– Ați spus că în anii 60 au început cu plecatul din Uzdin?
– Prima dată în Uzdin un om Enci Ilia a plecat cu vaporul, în 1912-1913, din familia mea. A plecat și a stat numai doi ani și s-a întors. El a fost de meserie fierar. Și s-a întors că a lăsat familia aici. El singur s-a dus.
– El ce rudă v-a fost?
– Străbunicul lu bunică-mea.
– Deci cinci generații în urmă. Și unde a plecat cu vaporul?
– În New York. Copilul lui Enci, ăl mai mare are 93 de ani acum, a plecat cu gândul să ajungă în Franța. Dar pe timpul ăla încă nu s-au primit. Fraudulos a trecut din Slovenia în Italia și din Italia a trecut Alpii cu ghizi, cărăuși, care știu zona și i-au trecut pe el și pe soția lui.
– Asta în ce an era?
– În 1961-62. Încă nu primeau cetățeni din Iugoslavia. Abia din 1963-64 au primit francezii. Și unchiul meu de meserie croitor imediat s-a angajat acolo în confecții și cu timpul a adus o soră, un frate. Ei au fost doi frați și două surori.
– Unde în Franța?
– La Paris. Au stat prima dată lângă Garre de Lyon. Și au stat toți la un loc. Pavel ăsta al meu care-i inginer când s-a dus încolo abia în 1969, el în cadă a dormit. Toate trei familiile au dormit într-un apartament de o cameră, unii peste alții. Pe urmă toți au lucrat și s-au repartizat, din anii 70.
– Ei au vrut Franța în loc de Italia pentru că se câștiga mai bine?
– Da. În confecții era și Italia, dar Franța era peste. A plecat bunicul meu și bunica. Și pe urmă s-a dus ăsta ce e cu John Travolta (unchiul meu), a mers la școală acolo, ca un modelar. Ăsta a lucrat și până la urmă a ajuns și a avut 70-80 de angajați, care au căpătat croit gata materialul și numa au avut mașini de cusut. Și au mai făcut bani sârbii noștri care veneau, le-a dus marfă acasă. Ăia când veneau de la lucru, au lucrat pentru el, plus ca să-și facă bani. Iar în 1970, Enci, care a trecut în Italia a avut gânduri bune că și mai mulți bani se face în America. Și a plecat în 1972.
– Deci Enci cine era?
– Enci Ilie era tatăl lui, care a plecat prima dată în America. Fiul lui Enci Ilie era Enci Gheorghe și a plecat din Franța în America, în Detroit.
– Și ce a făcut acolo?
– A lucrat iar în confecții. Între timp Petru Vereșan, care-i de la unchiul meu pleacă și el în 1974-75, că se câștigă dublu decât în Franța. Numai unul dintre verișori a rămas, Enci Ilia, care ca pe bunicul lui îl cheamă, a lucrat până în anii 2000 în Franța, cu confecția, când au început să intre chinezii. A lucrat pentru Pierre Cardin, pentru firme cunoscute. Mie mi-a dat haine, știu că și în zi de astăzi i-am dat unui vecin, le ține pentru nuntă, nu se zgârcesc, e strașnic materialul.
– Deci era tradiție în familie croitoria.
– Da. Din partea mamei erau mai săraci, erau mai mulți frați, că de aia s-or dus în străinătate. Din o sută dacă s-a dus unul care a avut avere din familie, numa dacă nu s-o fi înțeles în familie a pelcat. Partea mare care n-au fost meseriași au plecat. În anii 60 au plecat, nu ți-a trebuit nimic, ai pus pe tren ce ai dus, te-ai anunțat la fabrică, imediat ți-au făcut card sejour și au putut să lucrezi. Așa a fost pe timpul ăla. Verișorul meu Pavel, copilul lui Ilie, a terminat inginer, ce să facă, că a avut bani. El tot la două luni s-a dus în Elveția și a băgat banii. Îi băga, că-i lua impozit. Ce să facă cu banii ăia? A cumpărat hectare de pădure în Franța. Eu mă duc cu verișorul meu la vânat. Ei au niște prieteni care au 20.000 e hectare. Unchiul meu a investit în pădure. Și azi unchiul meu dacă este lângă el 2-5 hectare, tot mai cumpără. El trăiește lângă Versailles.
