nu zici “muiere” decât dacă vrei să ți-o iei cu făcălețul la șale. Da’ l-a iubit mama. Cel mai mult l-a iubit pe el ca ginere. Numai că ea, săraca, n-a putut veni la cununia noastră civilă. Nu erau telefoane pe atunci și a aflat mai târziu că noi ne-am căsătorit. Am făcut după tradiția bănățeană; aici, dacă nu e nănașu’ din moși-strămoși ca să cunune perechea, nu se face nunta. Am așteptat pe nănașu’ lui Iovan să vină din America. În ’90, pe 14 iulie ne-am luat. 

***

Iar cozi. La coadă am stat înainte de Revoluție, la coadă stau și după Revoluție. Țara asta n-o să scape de cozi niciodată. Stai la coadă și ca să trăiești. Măcar să capăt viza aia pentru care m-am pus iar la coadă. A opta oară. Că de trei luni nu mai știu nimic despre Iovan și nu vreau să-l pierd. E un băiat atâta de bun. Am mai avut eu băieți. Frumoși, nimic de spus, dar Iovan e pita lui Dumnezeu. Nu mi-ar zice nici un ‘Dă-te mai încolo!”, nu m-ar supăra cu nimic. Nu pot să mai stau așa: eu în România, el în America, unde s-a-ntors când au început ăștia războiul în Iugoslavia ca să se separe. Că se separă ei, croați de sârbi, sârbi de bosniaci, e treaba lor, dar să ne separe pe noi doi, asta nu poate să rămână așa. Oi reuși eu cumva să văd viza aia turistică pe pașaportul meu albastru, că nu degeaba am bătut drumul până la București. 

Astă noapte, când am coborât în gară cu nepotu-meu care a venit cu mine, am stat să completez actele pentru dosar. M-am mai uitat o dată în valiză să văd dacă am Biblia; am pupat crucea de pe copertă și am deschis la psalmi, unde am pitit cei 3.000 de dolari pe care mi i-a dat soacră-mea să îi bag în buzunar unui securist, mi-a zis ea de el, ca să mă ajute cu viza. Am citit Biblia păginuță cu păginuță în ultimele trei luni, de când s-a dus Iovan în America, că dacă o citești de la început și până la sfârșit, ți se îndeplinește orice dorință. Știe toată lumea asta. Dumnezeu te ajută, dar să vadă că te căznești și tu oleacă. Și-apoi ce mare efort am făcut să citesc. Nici somn nu am avut în ultima vreme; mai dormeam câte două-trei ore pe noapte, înapoi la Biblie, de-mi spunea mama prin ușă, când vedea lumină la mine: “Mai dormi, Irinucă, și tu!”

Și acuma, cu toată credința în Dumnezeu, aștept să intru la unul din funcționarii ăștia de la Ambasadă. Oare la care o să-mi vină rândul? La ăla brunet și înalt? Sper că nu; am auzit că ăsta îi pică pe toți. Poate am noroc să ajung la ăla micuț și roșcat.

– Bună ziua! Sunteți din Canada?

– Ăăă, mi-s din Jimbolia, mă bâlbâi înaintea ghișeului, de după care abia se zărește micuțul. 

– Văd că aveți pașaport albastru, nu verde, ca la români.

– Aaa, nu, sunt româncă get-beget, da’ sunt măritată în Serbia. Soțul e în America acum și vreau să merg în vizită la el. De 22 de ani e stabilit în America.

Ia uită-te la el cum mă mai analizează, de parcă ar vrea să mă citească. Cred că îl duce capul să priceapă că fac pe dracu-n patru și tot mă duc după Iovan, nu contează la câte cozi trebuie să aștept. 

– Aveți de achitat la casierie 16 dolari. Călătorie plăcută!

Și gata? Asta a fost tot? Cu 16 dolari am luat viza de America? Să vezi când i-oi da înapoi soacră-mii ăia 3.000 de dolari. N-o să-i vină a crede cum m-am descurcat. Parcă le aud pe uzdinence zicându-i: “Mărioaro, ai o noră de toată cinstea! Fetele mele nu mai aduceau un dolar înapoi!”

