– Sunt Ana Bocea, 52 ani, economist, de etnie slovacă…
– Câte ceva despre familie, frați, surori…
– Provin dintr-o familie de doi frați și eu o soră… trei frați, în viață doar doi… Părinți, tata decedat acum exact 20 de ani, în 14 februarie. Mama va împlini 85 de ani. Are o memorie foarte bună.
– Da, că ea a avut o singură treabă toată viața, casa și familia…
– Și orarul anual, lunar zilnic, îl știai. La noi imprevizibilele, nu sunt binevenite astea. Când spui că e vineri ora patru după-masa, primești mail că până la ora cinci…
– Și ți s-a dereglat tot programul.
– Astea-s criminale. Poate ar trebui un pic să le mai restrângem.
– Poate că e și perioada, că ea tinerețea și-a trăit-o într-o perioadă mult mai simplă.
– Te obligă acum într-un fel. Ne obligă sau suntem luați de val. Noii-născuți sunt deja născuți într-un mediu cu tehnologie, cu informații…
– Cu tehnologie, cu activități, du copilul acolo să facă aia, să facă cealaltă, când bunica avea un mega șoc… ,,Ce? Păi da’ eu îl țineam înfășat până la 6 luni” , sau până la cât și nu mișca..
– Sau în țarcuri gen butoi, adică avea o rază de un metru se învârtea, dacă era un metru, vreo 80 cm. Care se mai și împrumuta de la o familie la alta.
– Ați avut țarc din acela când erați mică?
– Nu, am avut țarc.
– Altă generație… Am zis aici de școală, că voiam să ating cumva subiectul ăsta.
– Aaa, păi școala a fost mai colorată la mine. Grădinița, primul an de grădiniță, care nu aș putea să spun că îl țin minte, dar știu că l-am făcut la Moldova-Nouă.
– Unde v-ați născut…
– Unde m-am născut. După care grădinița în limba slovacă, clasa întâi în limba slovacă și a doua și a treia. Primele trei clase la secția slovacă, unde pot să spun că pentru noi limba română era o limbă străină, deci efectiv aveam cursuri de limba română ca și franceza, în anii următori unde învățam cu „Așchiuță are penar. Penarul e pe bancă. Penarul are un creion sau în penar este un creion”. Mergând pe urmă în clasa a patra, secția română la Moldova-Nouă, eu nu știam limba română.
– Slovacă a fost prima limbă pe care ați vorbit-o?
– Da.
– Și grădinița?
– Nu țin minte. M-am trezit vorbind doar limba slovacă. Grădinița, primele trei clase le-am făcut la secția slovacă, cu limba română ca limbă străină, nu prea multe ore și prin clase eram toți slovaci, doamna învățătoare era slovacă. Învățam lucruri elementare, efectiv ca și când înveți o limbă străină. Ei, trecând în clasa a patra, am făcut doar limba română înapoi la Moldova-Nouă. Noroc că am avut o doamnă învățătoare, era bulgăroaică. Îmi spunea în bulgară să înțeleg, venea la noi acasă. Cumva a hotărât că cea mai bună șansă e să stau cât mai mult între copii, să nu stau în casă, să mă lase în curte, să-mi fac prieteni, în jurul blocului, în parcul de joacă unde erau tobogane și leagăne, cumva să ies în cercuri de copii să învăț limba română, că altă soluție nu am. La matematică ieșeam la tablă, bolboroseam eu în gând – că tot timpul îmi spune- „Spune tare, spune tare!” și mă deruta, nu mă mai puteam concentra. Dar în clasa a patra, faci geografie, faci istorie, deci nu înțelegeam nimic.
– Și concepte noi și mai complicate…
– Deci totul era nou. De fapt, nu că era nou, era ceva de neînțeles pentru mine. Până la urmă cred că un trimestru a fost așa mai greu, apoi m-am dezmeticit, iar clasa a patra am luat chiar mențiune. (râde). A fost surpriză. A rămas mult timp ca un ecou în creier, ieșitul la tablă, când îmi spunea: ,,Spune tare!” și știam că dacă mă concentrez să spun, nu mai pot să gândesc ce am de scris pe tablă, că le gândeam în slovacă. Clasa a V-a, a VI-a, Moldova-Nouă, secții de română… Clasa a VII-a, a VIII-a, la Nădlac, înapoi, dar de data asta secția română. Era culmea să mă duc înapoi la slovacă. Dar eram clase apropiate, cu foștii mei colegi. O parte probabil erau deja împrăștiați, dar o parte din foștii mei colegi, care tot la secția slovacă erau și parcă mă simțeam acasă acolo cu ei, dar eram conștientă că nu mai am ce să caut eu cu ei acolo.
După care liceul, Telecomunicații Timișoara, cu aventuri… prin Pedagogic. Aveam un vis, voiam liceul Pedagogic. În 1983 era primul an în care nu se făceau înscrieri în Arad la liceul Pedagogic pentru că în anul ăla a ars o aripă. Și au zis, anul acesta, clasa a IX-a nu vom avea decât la Timișoara. M-am dus cu fișa de înscriere la Pedagogic și când am luat colțul acolo, pe strada unde e Industrialul 3, Telecomunicații și Pedagogicul, cu fratele meu care terminase Telecomunicații… am zis nu mă mai duc la Pedagogic. M-am făcut electronist de telecomunicații, 10 ani de zile. După care cred că nu era o meserie potrivită pentru mine, nu m-am regăsit niciodată…
– După aceea ați făcut facultatea? După cei 10 ani?