– Ăsta-i Ilie?
– Nu, ăsta-i Pavel. Ilie a murit în 2014.
– Ilie ăsta era nepotul primului Ilie, care a mers prima dată în America?
– Da. Dar nepot de nepot. El e în 1961. Eu mi-s în 1962. Și în zi de azi e în viață în Detroit, Enci Gheorghe, care până cu doi ani înapoi a lucrat, la urmă a avut de curățat hainele. N-o mai vrut să lucre că a ajuns la pensie și na hai să vină cineva să lucre. Și au venit români angajați din România, prin anul 2000, i-a angajat imediat la el și le-a vândut. Și el s-a simțit rău că nu lucrează. Avea aproape 80 de ani și s-a dus și i-a întrebat: mă primiți să lucrez barem 3-4 ore? Până acum doi ani a lucrat, așa s-a simțit el.
Dar unchiul ăsta al meu, Petre Vărășan… să vă spun povestea cu John Travolta. Când s-a dus acolo în 1974 s-a angajat la un evreu în Detroit și ăla a avut clientelă tot bogați. A venit unul să-și facă o mașetă, să scurteze sacoul. Și după vreo 6-7 ani îi zice la evreul ăla: „te rog lasă-mi cheile că eu vreau să muncesc mai departe”. I-o lăsat ăla. Și după 6-7 ani vine evreul la el – pe el Petru îl cheamă, dar îi zice Peter – și-i spune: „Peter, vrei să-ți vând eu magazinul ăsta?” Mă, că eu n-am bani, că una, că alta. Dar el îi zice: „Eu te-am văzut, te-am urmărit 6-7 ani, ești tare muncitor, numa trebuie să te ocupi, să ai un business al tău, cum zic americanii”. „N-am eu bani”, zice el. „Facem fără bani și într-un an de zile sămi dai suma aia de bani, încă i-a lăsat preț mai mic. Dacă tu într-un an de zile nu ești capabil să faci banii ăștia, nu ești capabil de business-ul ăsta. Tu ești muncitor și toată viața o să câștigi bani pentru cine?”
El în zece luni a câștigat și mai mulți bani, s-a dus și i-a dat banii. Și evreul i-a zis: „Peter, o să mă ții minte toată viața, o să fii plin cu bani. În America clientela care a fost la magazinul ăsta, tot la el a venit. El scurtează pantalonul, 20 de dolari sau 50. Clientela bogată numai acolo a venit. În zona aia Tampa era unicul. Și așa a lucrat 20 de ani în Detroit și și-a luat apartament în Tampa (în Florida, pe după golful Mexic), numa ăi bogați stau acolo. Acolo nu este industrie, numai birouri, către golful Mexicului. El e taman pe insula aia Clearwater. A avut și casă și i-a rămas și apartamentul lui, ca de la noi în drum, are oceanul, jacuzzi, de toate, păzitori, nu poate nimeni să se scalde. El lucrează și în zi de azi, are… el e mai tânăr decât maică-mea, are 72 de ani. Și așa a căpătat clientelă. El pe managerul lui Mike Tyson. Prin lume s-a dus vorba și a ajuns să-i facă și la John Travolta și lui Tom Cruise, că nu vine la el, numa-l cheamă la telefon. Ei iau haine din Europa, Pierre Cardin sau Gucci și trebuie ajustate sau el îi repară. El pe vremuri a făcut și de-al lui, pantaloni de piele, sacouri, și a mai vândut, dar n-a avut reclamă mare, numai clientela lui care a fost pe acolo a luat.
– Și pe el îl găsim pe internet cumva?
– Peter Tailor Shop.
El tot anu a venit. Numa sora lui a murit și anu trecut cu Corona a venit, maică-mea a fost rău la pat. Ei au fost foarte uniți. Mai ales familia din partea lu maică-mea. Ăștia din partea lui taică-meu sunt toți Enci și Vereșan.