***

Nici la Mărgineni, nici la Jimbolia și nici în Uzdin nu am mai pomenit blocuri așa de înalte. Mă tot uitam către nori și parcă nu le vedeam capătul. Țin minte că în primele luni la New York mă durea ceafa de câte ori îmi lăsam capul pe spate ca să mă uit la măgăoaiele alea de clădiri. Și urechile îmi țiuiau de la toate claxoanele, de la hărmălaia de pe străzi, de la vuietul metroului. Nu mi-a plăcut din prima. Prea agitat. Prea toată lumea pe fugă. O oră la cumpărături în oraș mă obosea mai mult decât o noapte întreagă în care plângea băiatul și trebuia să stau să-l legăn până adormea iar. I-am zis lui Iovan de-atunci că vreau să ne mutăm în alt oraș. O fi crescut el la New York și s-a obișnuit așa, dar nu poți avea o viață calmă, frumoasă, cum vreau eu. Cum să crească copilul în nebuneala asta? Mai era și periculos. În Queens, stăteam într-o zonă bună și tot mi-au furat computerul de la mașină. Aveam un Pontiac gri, mi-l dăduse soacră-mea cadou de nuntă; așa m-a așteptat la New York în ’91, când am ajuns eu. Ei, și mi-au furat computerul o dată, l-am înlocuit, au încercat să-l fure din nou. Și abia atunci l-am convins pe Iovan să ne mutăm din New York, cu toate că el avea de lucru acolo. A făcut de toate, a fost și supervizor; în Manhattan, a lucrat la Twins, la alea două căși. Dar când am văzut că nu e viață de trăit acolo, după doi ani, am zis să mergem în Pennsylvania. N-am plecat de la zero, că acolo era nănașul nostru, dar tot greu a fost. Stăteam în chirie, căutam o căsuță, dar din bancă tot scoteam bani în loc să strângem. 

Și-ntr-o zi, când mă gândeam să îi spun lu’ mamă-mea să vină în America să mai stea cu copilul și să mă angajez și eu ca să mai avem un ban în casă, Iovan al meu zice: “Hai să mergem acasă”. “Acasă, unde?” “În Serbia”. Un an jumate am stat la Uzdin. Ne-am cununat și noi la biserică, că nu am putut în ’90 pentru că murise tată-meu. Am botezat copilul. Am încercat să ne facem un rost. Dar după un an jumate, ne-am întors în America, tot în Pennsylvania. 

***

– Crezi că-i ușor să lucrezi la Amazon? Ia cutia aia din depozit, mut-o pe un raft mai sus, las-o iar jos. Până nu ridici un braț de cărți nu te gândești că-s atât de grele. Nu degeaba am ajuns cu umărul în halul ăsta. Noroc cu procedurile de la Băile Herculane. Astea m-au salvat pe mine. 

Când vin acasă, cam o dată la doi ani, merg cu mama la băi. 

– Bine că acum lucrez cu computerul, sunt trainer, că m-or văzut că-s mai descurcăreață, că m-a dus bibilica. N-am facultate, dar tare frumos m-am purtat cu toată lumea.

– Mai știi când m-ai sunat plângând că nu mai puteai să pui piciorul în pământ că te durea? Și cotul nu-l mai puteai ridica?

– Daaa, eram disperată. Trebuia să muncesc. Aveam casă de plătit, casă mare, cu trei rânduri, trei mașini, copilul la facultate. Mi-a plăcut să trăiesc pe picior mare, de ce să nu recunosc, dar am și muncit pentru asta. Că dacă nu muncești, n-ai de unde. 

– Tu de mică ai fost așa… 

– Păi altfel nu aveam cum să mă ridic. De unde să cheltuiești 10-12.000 de dolari la o vizită în România dacă nu pui ban pe ban? Mai știi că la criza din 2009, am venit acasă fără Iovan, numai cu Deian, și l-am sunat ca să-mi mai trimită o mie de dolari. Se scurgeau banii  ca nisipul printre degete. Și nici măcar nu am stat numai prin restaurante. Barem la Herculane, când am mers toți, am cumpărat salam, roșii în cameră. Că nu voiam să arăt cine mi-s eu.  

