„M-am născut în lagărul de muncă din Donbas, în 1949, 19 iunie,” începe domnul Ștefan Binder. „Din câte știu eu și din câte am reținut de la mama — cât am putut comunica cu ea, că taică-meu a murit foarte devreme — părinții meu au fost deportați cu forța în Uniunea Sovietică și acolo m-am născut eu.” A aflat povestea abia după 1989, când mama lui a început să vorbească despre asta.
Părinții lui Ștefan Binder au făcut amândoi parte din populația de origine germană deportată în Uniunea Sovietică, în 1945. „În ordinul de deportare erau incluși toți bărbații cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile între 18 și 30 de ani”, ne spune domnul Binder. Tatăl lui Ștefan, Francis Binder, de 17 ani, din Banloc – după cum atestă actele rămase în arhive – a fost „ridicat” de pe stradă și dus la gara din Deta. Mama, Magdalena Franzen, 18 ani, din Măureni, județul Caraș-Severin, a fost dusă la gara din Gătaia. De-acolo au fost urcați în bou-vagoane „și așa au plecat”. „Ce vină avea Francis Binder din Banloc că idiotul de Hitler a făcut război?” zice domnul Binder.
Tatăl și mama lui s-au întâlnit în lagăr. El era măcelar ca meserie, ea fusese repartizată la bucătărie. „Pe taică-meu l-a cunoscut că el mai vâna, mai prindea sălbăticiuni și ea gătea.” Altfel, în lagăr mâncau numai cartofi și varză, varză și cartofi. „Oamenii de acolo nu-i urau, trăiau la fel de prost ca ei în lagăr,” spune Ștefan poveștile auzite de la mama lui. „În lagăr existau doar doi oameni, nacealnicul, comandantul, și perevocicul, traducătorul, că ăștia toți nu știau rusă. Mama, după 5 ani, vorbea rusește.”
La un an după nașterea lui Ștefan, mama lui s-a întors cu el în țară, cu primul transport de copii. Tatăl a mai stat 6 luni. Odată reveniți, au făcut cunoștință cu socrii, apoi au făcut nuntă. Tânăra familie s-a stabilit în Banloc.
Bunicul dinspre tată venise în Banloc „de undeva de lângă Mediaș,” fiind probabil sas. „A venit cu o geantă și a lăsat în urmă trei case,” zice domnul Binder. Și el a fost măcelar. Când au venit comuniștii, deținea un abator, o fabrică de mezeluri și un magazin pentru desfacere. „Magazinul a fost făcut atelier de reparații radio, fabrica și abatorul s-au prăbușit, în casă au fost băgați alți oameni”. O vreme, ne spune domnul Binder, familia a locuit „în case la unii care au fost duși în Bărăgan,” victimele unui alt val de deportări.
La întoarcerea din URSS, mama lui s-a angajat la grădinile de pe domeniul vechiului ansamblu regal de la Banloc, transformat între timp în Gostat, apoi a devenit bucătăreasă la cantina de acolo.
„Tata a avut soartă urâtă,” zice domnul Binder. A fost luat în armată încă 3 ani și 6 luni. „Pentru că nu avea voie să poarte armă, că era german, a fost trimis la Petroșani, la Aninoasa, la mina de cărbuni.” Când s-a întors acasă, s-a angajat gestionar la depozitul de combustibil. „Era un bazin de formă pătrată, îl țin minte și acum, 5 pe 5, era îngropat în pământ și nu erau decât 25 de cm benzină în el. Tata a fost acasă la prânz, a mâncat și s-a întors la lucru, că mai avea de făcut niște acte. Și i-a spus că un șofer, l-am cunoscut și pe ăla, a scăpat o pâlnie [în bazin]. (…) A intrat, că era o gură de intrare, și erau doi drugi de fier, s-a sprijinit de ei, a dat cu sârma [să prindă pâlnia] și când s-a aplecat s-o ia, gazele l-au sufocat și a căzut înăuntru.” Ștefan avea atunci 5 ani.
Trei ani mai târziu, mama lui s-a recăsătorit. „Tatăl meu a avut un prieten care lucra la brutărie, fost copil de trupă. La 11 ani se înrolase în război [al Doilea Război Mondial]. Era din Baia Mare, din Tăuți-Măgherăuș. Și el era în armată când a murit taică-meu. Și când a venit înapoi, eu eram acolo la poarta [Gostatului] (…), că mama era bucătăreasă. A venit și a spus că el trebuie să-l crească pe fiul prietenului lui. Și m-a crescut,” zice domnul Binder și îl îneacă plânsul. „Avea omul 4 clase (…), dar n-a făcut nicio diferență între mine și sora mea care s-a născut 6 ani mai târziu.”
Pe partea mamei, bunicii erau germani veniți coloniști în Banat. Domnul Binder ne spune că el e a șasea generație. Restul, frații mamei, s-au întors în Germania la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Unul dintre ei a luptat în trupele SS. „Când a plecat, a lăsat în urmă o fată și a zis <dacă s-o întâmpla ceva să nu vă pară rău, că am plecat din convingere>”. A dispărut în război. Celălalt frate a luptat în Wermacht, infanteria germană. A fost prizonier de război la englezi. Nu s-a căsătorit niciodată. Când s-a întors prima dată în țară după 25 de ani și s-a reîntâlnit cu sora lui care fusese deportată, „a căzut în genunchi și a plâns”, ne povestește domnul Binder.