-Da, după cei 10 ani. Dar, când am terminat clasa a XII-a nici nu mă gândeam să nu mă duc la Telecomunicații la facultate. Și colegii, s-a văzut și la întâlnirile după terminarea liceului, de 10 ani , de 15 ani, toți erau Alcatel, Vodafone. Am făcut hepatită în clasa a XII-a, exact înainte de Bacalaureat și nu am primit fișa medicală pentru studii superioare. Urma să o primesc după un an, că nu aveam voie să fac efort intelectual, dar de angajat am fost obligată să mă angajez la 1 august. Deci așa o prostie… ce însemna efort intelectual? Că n-ai voie să mergi la facultate, dar la muncă și navetă am fost obligată să merg.
– Și ați avut probleme cu bunica, cu înscrierea la liceu, că n-a vrut?
– N-a vrut nici Timișoara, n-a vrut nici Arad. Nu știu dacă neapărat direct bunica, cât mama. Adică sunt fată, aveam 14 ani, unde o lași să plece, o toca cred că indirect pe ea, așa că era reacția mamei că nu pleci, unde să pleci la 14 ani. Adevărul era că nu eram așa cu minte deschisă, nu eram umblați, nu eram așa trecuți prim lume. Inclusiv plecările până la Arad erau evenimente, cu trenul, cu o ocazie anume, nu hai la mall și la Cinema City. Eram în interiorul comunității, nu prea aveai ocazii să pleci.
Chiar în prima zi de școală, în Timișoara, n-au circulat tramvaiele, era o pană de curent și trebuia să ajung de la poșta mare până la căminul din Iosefin, de la Construcții și eu nu știam drumul. Știam doar că trebuie să mă duc cu un tramvai, nu știam cu ce tramvai, m-am pierdut de colege. Am întrebat pe cineva în stație cu ce ajung în stația Iosefin și mi-a zis cu unul negru. Și toate tramvaiele erau galbene și eu așteptam unul negru să vină. Și trece unul, două… unde să plec pe jos, nu m-am încumetat să plec, deci nu știam. Pierdeam așa timpul în stația de tramvai, tramvaiul oprit, când vine cineva de pe trecerea de pietoni și trece prin fața tramvaiului, nu-i vede numărul și în fugă întreabă „Ce e?”, adică întreabă repede ce număr e. Și cineva îi spune: 1 negru. În clipa aia mie mi-au sărit ochii pe cifra care este în fața tramvaiului și pe laterală am văzut: 1 negru!
– Era numărul 1 negru!
– Da, era numărul 1 negru… și așa am ajuns. Iar telecomunicațiile erau o meserie pentru băieți, totuși. Eram și puține fete în clasă. Când a terminat fratele meu, a fost clasă doar de băieți, profesională de băieți, ulterior s-a transformat în liceu și au fost admise și fete, dar erau puține posturi potrivite pentru fete.
– Și alegerea asta a fost declanșată de fratele dvs, că a fost el, mă duc și eu… Era și mai mare, părea interesant ce face…
– Am fost colegi în schimb. Am fost aproape 8 ani de zile colegi de tură, pe urmă a fost modernizarea cu digitalizarea, cu Alcatel și cu centralele automate, pilot, cumva doar sateliți în orașele astea limitrofe. S-au desființat posturile, am intrat în șomaj după 10 ani, exact 10 ani și m-am văzut așa… Alex era mic, avea 2 ani în 1997. Eu prinsesem un post la Arad, dar cu navetă. Nu mi s-a aprobat din familie: unde pleci să faci naveta? Și atunci m-am angajat la Club82, actualul Club82, pentru evidență primară, administrare. Se prinsese fostul proprietar că are nevoie de un ajutor și bunul meu soț a zis „Lasă că ti-o aduc eu pe soția mea” Și așa a început. Azvârlită, dezamăgită, plecasem de la un salariu, la vremea aia, 4.200.000 aveam încadrarea și m-am angajat pe 700.000 lei. Era o diferență! Era și nepriceperea, nu știam încotro s-o iau, ce să fac, un mediu total diferit. Evidența primară nimeni nu mi-a arătat-o. Seara târziu mergeam, luam niște dosare să văd cum face, m-am dus în stânga, în dreapta, am rugat-o pe Vera care a lucrat la finanțe, te rog ajută-mă. Ea a fost singura care mi-a arătat cum se face o notă de recepție, un registru de casă și atunci din înregistrările vechi, seara îmi desfăceam câte un dosar și descifram ce a fost făcut și mai mult intuitiv am început să înregistrez. După aceea m-am dus la facultatea de științe economice și am descoperit că îmi place. M-a ajutat și matematica probabil. Dar și cât timp am lucrat la telecomunicații, făceam ce făceam și mergeam în zona de oficiu poștal să ajut doamnele de acolo la numărat de bani, la făcut evidențe pentru transporturi și coletărie. Maculatură, mi-a plăcut hârtia.
