– Treceau oameni doar de aici din zonă sau și din restul țării?
– Veneau și din Oradea și de la București.
– Dar de aici din zonă plecau?
– Plecau și de aici. Păi pe ăștia de aici nu îi prindeau niciodată. Știau. Săreau în apă acolo la Gaura cu Muscă – ai văzut acolo unde îi stânca aia de sus – acolo săreau și rapid erau pe malul sârbesc.
– Păi și acolo în zona aia nu erau mulți grăniceri la pichet?
– Erau, numai că știau și așteptau până când se schimbau soldații, turele.
– Și când era mai ușor de trecut, ziua sau noaptea?
– Eu zic că ziua, că ziua îi vedeai (pe grăniceri), iar noaptea nu știai de unde îți apare soldatul. Băga și frica în soldați, că dacă nu l-au prins, îi închideau pe soldați.
– La soldați le dădeau ceva dacă prindeau fugari?
– Le dădeau permisii să se ducă acasă că așa era atunci. Dar pe ăștia din zonă niciodată nu îi prindeau. Nu aveau cum să îi prindă că știau cum merg chestiile aici.
– Și pe aici pe unde era apa mai lată se trecea?
– Nu, că înainte nu era autobuz să meargă la Orșova. Erau stâncile acelea, nu era drumul lărgit. Aveam un vapor la Moldova Nouă, venea la șapte jumate și pleca la Orșova. Aici unde era Dunărea largă nu îi închidea înăuntru. Aici unde intra în strâmtoare, îi închidea. Când spunea: „Toată lumea înăuntru” atunci mai săreau unu-doi oameni în apă, dar nu tot timpul. Dimineața trecea în jos și seara urca în sus. Așa era vremea.
– Nu erau și călăuze, care să îi ajute, să îi ia de la Orșova sau de la Drobeta și să îi aducă aici?
– Era foarte greu. Mai erau, nu zic nu. Mai veneau și peste munți, de acolo de sus de la Bozovici se coborau la Sichevița. Mai veneau și pe aici prin pădure, îi mai aduceau oamenii, dar cam rar era. Sau lucrau ei între ei. Securitatea cu ei.
– Adică cu călăuzele.
– Pai da, așa se zicea. Mai mult ăștia, medicii se duceau. Plăteau și plecau. Câte o familie.
– Așa am mai citit că pe aici era mai sigur de trecut decât la Drobeta.
– Nu, nu, peste tot era la fel de greu. Aici la pichet erau două nave militare care păzeau noaptea. Una se ducea în sus și una se ducea în jos. Soldații erau din doi în doi kilometri pe mal.
– Aveau lumini sau cum vedeau?
– Se vedea, se simțea, se auzea. Erau capcane puse pe mal, cutii de conserve goale întinse pe sfoară. Când intrai în ele se auzea, troncăneau.
– Aveau ordin să tragă direct?
– Da.
– Deci nu cu somație?
– Mai somau. Un sergent major i-a găsit unuia mai jos niște bagaje și l-a executat pe loc.
– Cam câți reușeau să treacă și cam câți mureau?
– Apăi Dumnezeu mai știe! Și sârbii poate… cine știe câți au nenorocit.
– Nu înseamnă că dacă ai ajuns la sârbi erai în siguranță.
– Nu, pentru că în ultimul timp Ceaușescu dădea câte un vagon de sare pentru ei (transfugi). Sau cât, o tonă, nu mai știu.
– Dar la ce le trebuia atâta sare?
– Nu știu, dar și la noi, la prima abatere (trecere), îți dădea o mie de lei amendă.
– Asta era mai târziu? Prin ‘85-’88?
– Da, da. Cam așa ceva. Nu îi mai închideau.
– Că erau prea mulți.
– Da. A fost greu, pentru toți a fost greu. Pentru cei din zonă a fost bine, eu la șaisprezece ani am avut permis de mic trafic. Prin 1992 am făcut armata, deci asta a fost înainte de revoluție. Când a murit Ceaușescu, eu am avut 17 ani.
– De când pescuiți?
– Pescuiesc de când mă știu. N-am altă meserie. Aici era și mina, dar nu mi-a plăcut. Asta am lucrat toată viața mea.
– Și cu micul trafic ce duceați încolo?
– Benzină. Pai toată zona a dus. La Timișoara nu s-a dus?
– Și asta era și înainte de ‘89?
– În ‘93-’94 o început chestia cu benzina. S-a lucrat și acolo, nu numai aici. Să nu mai spunem că la Timișoara se lucra cu conducta.
– Înainte de ‘89 ce se ducea?
– Nimica.
– Ah luați de acolo și aduceați în țară?
– Nu, nu, nu luam.
– Păi nu pe vremea lui Ceaușescu era povestea asta cu trecutul câteva zile de doisprezece ori pe an?
– Ba da, dar eu am vrut să zic despre ce duceam noi cu barca, embargoul, nu trecutul legal prin vamă. Izmene, maieuri, toate prostiile, chinezării, le luai și le duceai acolo. Le vindeai și luai blugi, cămăși de blugi, ceasuri, țigări, prostii din astea le vindeai aici. Făceai banu. De doișpe ori pe an aveai voie.