Micul Ștefan a crescut în Gostatul din Banloc. „Când eram mic, eram comunist convins, eram nepotul lui Stalin,” râde domnul Binder. „Toată lumea avea trening albastru, eu am avut trening roșu,” glumește el, făcând trimitere la culoarea manifest a partidului comunist. „Comuniștii, așa cum au fost ei, de ce nu m-am supărat pe ei, eu, ca neamț (…), nu pot să spun că am avut piedici în carieră.” Dar asta a fost mai încolo.
Când era copil în școala generală, „erau filme cu cât de proști sunt nemții și cât de deștepți sunt rușii. Toată lumea știa să facă zvastica și au venit directorul și activistul de partid că pe una din bănci s-au găsit trei zvastici zgâriate. L-au scos la tablă pe unul și l-au pus să facă o zvastică și ăla a făcut o furcă. Și au zis <vezi, nu el, neamțu’ a făcut-o!>,” povestește domnul Binder. Drept pedeapsă, i-au eliberat certificatul de absolvire cu întârziere, astfel că nu a mai apucat să se înscrie la un liceu teoretic. S-a înscris la un colegiu tehnic de pe lângă Consiliul Suprem al Agriculturii, cum se numea atunci Ministerul Agriculturii, în Ciacova.
A devenit veterinar. Facultate nu a mai făcut „că i-a mers prea bine,” râde el. În 1967 s-a angajat la laboratorul din Reșița al fabricii de lapte din Timișoara. „Eu la Banloc nu m-am mai întors. Reșița m-a primit foarte bine, mi-am găsit repede prieteni, colegii de muncă au fost foarte ok.” Armata a făcut-o tot în Reșița, la Pompieri. Apoi de la laborator, a trecut la Direcția Sanitar Veterinară (DSV) Caraș-Severin, unde a lucrat 24 de ani. S-a căsătorit cu o româncă din Mehedinți, de profesie maestru bijutier. Au avut împreună o fiică. În ’74-’75 a lucrat pe litoral, „răspunzând” de Neptun, pe vremea când „n-avea încă el [Ceaușescu] sediu acolo.”
Perioada de după Revoluție a fost încă și mai prosperă, își amintește Domnul Binder. Câștiga bani buni, dar și muncea o grămadă. Își începea ziua de lucru la 6; de la 6 la 8 primea probe; de la 8 la 12 inspecta piața; de la 12 la 14 făcea buletinele de analize; la 14 pleca acasă. Mânca, apoi de la 16 la 20 făcea intervenții și consultații (începuseră oamenii să țină animale de casă); de la 20 la 22 stătea cu soția, luau cina, se uitau la televizor; la 22 apărea reprezentantul C+C (o mare firmă locală producătoare de mezeluri) cu 30 de probe de carne pentru a fi testate de trichineloză și până la miezul nopții făcea analize.
În Germania a plecat în ’94, la data de 2 februarie. Toată familia plecase deja, inclusiv sora lui mai mică, care era numai pe jumătate nemțoaică (pe partea mamei). „Am vrut să ies, să cunosc,” zice domnul Binder. Acolo a locuit tot în comunitățile de români plecați. „În Germania sunt două localități ocupate de oameni din Măureni, (…), lângă Stuttgart.” A lucrat ca șofer până în 2014, când a ieșit la pensie.
Fiica lui a rămas în țară. S-a căsătorit cu un fotbalist care a jucat în Națională. Trei ani au locuit în Elveția, dar nu le-a plăcut, s-au întors în România.
În 2017, soția a fost depistată cu cancer. Nu s-a putut face nimic. Domnul Binder a înmormântat-o în țară, să fie aproape de familie. În 2019, i-a murit și fiica. Avea numai 44 de ani. „De asta sunt așa zguduit,” zice domnul Binder cu referire la momentul din timpul interviului când i-au dat lacrimile.
Au rămas în urmă un nepot și o nepoată. Amândoi locuiesc și lucrează în Timișoara. El a terminat Electronică și Telecomunicații, ea e proaspătă absolventă de Automatică și Calculatoare. „Nu vorbesc germană, vorbesc engleza,” ne spune domnul Binder.
Când l-am întâlnit și intervievat în restaurantul Hotelului Turist din stațiunea Secu, în apropiere de Reșița, domnul Binder dădea o mână de ajutor directoarei unității de cazare, suplinind lipsa de personal. N-o face pentru bani, are o pensie satisfăcătoare, ne spune, dar el și doamna se cunosc și sunt prieteni dinainte de plecarea lui în Germania. Au făcut împreună chiar și o călătorie la Banloc.
Domnul Binder are cetățenie dublă și ne spune că păstrat, pe toată durata șederii lui în Germania, apartamentul din Reșița. „Eu nici acum nu-s venit în România,” ne zice el. „Cât eram în Germania, televizorul mergea numai în românește. Acum, pe Facebook, știrile sunt numai în nemțește. Simt nevoia să mă informez mereu de ce se întâmplă în celălalt loc.”
Credit foto: Diana Bilec