– V-ați născut la Moldova-Nouă, apoi la Nădlac, apoi iarăși la Moldova-Nouă, apoi Timișoara…
– Da… nu credeam că mă voi întoarce înapoi la Nădlac. Și discuțiile cu colegii erau că iei o notă bună, termini facultatea, primești repartiție, deci nu ne gândeam atuncea că va veni Revoluția și că pică acest sistem. Terminai liceul, nu rămâneai fără servici, la fel și pentru studiile superioare, ca ingineri, tot timpul se primeau repartiții, în orășele mai mici sau orașe mai mari. Se dezvolta sistemul de telecomunicații de centrale automate cu format cu disc, nu mai erau centralistele care făceau legătura. Apăream noi, noua generație, care făceam întreținere pe niște centrale semiautomate sau automate, dar nu erau digitale. Telefonia actuală e digitală, dar în cazul celei automate erau niște relee care, atunci când tu când formai, se transmitea acel semnal, cumva dezvoltat din codul Morse. Se vorbea pe fir, deci tot ce se vorbea de pe telefonul fix și Aradul cu Botoșaniul, totul era pe fir. Și pe relee, nu era pe antene. Dar uite, n-a fost să fie facultatea. Primul loc de muncă după liceu, am avut de ales: Pecica, Fântânele, Tudor Vladimirescu, normal c-am ales Pecica, că era aproape. După care am prins Nădlac, aproape 9 ani de Nădlac.
– Așa în familie ați fost prima generație de femei care au lucrat? Mă rog, bunica lucra la câmp și la asociație, dar n-au avut serviciu constant.
– Ele nu aveau conceptul ca femeia să aibă servici. Asta spunea și bunica mea, nu atât mama, cât bunica: „Lasă, o iei cu tine la sapă, îi iei și ei o tarla, o holdă”. Și până la terminarea liceului chiar am avut parte de cules, de mers la câmp. Primăvara sau vara n-au fost acolo, să fii sub supraveghere. Avea o vorbă bunica: „Doar n-o să fie scriitoare”.
– Străbunica a făcut școală?
– Nu scria, nu știa să scrie.
– Dar a făcut ceva școală?
– Nu cred. Bunicul, el era cu ceva școală la activ. În schimb avea un scris foarte caligrafic, tot timpul îi admiram scrisul pe vederi sau pe cărțile de biserică.
– El a avut ceva meserie? Știu că zicea bunica că era ceva tâmplar, lucra cu lemn.
– Meserie, mai mult autodidact, știa de toate, dar în principal era priceput la dulgherie. Lucra cu lemnul, cu împletitul, cu cusutul, de la mătură, la coșuri, coșurile de paie, papură, în care se ținea făina și pâinea. Erau niște coșuri rotunde, cu capac, pe picioare, cusute cu nuiele. Tehnologic am participat la tot, eram acolo lângă bunicu’, de la făcut de mături, coșuri, dulgherie, cotețe. Era bolnav de TBC, mulți ani a fost într-un fel de pensie de invaliditate. Dar n-a lucrat ca meseriaș, decât pe câmp.
– Lucra la oameni?
– Și la oameni și pentru el și pentru casă. Iar de scris, știu când era ceva de scris, el scria, bunica stătea așa cuminte. Sau îi citea scrisorile, că veneau scrisori de la neamurile din Cehoslovacia.
– Nu știa să citească.
– Nu, nu știa. Dar în schimb avea o semnătură șmecheră, cred că a învățat-o bunicu’ să semneze… când era ceva de semnat. Dar de scris și de citit, nu. Dar și mama, doar două clase a făcut, a fost singură la părinți.
Tata făcea glume d-astea, că am două clase ca trenul: clasa I și clasa a II-a. Dar mama a fost singură la părinți și tata tot le-a reproșat socrilor că au avut-o doar pe ea și n-au dat-o la școală. Mai ales în perioada când era tensiunea în casă ca eu să plec la școală, toată familia, aripa feminină, era împotrivă. Și zice „N-ați fost în stare să vă dați unica fiică la școală!” Nu se punea problema că n-ai condiții, deja școala era gratuită pentru toată lumea, până la un nivel. Nu să meargă la studii superioare, dar să fi învățat o meserie sau s-o fi dat un pic la școală, măcar croitoreasă dacă se făcea, o meserie să fi învățat… Nu, tot așa, să meargă la câmp.
– Probabil că neavând tată, nu i-a fost ușor…
– Orfan. 4 frați, una nenăscută. Erau copii mici și știu că l-au dat din fragedă pruncie la nu-știu-ce sălaș la lucru. Și avea contre cu sora lui, din Cehia, până acuma, că ea a rămas împotriva comuniștilor și tata tot zicea „Mă, n-or fost așa de răi”. Vorbind chiar și după Revoluție zice: „Cum, că tot slugă ai fost, de mic copil la sălașul nu știu cui”. Și se purtau urât cu ei sau cu copiii care erau acolo.
– Păi se purtau, că erau domni și-și permiteau. Așa pe la ce vârstă ați început treburile prin casă, de măturat, de călcat?