– Atâta nu mă împac că băiatul nu prea vorbește românește.

– Vorbește, mamă, dar cât se pricepe și el. L-am învățat să scrie și să citească. Știi cum mai plângea când era mic și îi puneam abecedarul sub nas? Dar am văzut că îi place banu’ și i-am zis: “Îți dă mama 5 dolari dacă înveți. Deal?” Și așa n-a mai plâns copilul meu și a pus mâna pe carte. Nu știe el perfect, dar ce bine îi prinde românește…

– Și e foarte respectuos…

– Toată lumea îl laudă că e respectuos și am zis că așa și trebuie. În casa mea nu-mi trebuie oameni răi, vreau să fii respectuos, civilizat, de-aia m-am trudit să fac copil din tine. Om. La 15 ani jumate l-am trimis la lucru. Avea de toate, dar trebuia să aibă copilul o răspundere. Eu sunt moldoveancă din aia mai strictă, mai dură, am vrut să fac om din el. Și de fapt l-am făcut. Toată lumea îmi spune: “Irina, ai făcut un copil de toată cinstea”. 

– A și avut de la cine învăța să prețuiască munca.

– Păi știi cum mi-au făcut la Amazon când am anunțat că plec acasă, în Serbia? Tot Amazonu’ m-a pus pe foaia aia mare, la nimeni n-au făcut așa ceva, că mă repatriez. Au strâns bani, torturi, pizza… Și m-au întrebat americanii: “Irina, how do you feel? Cum te simți să fii iubită?” Zic: “Foarte bine, că și eu v-am iubit pe voi și v-am ajutat din tot sufletul”. Tot am dat, inima din mine. Și-a plâns toată lumea. Tare frumos a fost, am plâns toată fabrica aia, 4.000 de persoane au fost. A fost greu când m-am despărțit de ei.

***

– La început nu am vrut să mă întorc în Serbia, dar te cheamă pământul, te îndeamnă inima. Așa zic eu. Te întorci cum se întorc berzele astea la cuibul lor.

Unul da, unul ba. Precum cadența unei melodii, stâlpii înșiruiți de-a lungul străzilor din Uzdin poartă pe creștete împletituri complicate de paie, frunze uscate și crenguțe. Locatarele cuiburilor sunt berzele care se întorc în fiecare an în același loc, un fenomen căruia ornitologii nu i-au găsit încă o explicație mulțumitoare. GPS-ul cu care sunt înzestrate în mod natural le aduce mereu “acasă”. La fel cum pentru uzdineni, “acasă” nu poate fi decât acest sătuc în care au copilărit și de pe ulițele căruia s-au desprins la un moment dat, mânați de nevoi, griji ori visuri. 

Sunt șase ani de când Irina și Iovan s-au întors în Uzdinul lor. În 2016, în mai puțin de o lună, au vândut casa, mașinile și l-au lăsat pe băiat să se descurce cu facultatea și munca. La 30 de ani, băiatul mai trebuie doar să își găsească o soție, crede mama lui. 

– Poate dă Dumnezeu să-i găsim vreo fată de acolo. Dorința mea… după mine, îi să fie ortodoxă. El locuiește în Harrisburg, în capitala lu’ Pennsylvania. Acuma și lucră. Ceva inspector la drumuri și face și facultatea. Câte o clasă, două, cum poate. M-am gândit să mă duc la iarnă la el, să-i mai fac de mâncare, să-l împing să gate cât poate de repede.

Privește drept în ochi, ca un om care nu are nimic de ascuns, și  zâmbește larg în timp ce povestea o poartă din trecut în prezent. Gesturile ei arată încredere în sine. E siguranța omului care a învățat că teama de necunoscut nu poate aduce ceva bun. Și că în viață nu trebuie să-ți fie frică de schimbare. Pentru că, indiferent unde te poartă pașii, vei găsi mereu drumul spre “acasă”. 


Credit foto: Răzvan Popa