– Sunteți verișori primari?
– Nu, el e unchiul meu de mamă. Deci a fost frate cu mama.
Are 72 de ani, încă lucrează, are o viață… încă joacă tenis. Păi îl cunoștea pe Hulk Hogan, așa se comportă: „Hey, man”. Păcat că n-am fotografiile lui, când a fost în Franța, cu părul mare, cu zulufi, că el e blond, ca maică-mea, a fost blondă.
– Dacă găsiți pozele, ne trimiteți pe whatsapp. Și să ne povestiți și de dumneavoastră, de câte ori ai fost plecat în străinătate.
– Eu am fost de mic am fost plecat, de la cinci ani. Nu v-am spus, în 1968 moare bunicul meu, tatăl lui Peter Vereșan, și din Franța l-au adus aici să-l înmormânteze. Adam Vereșan l-a chemat. A vrut să fi înmormântat în pământul Uzdinului.
Prima dată la cinci ani am fost la Paris, am și fotografii, lângă Turnul Eiffel. Și toate neamurile mele, unchii mei, verișorii mei, toți am ieșit împreună la Versailles, la Turnul Eiffel, la Sacre Coeur. Am fotografii din 1967.
– Cât ați stat atunci în Franța?
– O lună-două. Când eram tânăr eu am putut mare fotbalist să fiu. Mi-a plăcut viața. Dacă nu m-am dus la mare, m-am dus la Paris, vacanța mea. Când veneam din Paris, am venit cu bani, două-trei luni, parcă, unchii toți îmi dădeau ban- ia și tu, Dorele. Verișorii mei nu m-au lăsat să plătesc când eram acolo cu ei. A fost o viață altcumva. Acum generațiile astea s-au distanțat sufletește și nu-i mai harmonia aia în familie ce-o fost cândva. Verișorii, neamurile, a fost sfânt. L-a ajutat cu o vorbă, cu o îndrumare… acuma am văzut și la verișorii mei, schimbă generațiile străinătatea. La noi în Uzdinul ăsta e păcat, că vă spun aici întotdeauna a fost o mândrie când venea cineva.
– Dumneavoastră ce vârstă aveți?
– 60 de ani. Născut în 1962.
– Și când ați plecat să rămâneți prima dată dincolo?
– Toți ăștia de care vă povestesc, nicicare n-au făcut armata. În 1983, atunci am întâlnit-o pe Ofelia, și așa a fost o iubire când am văzut-o prima dată. Frate-su era profesor de desen aici, atunci am văzut-o, cu niște prieteni de-ai mei mă gândeam, musai s-o cunosc pe fata asta mândră. Dar eu în viața mea n-am lucrat până atunci. Și profesorul zice: vrei să mergi la mine în sat să mă ajuți, am vreo două hectare, al săpat de porumb. Pe mine maică-mea nu m-a lăsat să lucrez. Și m-am dus, iac-așa am cunoscut-o, și nu mi-a plăcut de ea și am plecat în Franța. A venit vara, iunie, vacanța și m-am dus în Franța. Și atunci n-a fost mobil, ci doar așa, telefon fix. Fratele meu a plecat și am zis să-i trimit un cadou ca la o prietenă, o fustă, un parfum. Și ea mă sună pe mine, una-alta, de ce nu vine acasă? Ea fost tare serioasă. Și atunci m-a tras un dor… mare lucru în viață omul cum simte. Și le spun la ai mei. Dar atunci în 1983 nu te-au controlat la vamă, dar a trebuit ca un fel de garanție. Și mi-a făcut un unchi care a fost câta mai legat de Yugoslavia. Ce-o să zică ăia comuniștii, că tu vrei să rămâi, că unchiu-tău, verisorul tău, toți, nu au făcut armata. Și când s-a anunțat ea la telefon m-a tras un dor și i-am spus la bunica mea: să știți că mă duc acasă să mă însor.