– De când mă știu. Adică de călcat primeam batiste. Erau teancuri de batiste: batiste bărbătești, batiste pentru femei și batistele copiilor. Deci tot așa mătușile, verișoarele mamei care veneau din Cehoslovacia… în fiecare an, veneau 2-3 rânduri de musafiri, nu exista să nu primim încălțăminte, teneșii ăia albi cu elastic. Femeile în casă, mai în vârstă, toate… încălțămintea aia de pâslă sau așa ceva, cizmulițe de pâslă, gumă de mestecat și batiste. Batiste cu floricele, cu dungi, fără dungi, deci teancuri. Cel puțin 30 de batiste bărbătești aveai de călcat săptămânal. Se spălau o dată pe săptămână rufele. Și atunci se puneau la uscat prin pod, prin curte, depinde de anotimp și după care venea cu un morman din ăla imens în cameră și astea trebuie călcate.
– Ați prins călcătorul cu cărbune?
– Nu, decât cel greu, în orice caz era foarte greu și cu rezistență. Chiar am asistat de vreo câteva ori, se desfăcea talpa și avea o rezistență efectiv metalică cu niște mărgeluțe ca niște boabe de fasole, care erau un fel de izolatori între acea rezistență, nu știu ce rol aveau și se refăcea acea rezistență. Adică omul casei, tata de exemplu avea rezerve și… iarăși pornea. Nu aburi. Era iară o manie cu apretatul. Deci n-a existat lenjerie de pat să nu fie apretată, cămașă, pijamale, în special pijamaua bărbătească, deci zici că era armură când o călca.
– Se înmuia după aceea?
– Da, pentru că se făcea apretul. Când nu era amidonul sau apretul special, se făcea apă cu făină.
– Și se stropea haina?
– Cu apă, ori aveam o sticlă. Se punea apă la fiert într-o oală și se făcea ca grisul cu lapte sau când pui amidonul, o budincă foarte rară. La 10 litri de apă se punea jumătate de kil de amidon. Și ieșea o chestie lăptoasă, lichidă, care se turna într-o cădiță și încă se dilua cu puțină apă. Aaa, hainele spălate, limpezite, se înmuiau, se mai limpezea a treia oară în budinca aia, se storceau, se uscau și în momentul în care se uscau erau lemn. Deci nu puteai să o îndoi. Pe urmă o umezeai, o stropeai cu apă și o împăturai ca ea să se înmoaie, să fie așa, nu udă, ci mai maleabilă și în momentul când veneai cu fierul de călcat fierbinte, mâneca de la cămașă, avea ținută. Totul era să aibă ținută, adică să nu te vadă cineva cu cămașa, nu cămașa nu necălcată, neapretată. Cămășile neapretate erau pe bărbații cu femeile care nu erau gospodine sau necăsătoriți sau cu mame mai în vârstă…vai săraca nu mai poate să calce sau să-i apreteze.
– A, era oglinda…
– Pe mobilă erau mileurile de macrame. Mai recent s-au specializat la Moldova-Nouă, dar din copilăria fragedă și în casa bunicii erau cele cusute pe un fel de… nici etamină măcar, un fel de bumbac, alea dese. Și fețe de pernă și fețe de masă, alea colorate, cu tot felul de floricele, pe pereți ștergarele alea cu pieptănaru sau cu scris, cu săptămâna, nu știu, cu tot felul de urări de sărbători.
– Din alea făcea și bunica?
– Da, făcea și bunica.
– Ați avut război de cusut sau…
– Nu, nu… Cu mâna le coseau. Chiar și cel pe care-l avem în bucătărie așa e făcut. Resturi de materiale, de pânze.
– Am crezut că e cumpărat să semene. Nimic nu se irosește.
– Nu, nu, nu, așa e făcut. Resturi de materiale, de pânze… Aveau un stil în care le rupeau.
– Făceau fâșii…
– Și își făceau ghemuri. Avea ghemuri de culori, ca să-i tragă câte o dungă roșie, era și pe design, un pic, care era mai colorată și frumoasă.
– Eu nu înțeleg faza asta cu Cehoslovacia că încă se mai folosește, da și bunica oricum e prinsă foarte tare.
– Ea nu face distincția nici astăzi între Cehia și Slovacia, adică pentru ea e același lucru. Veneau din Cehoslovacia, orice va spune, va spune din Cehoslovacia.
– Voi neamuri aveți în Cehia?
– În Cehia. După despărțire noi nici nu am avut în Slovacia, am avut doar prieteni sau colaboratorii noștri deja, prietenii noștri erau în partea slovacă, dar neamurile toate erau în Cehia. Undeva Brno, Praga, Karlovy Vary, verișoara ei, toată era partea cehă.
– Am observat că pentru ea e un fel de tărâmul făgăduinței, ce-i acolo e sfânt.
