Mariana Šibalová este din Sfânta Elena. Aici s-au născut ea, soțul ei și ambii ei părinți. Aici vrea să trăiască până la sfârșitul vieții. I-a promis soțului pe patul de moarte că nu va pleca în Cehia. El a vrut să audă asta de la ea și ea știe că așa va fi. Aici s-a născut, la câțiva ani după cel de-al Doilea Război Mondial, aici va rămâne până în ultima zi a vieții ei.
¨M-o chemat mătușa aici și mi-o zis:
– Îs la berze pe aici, fugiți să le prindeți!
– Unde să fug, mă doare-n cot de ele!
– No fugiți, deja sunt până la Garină! Și-s o grămadă!
– Da` de unde, nu mă duc io!
– No Máňa voastră a prins deja una!
– Vai! Am uitat, acum mi-am dat seama, o născut Máňa noastră!¨
Mariana a născut trei copii, are șapte nepoți și cinci strănepoți. Toți strănepoții sunt în satul Ravensca, nu departe de Sfânta Elena. Însă doi dintre copii și majoritatea nepoților sunt plecați în Cehia.
Sfânta Elena este unul dintre cele șase sate cehe din Banat. Cehii au venit aici în urmă cu două secole și și-au păstrat limba și propriile tradiții. Locuiau în sate oarecum izolate, în enclavele lor, iar căsătoriile aveau loc aproape exclusiv în cadrul comunității cehe. Pentru cei din jur, sunt cunoscuți ca „pemi”, de la boemi, cum îmi spune râzând doamna Mariana. Locuitorii din Sfânta îi numesc „pescari” pe locuitorii din Coronini și pe români în general „valahi”.
Încă de la sosirea în Banat, oamenii din aceste sate au trecut prin mai multe valuri de migrație. Acestea au făcut parte din mișcările mai ample ale populației din regiune, influențând și viețile locuitorilor din afara comunității cehe. Totuși, migrația cehilor din Banat a avut un specific propriu. La început, imediat după sosirea în Banat, viața era dură cu acești oameni. Deseori, nu găseau aici locurile de muncă promise și erau nevoiți să își construiască propriile sate în condiții vitrege. Primul val mai mare de migrație, care s-a manifestat în toate satele, a avut loc după Primul Război Mondial, spre America. Însă atunci au plecat mai ales persoane singure și familii tinere. Posibilitățile de comunicare erau limitate și migrația în sine nu a fost atât de marcantă pentru comunitate.
Următorul val de migrație, mai mare, a avut loc în satele cehe după cel de-al Doilea Război Mondial, când, în cadrul demersurilor politice ale Cehoslovaciei din acea perioadă, a avut loc repatrierea din străinătate a persoanelor de etnie cehă. Se dorea popularea zonei de graniță cu Germania în urma expulzării a circa trei milioane de etnici germani, locuitorii inițiali ai acestei zone. Dar și războiul în sine a lovit din plin comunitatea cehă din Banat, mai ales prin înrolarea bărbaților tineri, cum știe din povești și doamna Mariana:
¨Tatăl meu a luptat în război. Mama nu credea că mai e viu. Și pe urmă o venit vestea la o casă din sat, cum că i-au împușcat. Și cum or socotit ei, că și tatăl meu era în grupul ăla. Mama a crezut că o murit. Într-o zi, mama se ducea după apă. Aici, sub casa noastră e fântâna, lângă ea stătea un nene, Šneider, Pinčulák. Pe ei îi chema Šneider, dar lumea le zicea „Pinciulac”. Și cum mergeau ei în sus de la fântâna aia și or ajuns aici, la colțul ăsta, nenea se întoarce și se uită lung. Se mai uită o dată și se oprește în loc. Ea își potrivește cârligele pe umeri, cum cărau atunci apa și merge mai departe. Nenea ăla l-o cunoscut după mers. Ăla era tăticul meu. Cum altfel, îmbrăcat în zdrențe, cu barba și părul crescute, murdar și pe spinare avea legat ceva ca un rucsac. Și nenea se întoarce și zice:
– Anca?
– Ce-i?
– Dacă l-ai întâlni așa pe Vența, l-ai cunoaște?
Și ea zice:
– No unchiule, ar fi de șagă să nu-mi cunosc bărbatul!
Și nenea o lăsat-o așa și or mers încet, încet, mai departe. Tata o recunoscut-o. Când o ajuns la ei, a dat mâna cu bunu` Pinčulák, dar nu or vorbit în cehește. Or început să vorbească în românește și or tot mers până acolo, unde avem casa aia, tot așa în deal. Și când să-și ia rămas bun, nenea iar către ea:
– Anca, ți l-ai cunoaște pe Vența?
– Unchiule, ce-mi tot spuneți, cum să nu mi-l cunosc, pe bărbatul meu, cum să nu-l cunosc?
– Și cine merge cu noi acum?
– Apoi nu știu, vreun valah.
– No doar sunt eu, Vența!