– De cât timp erați în Franța atunci?
– De 4-5 luni, am zis că mă duc definitiv. Înainte am stat o lună, două, trei, eram aici până în clasa a zecea, am întârziat la școală, că m-am jucat fotbal de mic. Eu m-am antrenat în Steaua Roșie. Am început să joc aici în Uzdin și au văzut calitatea, pe atunci sportul pentru sat era mare și m-am dus mai departe. Și am jucat în satul Alibunar, a știut de mine toată zona asta a Voivodinei. Eram căsătorit, Sabina (fiica) era mică, de un an și m-am dus la Sloboda Tuzla (echipă de fotbal din Tuzla, Bosnia), la Tuzla m-a dus unu Branco Anovici, m-a dus să vadă cum joc, și am stat o săptămână la cercare (probă). Țin minte că atunci într-o săptămână am căpătat bani, o mie și ceva de mărci. Și a trebuit să încep de iarna cu ei la pregătiri. Și m-am dus acasă și-i spun soției să mergem acolo și ea: nu mergem acolo la bosniaci. Nu m-am dus de după ea și las că joci și aici la județ. Ea a fost așa o fire, ea n-a știut să înjure. Eu am fost mai exploziv. Am crescut găini, porci, ce n-am crescut, și broaște am dus în Italia. Ăla cel mai bun business a fost, cu pui de baltă. Din anul 1995 până în 2001.
– Deci creșteați broaștele aici?
– Nu. Aici Timișul e mlăștinos, se revarsă și broaștele pe mal noaptea iasă și ziua se întorc în apă. Și le-am făcut lămpi de carbid. Pe timpuri am avut o casă de la un unchi al meu din partea tatălui, ce era plecat în America și era casa goală. Și atunci au venit românii aici la lucru. Și eu am ținut vreo 25 de români, mai se duceau, mai veneau, c-am lucrat agricultura. Și întâi s-a prășit, cu sapa, și ei au fost datori pentru că locuiesc la mine, le-am făcut șederea pe o lună de zile. Ideea cu broaștele mi-a venit că am auzit de la cineva că pe timpuri, cu douăzeci de ani în urmă s-a ocupat cineva din Novi Sad. Și cumva am găsit o cunoștință, unul din Zrenjanin. Venea italianul cu tir, cu cameră frigorifică și de două ori pe lună ducea marfa. Atunci în Serbia a fost războiul, au fost problemele astea. El a vrut să investească aici, să facă o fabrică unde se taie numai țâmpii. Și nu ne-au dat nicicare voie să facem.
– Și cu cât vindeați kilogramul?
– Cu o marcă kilogramul. Cu băieții era 10 euro să prășești două ore, dar ei făceau și 20 și 30. Am mai avut și de aici și din satele din împrejurimi mi-au adus mie marfa. Și prietenul meu a venit cu camionul. N-am fost eu prima mână, că eu trebuia să fiu aici și el mai spre Novi Sad, către Ungaria. Și taman atunci a murit italianul, copiii n-au mai vrut, a lăsat vreo 30 de restaurante, bani mulți. Și în 2001-2002 a început să nu mai lase să scoată din țară. Dar eu m-am interesat cu italianul, în nouăzeci și ceva, să deschidem în Delta Dunării. Și atunci prima dată am auzit că au avut ruși în Delta Dunării. Și taman când am vrut să facem tranzacțiile astea italianul s-a îmbolnăvit.
– Și ce ați vrut să faceți acolo, fabrică?
– Nu, să se prindă broaște. Aici a fost canalul Dunăre-Tisa, erau alte broaște, mai mari. Am avut câte 400-500 kilograme zilnic. Românii după aceea încetișor au început să nu mai vină, au început să meargă prin Grecia. Și am început cu familii mai sărace de aici din Uzdin, din toate părțile unde e mlaștină, ei mi-au adus marfa, i-am cântărit imediat banii. Și eu am fost cu ei, duceam cu tractorul, că ei n-aveau nimic, le-am luat biciclete. Și le-am făcut lămpi din alea cu carbid ca să poată să prindă broaștele noaptea, numai noaptea. Am luat 20 cu mine cu tractorul și m-am dus până în frontiera română, prindeam broaște.