– Dacă ai fi vorbit cu cumnata de care ai pomenit, ei au plecat imediat după război, 47-48, au fost deportați. Ea era minoră și mama a trebuit să-și dea acordul să plece cu acea mătușă. Și tot așa, neamurile ziceau că „Beta, unde o lași, unde pleacă în lume?” Ea a fost o fire hotărâtă, ea a zis că ea aici nu stă. După vreo 10 ani, măritată cu soțul ei au venit în România, erau invidioși pe nivelul de trai din România. Adică mi-a povestit și de față cu tata, nivelul de trai era mult mai bun, erau drumuri, șosele… La 10 sau 15 ani după ce a plecat, n-a mai recunoscut zona, a venit cu trenul internațional Budapesta, la Curtici, la Arad, ăsta e de când lumea și pământul. A coborât la Arad și a luat un autobuz spre Nădlac. Deja era autobuz. Ea când a plecat, a plecat cu camion din acela ca de armată, cu prelată, pe lavițe de lemn… așa a călătorit până în Cehoslovacia, cu camionul. Nu era nici o șosea asfaltată. I-au dus cu căruța până la Pecica, de acolo au plecat acele camioane cu deportații. Și a venit cu autobuzul și erau șoselele.
– Dar ei de ce au plecat înapoi din România?
– Dar nu erau înapoi. Plecau ca o minoritate slovacă, cumva o repatriere, îi primea țara respectivă, dar ei nu aveau nici o legătură cu Cehoslovacia.
– Ei erau născuți aici…
– Născuți aici. Iar rădăcinile noastre, dacă te uiți și în biserica evanghelică, venim suntem veniți din 1802, din zona Ungariei, nu suntem veniți din Cehoslovacia. Cine știe cu câți ani în urmă s-au aciuit prin Ungaria și pe urmă au venit aicea în zona de pustă. Spuneau că au fost multe lacuri. Că „Nagylak” înseamnă „marele lac” în maghiară. Și cumva atunci au început să sape canalele și să facă zonele astea mai uscate, de teren mai bun de cultivat. Slovacii au venit într-o zonă de pustă, zonă goală. S-au așezat pe teren verde și au început să construiască, să-și facă case.
– Din ce am mai citit așa, li s-au oferit niște condiții: scutire de impozite și veneau să lucreze și pământurile altora. Erau cumva primiți „Hai și lucrează-mi și ești ok, poți să rămâi la noi aicea”.
– Asta exact în 1800, când au venit?
– Da, în perioada aceea. Așa am citit că au venit în Ungaria, după aia spre Tótkomlós, Békéscsaba și după aia…
– S-au și pierdut așa, că peste tot sunt comunități slovace.
– Da, a zis bunica că străbunica e născută de fapt în Ungaria și venită în Nădlac.
– Da, avea certificatul de naștere de Mezőhegyes. Mezőhegyes este drept de la Nădlac peste frontieră. E mai aporape Mezőhegyes decât Pecica. Spusesem de Cehoslovacia, că România era o țară invidiată, în anii 70, că ei veneau anual, tata deja ajunsese la mină, era miner, a lucrat și în mina de aur de la Brad. Chiar și mama pomenește, era un curcan 25 de lei, care mâncai o săptămână găteau din acel curcan. Salariul lor era de mii de lei, trăiau foarte bine și au reușit să-și pună bani de-o parte, așa au reușit ei să-și construiască casă. Au început construcția când am avut eu 3 ani, deci prin 72. N-a fost o casă acolo, a fost tot așa, o grădină.
– Cum v-ați tot mutat așa, ce din tradițiile și cultura slovacă ați luat cu voi?
– Toate, cred că luam… sărbătorile. Aaa, și la Moldova Nouă, eram ca între slovaci. Era sora lu’ tata slovacă, măritată cu slovac, cu două fete slovace, mai erau 2-3 verișori din neamul Lavrinecz, însurați cu penoaice cehe din zona Caraș-Severin.
– Da, a zis bunica că erau ceva slovaci pe acolo.
– Vorbesc un fel de cehă. Sunt și acuma în zona Caraș, sunt slovaci, dar care vorbesc o cehă mai mult decât slovacă. De unde vin și cum au ajuns… de aia spun că și unchii, mătușele, chiar dacă nu erau slovace-slovace, erau tot peni, penoaice, vorbeau slovacă, copiii vorbeau slovacă, deci noi doar la școală sau cu copiii eram pe limba română. Neamuri, întâlniri, sărbători, zile, onomastice, tot timpul era ceva de sărbătorit.
– Mâncarea, astea, toate erau pe același stil.
– Pe același stil. Chiar și porcul câteodată se tăia în spatele blocului, cu unchii măcelari, cu aceleași produse tradiționale. De aia spun că și cu frații și cu verișorii vorbeam slovacă.
– Aaa, deci n-ați simțit așa lipsa.
– Nu, n-am simțit.
– Nici la Timișoara…v-a lipsit cumva?
– Dorul de casă… nici nu realizam dacă îmi lipsește sau nu-mi lipsește. Nu veneam prea des acasă, unu, din motive financiare că nu ne permiteam plimbări prea multe, decât după pensie. Era o regulă. În schimb veneam pe jos de la gară, nu aveam cum să-i anunț de fiecare dată că vin sâmbătă acasă, n-avem nici telefon, ne scriam cărți poștale sau sunam când eram în săptămână de practică, la vecini. La Hajduk sau undeva în vecini sunam să meargă s-o cheme și reveneam pe urmă cu telefon. Pe strada Griviței, știi unde-i strada Griviței?
– Da, da.