– Și pe unde mergeați?
– Prin vamă pe la Naidăș.
– Ah, pe aici pe aproape.
– Da, pe drumul spre Timișoara.
– Și la sârbi până unde vă duceați?
– Până la Vârșeț. Acolo era piață. Aveai șapte zile să stai în Iugoslavia.
– Și lăsai și la vameș cate ceva?
– Peste tot. Păi și acuma nu-i tot așa? Trăia toată lumea bine. Și acuma tot așa se merge. Nu face toată lumea, dar tot mai fac. Nu numai la noi, peste tot se face.
– Aveți idee cam cât de des fugeau aici în zonă?
– Erau zile când nu se trecea, erau zile și când trecea un grup de șapte-opt oameni.
– Veneau ei așa în grup?
– Nu. Deci localnicii de aici plecau în grup, câte șapte-opt.
– Îi duceau la postul de poliție?
– La pichet, și de acolo la batalion și apoi la Judecătorie, la Oravița, Acolo îi duceau. Sau care erau din zonă îi duceau la căminul cultural din sat, ca să îi vadă sătenii și să bage frica în ei. Îi băteau și apoi făceai pușcărie, cam zece luni. La a doua abatere făceai pușcărie.
– Dacă încercai să treci de Moldova sau de Orșova te luau la întrebări?
– Sigur. Deci dacă tu veneai de la Timișoara, de acolo și până aici erai oprit de trei sau patru ori și trebuia să zici că merg la Ionescu sau la Popescu din Coronini și te verifica. Era greu de pătruns în zonă. Și aici la intrarea în sat era barieră.
– Deci oamenii care veneau în zonă trebuiau să inventeze povești?
– Păi inventau că se angajau, că veneau la o rudă, ca să poată intra în zonă. Mai veneau și cu călăuze peste munți.
– Păi și matale nu ai încercat niciodată?
– Nu mi-a trebuit. Eu aici nu am vrut să mă îmbogățesc. Dar aveam tot timpul bani. Era bine. Poate dacă se prelungea momentul Revoluției o tăiam dincolo. Așa nu m-a încântat să mă duc. Ți-am zis, pentru zona unde a fost granița, a fost bine că te-a lăsat să faci un ban mai ușor. Cine voia, la Socol se trecea pe uscat.
– Și aici îi mai prindeau pe Ostrov? Pescarii îi prindeau?
– Pescarii, nu. De exemplu, eu mă duceam dimineața la pește. Eram copil, mergeam cu unu’ mai bătrân. Omu’ nu mai putea, se punea pe o salcie și trebuia să îl duci înapoi. Dacă voia să treacă, îi ziceam că nu am văzut, că nu am auzit și pleca mai departe. Dacă nu mai putea, îl puneam în barcă și îl duceam la pichet.
– Ah deci îi duceați la pichet?
– Da, pai altfel eu de mâine nu mai lucram la pește. Primeam 350 de lei de la pichet. Dar lumea nu îi pâra, chiar dacă îi vedeau că sunt străini.
– Pe Ostrov nu se putea ajunge de pe uscat?
– Nu aveai pe unde. Trebuia să treci Dunărea. De acolo de unde movila aia, mai e o Dunăre, e lată. Și înainte erau soldați și pe Ostrov.
– Pe Ostrov nu a fost împușcat pe nimeni?
– Nu. În rest nu împușcau, eu nu știu.
– De cazuri de militari care să treacă nu știți?
– Nu, soldații nu treceau. Le era frică. Era dezertare, nu era bine.
– Și pe aici pe unde era mai îngust, dacă te vedea noaptea cu șalupă, nu trăgeau?
– Nu, nu. Numai dacă erau tâmpiți. Nu s-a auzit să se tragă, să omoare. Se auzea că l-a prins pe unu și pe altu. Îi vedeam că erau legați și îi băgau în dubă. Eram copii, ne jucam și îi vedeam. Eram prieteni cu grănicerii. Ne dădeau mere și bomboane și le ziceam dacă vedeam oameni străini.
– Deci de aici din zonă nu treceau că le erau bine.
– Da, mai mult veneau din țară. Treceau și de aici. Știau punctele pe unde se putea trece. Încărcau câte o barcă pneumatică sau treceau pe camera de tractor. Pe tuburi de oxigen, tot felul de invenții. Cei din zonă știau să înoate. Săreau de pe stânci și erau în apă până veneau grănicerii.
– Am văzut că e abrupt malul la noi.
– Și la ei, dar se urcau și ajungeau cumva pe uscat. Dacă veneau polițiștii sârbi, îi duceau în lagăr. Mai târziu îi dădeau înapoi.
– Aveți cunoștințe care au fugit și s-au întors?
– Da, au fost până în Italia un an și s-au întors. Sau dacă din familia mea fugea un membru, îmi reținea mie actele. Unii au ajuns în Australia. Alții care nu au fost oameni aici, nu au fost nici acolo. Sârbii îi duceau în lagăr, îi țineau o lună-două și acolo îți alegeai unde voiai să pleci mai departe. Lagăr era la Belgrad și parcă la Smederevo.