– Deci asta a fost între 1996 și 2001. Și în perioada asta de când ați renunțat să jucați în Bosnia până în 1996 ați rămas la Uzdin?
– Nu. Am jucat aici la județ, la Covăcița vreo 3-4 ani, la Alibunari am jucat. În anul 1990 am venit în Uzdin 6 luni să-i ajut. În anul 1996 am fost și antrenor și jucător. Am avut o generație de-a mea de fotbal talentată, numai n-am avut conducere. Și toți ne-am împrăștiat. Și cei mai buni am jucat pe bani în alte părți. Și atunci am venit în 2001, când a picat Miloșevici, a fost greu. Eu am fost întotdeauna pentru schimbări în viață, și-n zi de astăzi mi-s, că întotdeauna se poate mai bine să se trăiască. Totdeauna să găsim soluții, să fim altcum. Am venit în 2001, conducerea era tot socialistă, tot comunistă. Am fost într-o opoziție. Și când s-a făcut comunitatea românilor am fost vicepreședintele românilor. Eu le-am spus, mie nu-mi trebuie bani, să-mi dați material, fier, țiglă, ciment, nisip și de-astea să face stadionul, că totul a fost ruinat. Au fost vreo 200 de copaci, nu știu ce-au făcut, i-au vândut, că n-am fost eu aici pe timpurile alea, și s-a îmburdat zidul. Și am strâns tot materialul acela și am construit stadionul, încăperile. Dar să știți că în 1965 Uzdinul a fost în grupa C. Era și pe motiv politic, au cântat hora unirii. Pe timpuri aici povestesc moșii noștri, că au fost legionari. Și atunci că s-a cântat Hora Unirii, de la Dunăre la Sena și au stopat generația aia și de atunci tot mai jos s-a dus Uzdinul. Atunci ra satul mare, eram trei mii, eram și trei clase, 70-80 în generație.
În 1926 a înființat prima echipă de fotbal, e o fotografie, un neamț a înființat care a fost aici. Eu nu sunt de acord acum, măcar că eu am fost plătit, nu mai avem copii care muncesc. Eu când m-am dus în Franța le-am lăsat 16 copii ca Patric al meu, de 16-17 ani. Am plecat în Franța, a venit conducere nouă, din alte părți, nu s-a mai muncit, se joacă din duminică în duminică, aduc de prin Belgrad formați jucători. Nu mai este „Unirea”. Au făcut și un imn în 1965: (cântă) „Pe noi ne cheamă Unirea, pe inimă ne stă mândria / Suntem fala satului și-n fruntea Banatului / De ce știm noi, adversarul respectăm / Dar să învingă nu lăsăm / Pentru a noastră dragă Unire ne luptăm cu mândrie”. Și este mai mult. Asta a făcut generația aia, generația de aur.
Și pe timpuri am găsit un album, am avut ceartă cu ăștia. Era un tablou lepădat, de prin 1950, mi se pare, l-am dus la reconstrucție. Am avut fotografii a lu mai mulți care au murit, m-am dus la urmașii lor și mi-au dat fotografiile. Și interesant este, un sârb din Putnikovo poartă toată tradiția asta, el e și polițist, Tale Andrici îl cheamă, a crescut cu noi de mici. Tot e la stadion colecția asta. El are grijă.
Eu am vrut să mă duc, tare mult mi-a plăcut să trăiesc în Franța. De mic țin minte amabilitatea aia, când te bagi într-un magazin, e altcum, mentalitatea latină. Și m-am dus după fiica mea.
– Deci fiica dumneavoastră a plecat prima în Franța?
– Da. Am mai fost eu în 2010, că am ținut magazin de marfă. Au studiat fetele și mi-a trebuit bani. Toată ziua vin acasă vineri, dă-le bani. Dar de unde, că la agricultură vând o dată porumbul și se cheltuie. Am avut magazinul peste drum de școală, și acum scrie Banana, nu l-au șters. Așa mi-au spus mie de la fotbal, și toată lumea mă cunoaște, Banana.