– Acolo pe colț, venind pe jos, cam din colțul respectiv, începeam să văd casa. Și tot timpul era schimbare de anotimp. Nevenind foarte des, ba primăvara erau pomii proaspeți văruiți, înfloriți sau era iarnă, era toamnă, totul frig sau picate frunzele, dar tot timpul era altfel când veneam. Veneam cu o geantă grea, dar acolo, de la cel colț, prindeam elan și bucuria de fapt acolo o simțeam, din colțul ăla până să ajung acasă. Atuncea realizam că totuși îmi lipsește.
– Erați așa furată de peisaj… Deja la școală, colegi, alte obiceiuri, alt program…
– Descopeream altă lume. În cămin eram 8 fete, din 8 zone. Fiecare erau… descopereai o altă lume, din povești, din obiceiuri. Erau și oltence și zona Aradului.
– Cum a reacționat familia de slovaci puri, mă rog, că vii cu olteanu’ acasă?
– Rău… Și o familie și cealaltă au reacționat rău. Rău… tata nu atât, cât mama. Și nu că ar fi avut ceva cu el, că e român, pur și simplu că mă va lua de la Nădlac. Fiind grănicer, sigur va pleca pe frontieră și mă va lua cu el. Familia în Oltenia, la fel. Bunica lui Mihai, soacra nu cred că s-a arătat atât , socrul s-a arătat la maxim. Singurul care ne-a ținut partea a fost bunicul lui Mihai. Și asta nu e o poveste, cel rănit în război pe front în Basca Bistrița, el a zis: „Lasă că-s faine slovacele.” Iar în schimb bunica, când l-o prins așa într-un colț pe nepotul Mihai, o zis „Mumă, te duci între ungurii ăia”. Și o zis „Nu mamaie, că nu sunt unguri, sunt slovaci”. „Tot aia e”.
Inclusiv cățelul a suferit mult… Un cățel drăguț, primit de la noi, erau copiii mici și a plecat la Craiova. De câte ori se îmbăta socru-meu, era cu „A dracului de slovac”, cățelul ăla nici nu știa că e slovac sau nu e slovac…
– Nu se înțelegea cu el, că îi vorbea în română și câinele nu reacționa. Bunica zicea de o delimitare foarte clară, de aici slovaci, aici români, n-ai voie să te duci, ați prins-o aia?
– Am prins și eu. Nu că n-aveai voie să te duci, dar nu erau bine privite relațiile de prietenie, nici fete cu fete dacă erau românce, nu prea aveai ce să cauți acolo, nu mai zic de băieți. Erau bătăi și pe vremea mea dacă veneau băieții din Bujac în zona noastră slovacă sau slovacii noștri să ajungă undeva în zona fetelor de prin Bujac. Nu atât Viile-Vechi care erau tot un fel de slovaci de prin zona Bihorului. Niciodată un slovac din Nădlac nu va spune de cel din Viile-Vechi, venit din zona Bihorului, ca slovac, nu-i va spune că e slovac din zona Bihorului, îi va spune bihorčania, bihorean. Nu-i recunosc a fi slovaci…
– Da’, dar uite președintele Uniunii, Merka, nu-i de la Bihor?
– Ca organizație, Uniunea UDSC a fost la Nădlac. Și au făcut ei o șmecherie pentru că sunt mulți și uniți. Nădlacul e concentrat și sunt destul de răutăcioși, au zis „aaa, câți sunteți? 3-400 membrii activi”. Statutul asociației sau fundației era cumva făcut pe număr de membrii, ca număr de vot și atunci a luat toate satele de pe toate coclaurile, de prin Bihor, Sălaș, nu numai județul Bihor, au și în Sălaș. În județul Sălaș sunt foarte multe comunități de slovaci, nu sunt cehi, sunt tot un fel de slovaci. Vorbesc o slovacă mult mai pocită decât noi. Și a noastră e pocită, e colorată. Slovacul – slovac când te aude spune că e limba vorbită de bunica lui acum 100 de ani. Dar o recunoaște și am întâlnit colaboratori care adorau vorba asta a noastră , zice „Nu te chinui, vorbește așa cum vorbești tu cu mama ta, exact așa vorbea bunica mea cu mama mea”. Așa le auzeam vorbind, exact așa. Cuvintele, foarte multe cuvinte maghiare care n-au nici o legătură cu slovaca…
– Bine, dar slovacii au făcut parte din Imperiul Austro-Ungar la un moment dat…
– Inclusiv aici la Hunedoara, la Coroiești aud foarte multe cuvinte slave sau maghiare, ei nu și le explică. Mihai nu le înțelege, eu le înțeleg și le-am ghicit de fiecare dată corect din auz și din asociere, din înțeles, ce poate să fie. Zice „Da’ de unde știți?”. Știu, pentru că în slovacă se spune așa, adică mai mult spre slovacă decât spre maghiară.
– Care erau mâncărurile specific slovăcești? Că acum s-or pierdut, nu mai știi ce-i românesc, ce-i slovăcesc.
– În perioada copilăriei, bunica încă era bucătăreasă, mama mai mult duminica gătea. Nu-și bătea capul ce va găti săptămâna viitoare. Erau niște reguli. Lunea se mânca ce rămânea de duminică. Duminica era tot timpul masă festivă: supă cu tăiței, carne, sos, sos de roșii, sos de compot, cam astea erau, sau friptura tot cu compot. Doar vara dacă era vară-vară se mai mânca, dar foarte rar cu salată de castraveți sau salată.