– La sârbi erau călăuze?
– Mai erau, erau oameni care aveau contacte.
– Prin vamă se trecea ilegal?
– Mai greu, păi erau mici daciile alea. Se mai trecea cu micul trafic și plecau de tot. Aveau legături, plăteau o persoana sârbă și le rezolva drumul. De bătut îi bătea al dracului. Era frica asta. Poate îi scotea afară din armată sau mai știu eu ce.
– Nu mai mureau și când îi băteau?
– Dacă se mai rupea ceva în tine, mai știa dracu. Acuma nu îi bate? Uite vezi aici, unde îi satu Golubac, sunt sate unde se vorbește românește. De la embargo ne-am mai distanțat. Mă suiam în barcă și beam cafea acolo. Am învățat și sârbește. Mai duceam benzină.
– Și cu știrile cum era?
– Aveam Telejurnal și apoi mai o oră-două. Dar prindeam posturile sârbești. Nu mai știu cum se numeau. Toată noaptea aveai la ce să te uiți.
– Cum era miliție peste tot, nu se vedeau antenele?
– Păi prindeam sârbii cu aceeași antenă cu care prindeam romanii.
– La ei la știri nu se vorbea că era rău la români?
– Nu. Se vorbeau nimicuri. Românii au fost măgari față de sârbi cu incidentul cu americanii. Când a fost Constantinescu.
– Se prindea Europa Liberă?
– Da, numai că ascultai pe ascuns că stătea securitatea pe fir. Erau aici la Moldova Nouă.
– Din sat știați care sunt informatori?
– Se știa, sigur.
– Și înainte pescarii nu îi ajutau pe oameni?
– Nu prea puteai, că nu aveai voie. Mai furai pește, îl lăsai pe mal, dar te cam vedeau soldații dacă trăgeai barca pe mal.
– Pe la Ostrov cât îți ia să înoți?
– Îți ia ceva. Te ia apa curentă și te duce departe.
– Și aici unde este îngust în cât timp treci?
– Îți dai seama că erai cu frica în sân, dădeai din mâini și din picioare, treceai repede. Mai erau și călăuze cu barca, tot cu Securitatea împreună făceau bani. Erau aranjate treburile.
– Cât costa o călăuză?
– Nu știu.
– Dar nu știți pe nimeni care să fi făcut asta?
– Nu știu, dar se vorbea. Îi vedeai că își mai făceau o anexă sau o cameră. Se știau cam care erau. Cei care erau, erau bătrâni, s-au dus toți. Aveam eu 12-14 ani, aveau ei 40 atunci. Care făceau asta, erau mână în mână cu securitatea. Cei care încurcau pe aici erau duși, le luau bani și îi treceau dincolo. La ei e mult mai fain ca la noi.
– Nici după ’90 nu ați vrut să treceți?
– Nu. Deși și prețurile sunt mai mici ca la noi.
– Și cu embargoul asta, aveai oamenii tăi?
– Nu, că era malul plin de mașini. O vindeai direct. După un timp am avut clienții mei. Dacă îmi zicea că îi trebuie zece tone, zece tone duceam. Puneam în barcă câte 1500-2000 de kilograme o data. Aveam pe mal oameni care încărcau. Dincolo avea sârbul oameni care te așteptau la descărcat. Ne-a lăsat și pe noi ăștia cei mici. Așa era. Și la embargo au murit mulți. Veneau din toată țara. Și nu le mai convenea să lucre la bidon. Primeau 10-20 de mărci pe noapte. Iar ăștia primeau 50 de mărci la tonă. Intra apa în barcă și din grabă și din cauza faptului că voiau să facă mulți bani în timp scurt, nu realizau și se scufundau. A ținut vreo doi-trei ni. Veneau și sârbii cu bărcile lor. Era rău.
– Și cu satele de sârbi v-ați înțeles tot timpul bine?
– Da. Avem și un sat de cehi mai sus, Sfânta Elena.
– Și acolo mai sunt oameni?
– Sunt, dar mulți au plecat înapoi. Au rămas bătrânii ce lucrau la mină, dar tineretul a plecat în Cehia că nu e de lucru. Suntem 30 de pescari și câteva pensiuni. Mulți sunt plecați dincolo la muncă.
– De schitul de la Nicolinț știți ceva?
– Nu. Dacă vreți să mai dați de oameni, mergeți încolo spre Socol, Zlatița, acolo s-ar putea să găsești. Înainte era teren arabil aici, unde vezi duzii aia. Era porumb prin ostrov, s-a inundat. Era numai un canal înainte pe aici.
– Aici prin sat mai sunt familiile oamenilor care au fugit?
– Da, mai sunt. Mai e unul care acum a venit din Australia, unul e plecat și mai este Kenta, întrebați de Kenta. A plecat în Italia și a venit înapoi. Și pe cel din Australia îl cheamă Referenta. Urcați pe stradă și întrebați de el.
Credit foto: Diana Bilec