– Și fiica dumneavoastră când a plecat în Franța?
– În 2011, fiica cea mică. Fiica cea mare e la Timișoara. Ea în 2004 s-a dus la studii. Dar soția mea a avut un accident aici la Padina, când a dus-o pe fiică-mea la școală la Alibunari, că acolo era școala de economie în limba română, la liceu. Și apoi a plecat la facultatea și de atunci a rămas din 2004, și-a găsit băiat din Orșova, student, s-au căsătorit în 2010. A rămas la Timișoara, cu cosmetica se ocupa și înainte. A lucrat în Piața Unirii la cineva a plătit spațiul acela, apoi s-a mutat în Mall a lucrat, și apoi și-a deschis salonul acum 5-6 ani aproape de Continental, a fost televiziunea și a filmat-o. Eu eram în Paris și nici n-am fost la deschidere.
– Și deci fiica cea mică a plecat în 2011 și apoi ați plecat și dumneavoastră?
– Da, în 2012 am plecat și eu, am stat șapte ani. Cinci ani n-am venit deloc, și apoi am venit, că ei au trăit împreună și n-au făcut nunta și atunci au făcut nunta la fiica mea.
– Ginerele e român?
– Da, e de aici din sat.
– Și dumneavoastră ce ați făcut în Franța în perioada asta?
– În perioada asta ginerele meu a lucrat la geamuri termopane și cu el am lucrat de la început, pe urmă am cunoscut un alt patron, se ocupă cu vânzarea de mașini, camioane, are plațuri (locuri) unde vinde mașinile în Paris.
– Și vreți să vă întoarceți acum în Franța? Când ați revenit în Uzdin?
– Am venit după maică-mea, încă nu căzuse la pat. Am fost la Timișoara la botez, a făcut Sabina și de acolo m-am dus la Paris și anul următor a zis că vine și unchiul meu și am venit acasă, cu intenția ca să mă întorc. Patronul meu închide acolo firma din 10-15 iulie până în 1 septembrie, se duc toți în vacanță. Și pe urmă a picat mama mea la pat, ea a avut Parkinson. Și a trebuit să rămân cu ea, n-am vrut s-o dăm la casă de bătrâni.
– Asta în ce an era?
– Acum, că-i de câteva luni moartă maică-mea. În noiembrie 2021.
– Deci cât ați stat în Franța?
– Șapte ani, aproape opt ani. Din 2012 am stat, veneam în vacanțe o lună-două. Am venit în 2019, am vrut să mă întorc și maică-mea a picat la pat.
– Și acum vă gândiți să vă întoarceți înapoi în Franța?
– Păi mă gândesc, pentru că acolo e fiică-mea, a avut prima fată, Clara, o mândreață de fată, atâta am îndrăgit-o, vorbește românește, franceza, engleza, sârba. Are cinci ani în toamnă.
– Și cu Iliescu care-i povestea? Care unchi de-al dumneavoastră?
– Unchiul Spăriosu Todor. El n-a fost în Franța, n-are nicio treabă. El a fost din familia lu taică-meu, a fost mai cu avere, nu s-au prea dus în străinătate. Poate au fost în vizită.
Trebuie să vă duc și la stadion, să vedeți o minune, istorie. Eu am jucat fotbal la Uzdin 45 de ani, am fost poate mai bun decât băieții ăștia tineri. Am jucat fotbal, nu m-am lăsat. Am avut generație din asta de copii ca Patric, toată ziua au venit la mine să ne antrenăm, toți români. Și-mi pare rău că s-au pierdut.
– Este vreun jucător din Uzdin care a ajuns la un moment dat mai sus?