– Nu se făceau salate?
– Nu așa mult… Totul era pe compot. Și dacă era compot fiert proaspăt de mere cu prune sau ceva, totul era compot. Compot sau sos dulce de ceva sau mărar. Ce am vrut să spun că marți și vineri erau zile de fasole. Fasole uscată, fasole verde, așa se și spunea marțea și vinerea se mănâncă fasole. Cu cârnați, nu era tot timpul ciolan. Miercurea și sâmbăta erau aluaturi. Halușke cu brânză, tăiate, dospite, dar în general halușke, 90% din miercurea și sâmbăta sau cel puțin sâmbăta erau halușke. Fiind familie mare sau când erau musafiri din Cehoslovacia, eram nu știu câți pe mese întinse. În ceaunul mare, în curte, acolo se fierbeau pastele. 2-3 femei întindeau foile…
– Aaa și tot timpul făcute proaspăt, nu ținute așa…
– Nu, doar proaspete. Joia era o zi de tocăniță. Și dacă era fără nimic, cum ziceau „desculță”, dar joia era tocăniță.
– Cum fără nimic?
– Cu cartofi, ceapă…
– A, fără carne. Ciorbe nu se făceau…
– Nu, deci ciorba nu există în bucătăria culinară slovacă. Supe se făceau cum plecau la munci, în general supa era la micul-dejun. Nu supă sofisticată, supă de roșii, supă de chimen, supă de cartofi, supă de ceva. Și dimineața, încă la prima oră se mânca supa cu pâine și plecau la lucru.
– Asta de chimen e specifică?
– Cu zdrențe de ouă. Astea erau în meniul standard. Pe urmă, intercalate, cum zic, joia în general tocănițe. Și în zi de găluște, de halușke, de teiței tăiați cu brânză, mac, varză…
– Și deserturi?
– Ooo, de sărbători…
– Și ce era?
– De Anul Nou tot timpul era foitaj de cremeș, făcut cu nucă, cu mac, un fel de ștrudele. Iar plăcinta întinsă, așa ocazional.
– Cozonac?
– Cozonac nu… doar în casă la morți și de nunți. Pișcoturi de mai făceau. În rest din astea, gogoși, pișcot cu vișine. Iar de tăierea porcului, iarna de făcea mai mult dacă mă gândesc, cornuri, pogăcele, cu osânză, că se pune osânză. Atunci probabil erau și mai liberi, se făcea focul în cuptor. Vara foarte rar… era dulceața, era pâine cu zahăr. În schimb se făcea pâine. Am crescut doar cu pâine făcută la cuptor. Nu s-a cumpărat pâinea decât mult încoace, spre deloc.
– A zis bunica că o luați pe cartelă…
– Asta la Moldova-Nouă era pe cartelă, că la Nădlac tot timpul au copt pâine. Făcea pâine pentru o săptămână.
– A, deci făcea odată mai multă. Dacă știți ceva povești de copii?
– Bunicul meu îmi povestea tot timpul povești, de la sălașe, din război…
– Nu erați cu din astea cu Albă-ca Zăpada?
– Nuuuu.
– Povești cu prințese…
– Povești am început eu să mi le citesc singură, cu cărți primite din Cehoslovacia, cu „ Sarea în bucate”, dar versiunea slovacă.
– Restul povești de zi-cu-zi.
– Povești spuse, povești de zi de zi.
– Nu ficțiune?
– Nu, nimic. Și nici nu știu de cineva să îmi fi spus vreodată o poveste. Nu se citeau povești. Nu se citeau cărți.
– Aveați bibliotecă acasă?
– Nu. Tata avea abonament la almanah istoric, magazin și citeam și eu în reviste așa, mai mult reviste. Mama nu citea nimic niciodată, bunica nu știa.
– Era obiceiul ăsta de venit acasă și stat la povești, jucat cărți…
– Frecvent, dat mai mult iarna. Nu exista seară să nu mergi undeva. Inclusiv socrii mei când au venit prima dată să-și vadă viitorii cuscrii… Eu nu am avut cum să îi anunț că vin cu Mihai și cu părinții lui. Ei jucau Rummy pe bani. Era 3 ianuarie, cu platouri de cârnați, de prăjituri și cu televizorul în fundal, banii pe masă, dar pușculițe din astea cu 25 de bani și cu tablele înșirate. Atunci au venit musafirii… Și-au luat bănuții și au tăiat-o când au văzut că vine ginerele. Au văzut că nu-i glumă și e treabă serioasă, se vorbește de nuntă…
– Și la voi deja s-o pierdut obiceiul ăsta, nu mai există în generația voastră.
– De exemplu imediat după Revoluție, fina noastră venea la nașa să jucăm cărți, să jucăm Rummy. Mihai era deja după ture de noapte și nu prea juca. Începi și te angrenezi în alte obligații sau nu-ți mai arde de Rummy. I-am suportat o perioadă…
– Erați și voi cu copii…
– Cu copii, așa e, dar nu știu, parcă deja preferam să citesc o carte. De citit am început în internat să citesc. Poate de plictiseală, acolo aveam acces la bibliotecă.