Atunci mama o scăpat cârligele pe jos. Aproape că o căzut de la sperietură. No și s-or îmbrățișat, el era.¨
Doamna Šibalová își amintește de copilărie cu zâmbetul ei jucăuș și călduros. Cât de mult se jucau copiii, dar și câtă treabă era de făcut. Mergea să pască vacile, dădea o mână de ajutor la câmp. Fiecare ban era bine primit. Mama ei traversa pe jos pădurile spre Moldova Nouă, cărând în spate mărfuri de vândut la târg – lapte, brânză dulce și sărată, ouă. Trebuia să aducă înapoi țigări pentru soț și ce mai era nevoie prin gospodărie. Câteodată îi ajungeau banii și pentru un cornet de bomboane pentru copii. Se mergea la târg vara și iarna, pe orice vreme.
¨Eu m-am dus doar o dată la târg. Și chiar atunci mama o reușit să adune câteva ouă, se găseau greu, nici nu le-am mâncat, ca să le vindem, nu? Mergeam noaptea, înainte de zorii zilei. Și acolo se făcea un drum, era o grămadă mare de pământ și era întuneric. No și eu m-am împiedicat, rucsacul o zburat peste capul meu. Am spart ouăle! Am spart tot și smântâna s-a vărsat.
Mama mergea des să vândă la târg. Odată, într-o iarnă, o plecat pe o zăpadă atât de mare, că nu mai putea să meargă. Știți cum era, mâncarea era puțină, cum se putea. Venea deja spre casă, când o ajuns la o colibă. O avut noroc, un vecin de la noi o tras-o înăuntru, ea nu mai putea. Ningea și era ger, zăpada o înghețat pe ea. O rămas acolo până dimineața, s-or dus apoi s-o ia cu caii. Noi plângeam că nu o venit mama seara. Ne a fost frică ce e cu ea.¨
La Sfânta Elena este o școală în care se preda și se predă în primele clase exclusiv în limba cehă. Mariana a terminat, ca și mulți localnici de seama ei, patru clase și nu și-a continuat studiile. Abia mai târziu, când aștepta nașterea primului fiu, a reușit să termine opt clase. Povestește râzând cum aproape că nu încăpea în bancă din cauza burții. Apoi l-a cunoscut pe soțul ei, alături de care a dat naștere la încă doi copii. S-au întâlnit la căminul cultural, unde el se ocupa de proiecțiile de film. În acea perioadă se proiectau filme în fiecare zi și nu duceau lipsă de spectatori. Însă, pe lângă filme și sărbătorile tradiționale, tineretul era legat și de muncă, condițiile fiind grele din multe puncte de vedere.
¨Da, da, of Doamne, ei acum le dau la copii pamperșii ăia și îi aruncă. Mie mi s-o născut primul fiu în mai, în nouă mai, la începutul verii. Și atunci veneam de la câmp și seara trebuia să spăl scutece. Rupeam câte un șorț, din orice puteai să faci scutece. Dar și așa, nu erau multe, trebuia să le speli, să se usuce. Și dimineața se mergea la câmp. Și erau la câmpuri, nu ca acuma.
Mai târziu am învățat să folosesc coasa, ca un bărbat. Trebuia să cosesc, copiii încă erau mici și soțul era bolnav. Cică să tocmim pe cineva, dar pe cine să tocmim? Nu venea nimeni pe aici, așa că am cosit eu, am luat coasa și am cosit. Unele femei râdeau de mine. No și mie nu-mi era ușor. El nu putea, i-au făcut operație la plămâni. Și cum obosea puțin, cum se îmbolnăvea, atunci o trebuit să fac eu în locul lui. Ce să fac? Dar făceam și asta bucuroasă.¨
Am mers în vizită la Mariana Šibalova împreună cu nepoata ei, Máňa, cu soțul ei Franta și cu cel de-al cincilea copil al lor, nou-născutul Petr. Tânăra familie locuiește la Ravensca, un alt sat ceh, însă vin des să o viziteze pe bunică și pe familia la Sfânta Elena. Dar și bunica are multe amintiri legate de Ravensca. Îi cunoaște pe oamenii de acolo și se interesează cu drag de ei, ori de câte ori are ocazia.
“Acum sunt mașini, deja merge mai bine. Fratele meu s-o însurat la Ravensca, eu nu am vrut s-o las pe Máňa să meargă acolo, e departe. Dar no, am vrut să-și ia un ceh, așa că până la urmă ne bucurăm.
Înainte se mergea la nedeie, la lăsata secului în satele astea cehești. Și fratele meu s-o dus la Ravensca cu încă unul de la noi. Și acolo și-o gasit-o și s-o însurat acolo, dar nu o ascultat. Era o obrăznicătură. Ai mei n-or vrut și cât ne-om mai certat, să nu meargă la Ravensca. Și el nuuu, că acolo vrea. Și când o ajuns acolo, o găsit așa o căsuță mică, of Doamne. Nenorocită, dărăpănată. Ca o colibă, așa mică era. Și acum când o fost aici, acum vreo trei duminici, zicea „no trebuia tata să ia boata și să mă snopească”.
Mă duceam și eu acolo, ah, Doamne. În fiecare an când terminam aici cu treaba, venea după mine să mă ia la Ravensca. Acolo totul era mai întârziat. Când o venit frate-miu să mă ia prima dată, eu pășteam vacile chiar acolo, pe Garină. Și mama vine sus acolo pe deal și strigă, hai imediat acasă, o venit Ioza. Am fugit jos de pe Garină, acolo am lăsat vacile la o fată. Când am ajuns acasă, el era acolo cu socru-său. Or șezut un pic, apoi haida, să mergem. No eu am crezut că ei or venit cu vreo căruță, el zice pe jos. Și când mergeam către Circova în sus, acolo unde erau două colibe, zic către el: Mai e până ajungem, Iozo? Socru-său mergea și zice „ni-s la jumătatea drumului”. Aoleu și eu nu mai puteam, eu nu mai pot. Zic aici pe drum trebuie să dormim peste noapte. Și el nu, mai haida, mai haida. Așa că m-am descălțat și desculță am ajuns la Ravensca. Ziceam să nu mai ducă nici ciorile oasele mele acolo.
De câte ori i-am mințit, tot timpul le ziceam că or trimis vorbă ai noștri din Sfânta cu unul, Hrůza, ăla avea nevastă de la Ravensca și mergeau acolo. Și-i zic la frate-meu, eu nu mai pot să stau aici, eu trebuie să mă duc acasă. Și aveam și eu copil acasă. Avea vreo doi ani și îi zic, uite, eu trebuie să mă duc acasă la el, plânge după mine. Dar încă o zi, încă azi, încă azi, of Doamne, eu eram sătulă de Ravensca până peste cap! Până peste cap!
Viața era mai grea acolo, mai dură. Câmpul era departe.¨
La Sfânta Elena și în împrejurimi, la o distanță acceptabilă, se găseau locuri de muncă pentru localnici. Bărbații lucrau în mine, munceau din greu acolo, iar acasă mai aveau gospodării, muncă la câmp. Ambii fii ai doamnei Mariana au lucrat în mină. Soțul ei a reușit să obțină un post la suprafață, deoarece fusese operat la plămâni. Însă minele au fost închise treptat și oamenii și-au pierdut sursa de venituri de pe o zi pe alta. Următorul val al migrației l-a copiat astfel pe cel care a afectat tot Banatul. În perioada de tranziție post-decembristă, tot mai multe persoane din comunitatea cehă au început să plece în Cehia. Munca în zonă era tot mai puțină, minele s-au închis treptat, nu apărea nicio alternativă. Comunitatea cehă, ca și societatea română, a început să se transforme vizibil.
¨Aici se făcea multă treabă când erau deschise minele, la una îi zicea la Svaroh și la cealaltă la Varad. Eu nu mă duceam, doar bărbații se duceau acolo. Soțul încălzea apa pentru baia în care se spălau. No pentru că el era operat la plămâni. Și el nu putea să coboare în mină, el avea nevoie de o muncă mai ușoară. Normal că ne-a și costat ceva să ajungă acolo. Altă dată trebuia să dai ceva… Cum se zice, roata se învârte dacă o ungi. No așa că o ajuns acolo, o fost fain.
No dar băieții coborau în mină, ăla de-a murit, Ștefan, tatăl lu` Máňa și ăsta de-i în Cehia, ei doi lucrau în mina asta, la Varad. Munca era grea. Toată ziua săpau, ce scoteau aruncau în vagoanele alea. No dar apoi s-o oprit totul aici. De asta or plecat copiii noștri în Cehia… Bărbatu-meu era bolnav, eu am fost operată de două ori într-o lună. Of, Doamne! Am trecut prin multe, știți… Și totul o trecut, o trebuit să le trăim prin toate. Și le trăim și azi.
Când au plecat copiii, vai, vai, să nu vă doriți asta, a fost atât de trist. Când pleacă, vai vai! Noi aveam tractor, grajdul plin de vite. Aveam un tăuraș care împungea. Și moșul zicea, tu pleci, Vențo, departe, ce o să facem aici eu și mama cu tăurașul ăla? Și el zice, tată, nu vă faceți griji. Mâine mă ocup eu. O venit aici un Hrůza, o luat tractorul, i-a vândut tot, a legat vitele după tractor și o plecat cu ele. Nu o fost ușor, nu vă gândiți. Cât de mult am plâns. Moșul umbla prin cameră cu mâinile în cap, ¨mamo, ne-o rămas șura goală!¨
De cinșpe ani îi plecat băiatul și fata de vreo optișpe. Aici, dacă ar fi rămas toți care sunt în Cehia, eu zic că ar fi case până pe culmi și în sus cine știe până unde. Pentru că era multă lume aici, dar mulți au plecat în Cehia.¨
Credit foto: Diana Bilec