– Să-mi spuneți cum ați ajuns la Camera de Comerț.
– Chiar nu știu să-ți zic exact când a început, de prin 2003…
– Dar care era rolul ei?
– Rolul ei? Târguri. În general acolo. De exemplu Expo Arad est patronat de Camera de Comerț. Înființări de societăți se făceau tot prin Camera de Comerț. Acuma este Registrul Comerțului care e pe lângă Tribunal, s-a rupt de Camera de Comerț. Dacă voiai să-ți faci o firmă, ajungeai la Camera de Comerț. Cel puțin firme străine. Și firme românești, dar firmele străine erau în primul rând interesate de târguri, ce târguri se organizează în țară, la Expo, care-i calendarul la Cluj, de exemplu, și veneau cu produsele lor. Și aveau nevoie de translator sau cineva vorbitor de limba română care să le înțeleagă produsele și plus să le intermedieze discuțiil. Și atunci mergeam 2-3, câți era nevoie, stăteam câteva zile la târguri. Și din aceste colaborări, plus că deja cochetam cu contabilitatea, mai o evidență primară, ajutor la constituire de firme… am ajuns pe filiera camerelor de comerț cumva.
– Și cultural? V-au făcut reclamă?
– Camera, nu.
– Ăsta era rolul Uniunii.
– Al Uniunii ar fi fost. Cumva am încercat să facem mulți ani pace cu Uniunea și să colaborăm. Tot timpul a fost un război și acuma e un război și cu noi și cu următoarea generație. Nu știm să fim așa uniți cum sunt maghiarii, cum sunt sârbii. Eu am crescut între sârbi, la Moldova-Nouă mi-am dezvoltat limba slovacă prin sârbă.
– Păi și ce, nădlacanii nu sunt așa uniți?
– Nu-s…
– Bunica dacă am întrebat-o, a zis că nu a existat așa ură între români și slovaci. Nu știu atunci, dar acum…
– Nu între români și slovaci, între slovaci și slovaci. Eu am trăit războiul de slovac cu slovac, nu cu românii. Cu românii m-am înțeles bine.
– Și de ce?
– Nu știu. Te durea tot timpul capul de ce se întâmplă dincolo, răutăți din asta mici. Eu totdeauna am fost mult mai apreciată în afara Nădlacului decât în Nădlac. Eu nici nu am povestit prea multe, dar nădlacanii nu știu prea multe despre mine. Decât așa, o imagine pe care și-au format-o ei.
– Mai era și biserica. Dacă ați fost dusă…
– Dusă sunt și acum… (râde)
– Ați fost dusă la biserică când erați mică? La Moldova-Nouă sau aicea la Brad aveați Biserică Evanghelică?
– Nu.
– N-ați avut?
– Nu și nici nu știu. Adică eu n-am fost în biserică ortodoxă decât după ce m-am măritat, am intrat așa. Dar n-a fost Biserică Evanghelică, nu, decât la Nădlac se mergea. Și când am stat în alte părți, veneam de sărbători, mergeam la biserică.
– Veneați la Nădlac de fiecare dată la biserică?
– Da, de sărbători, dacă eram la Nădlac. De obicei sărbătorile le făceam acasă. Tot timpul pe unde am locuit, mergeam acasă. Acasă era la Nădlac. Și după ce ne-am stabilit în Nădlac, chiar și după ce m-am măritat. Tata, el era chiar în conducerea bisericii. Îl ducea și cu căruciorul pe bunicul până la biserică, pe drum…
– Am prins și eu când o ducea pe bunica, nu în fiecare duminică, dar când erau ceva sărbători…
– În casă sau la morți, la nunți se cântau cântece bisericești, de sărbători, de colinde, se mergea prin casă în casă.
– Și duminica ce se făcea dacă erați la Moldova?
– Nu mergeam la biserică.
– Dar încercau așa măcar „hai să ne rugăm duminica”?
– Nu, nu. Decât în cântările astea colective.
– Dacă murea careva?
– Dacă murea, se întindea cu un chef, se cânta din cărțile bisericești. Tot timpul își deschideau și cântau neamurile astea slovace.
– Ați simțit așa cumva că ați fost lăsați să vă manifestați așa cultura sau erați opresați?
– Nu eram opresați
– Nu vi s-au interzis.
– Nu știu, poate eram la o vârstă mai mică… dar nici nu cântau sau nu făceau glume legate de partid sau de conducere sau de Ceaușescu, cât auzeam de exemplu la Timișoara printre români. La noi erau cântările tradiționale, și de triste și de vesele. Nu le adaptau, nu cred că au supărat regimul.
– Înțeleg. Și ați simțit așa că ați fost dați la parte de români, că nu v-au înțeles cultura cumva…
– Nu s-a simțit. Era doar asta: să nu ne iei fetele și să nu ne luați băieții.
– Asta s-o păstrat cumva și acuma.
– Dar deja dacă depășea un cuplu și se căsătoreau, nu erau îndepărtați. Erau familii mixte și erau bine primiți. Era ura asta adolescentă cumva. Și chiar români care au învățat slovacă în casă de slovaci, soții românce care au învățat slovacă cu copii…
Credit foto: Diana Bilec