– Este. Prietenul meu cel mai bun a făcut școala la Vojvodina din Novi Sad și a ajuns în prima divizie și a doua. A jucat la Proleter Zrenjanin. Noi am fost mai țărani, n-am fost educați sportivi, a mai băut, mai o noapte nedormită. N-am avut o viață de profesionaliști. Un alt prieten de-al meu a jucat la Arkan Obilić, și cu Barcelona a jucat în 1996. El n-a fost așa de bun, a jucat fundaș de dreapta, el a știut numai cu capul. Și ne-am întors aici și am vrut să facem, dar cam târziu. Am fost mai bătrâni, n-am mai avut pe alții între noi. Și iaca acum mă bucur că Uzdinul s-a ridicat cu băieții ăștia care joacă din alte părți, numa joacă pe bani. Noi am jucat la Uzdin dintr-o plăcere, dintr-o mândrie, n-a existat să nu cântăm imnul. (cântă) „Fotbalistu-i drăgălaș când se plimbă prin oraș / Și-ai să vezi cucoanele ridicând obloanele / Și-ai să vezi fetițele…” E mai mult. Era o armonie. Ascultam povești cum s-a făcut fotbalul aici și istoria Uzdinului. Ăi bătrâni au dat mult pe cultură, pe sport, au fost uniți, se duceau cu trăsura, cu trenul, noi mai călătoream cu autobuzul. Un timp am avut un autobuz vechi aici la noi l-au reparat CAP-ul, și a mers lume cu noi, spectatori de-ai noștri, când mergeam cântam, era o armonie, o plăcere. Și iaca noi suntem ultimele generații care am mai prins oamenii ăia care au fost de fală și de organizare și au știut să strângă românismul ăsta.
La tenis de masă noi am fost campioni în fosta Iugoslavie.
– Campionii Iugoslaviei?
– Da! Măi, păi voi nu știți istoria Uzdinului, nu v-a povestit nimeni?
– De tenis de masă ne-au spus că ați avut echipă foarte bună.
– Înaintea lui Partizan, înaintea lui Zagreb, înaintea lu Slovenia. Când au venit slovenii la noi, când i-am băgat într-a doua divizie, și au pierdut aici nu știu cât. Cu taxi au venit din Belgrad, Uzdinul nici n-a fost pe hartă și au pierdut. Că slovenii au fost strașnici la tenis de masă, și croații. Numa nu-i școala asta, n-a fost un copil să nu treacă, o disciplină, o muncă. Copiii au trecut prin selecția aia. Și ăi mai buni elevi, ăi mai disciplinați, nu i-a lăsat la cinema, nu i-a lăsat înghețată, o disciplină strașnică. I-a luat în anii șaizeci și ceva și în anii optzeci am început să ne băgăm în prima divizie. Și pe urmă au început să ne despartă, au început să-l cumpere pe Ilie Partizan, pe Mircea Măran antrenor, Bosică, în 91 a jucat Ilia în Liga Campionilor cu Partizan la Timișoara. O tradiție care și în zi de astăzi se ține. Trei sporturi la două mii de locuitor- handbal, fotbal și tenis.
– Și mai sunt copiii buni acum, se mai face performanță?
– E o zonă aici strașnică. Dacă s-ar întoarce fratele lui Lupulescu sau care sunt plecați prin străinătate, antrenori, și i-ar lucra niște ani, ar scoate campioni. Am avut atunci un dar în anii 80 când ne-am băgat în prima divizie, pentru un set au vândut meciul lui Zagreb, Vojvodina a vândut, ca să nu fim noi aici campioni. Și i-a luat antrenorul: nu vă necăjiți, că la anu ce vine, pe toți îi batem. Ani de zile am fost campioni. Și după aceea au început să ne despartă, să-i cumpere cluburile alea mari.
Și Ilie a câștigat medalia olimpică de aur, și s-a dus în America și acolo americanii îl iau pe Ilie Lupulescu și Ioniță Bosică, că au știut că sunt la tenis de masă. Au fost la olimpiada din Grecia antrenor. Și Ilie a jucat pentru America la olimpiadă. Are trei olimpiade familia Lupulescu.
– Și el e în America acum?
– Da, dar acum s-a întors, e aici, vecin cu mine. A venit în vacanță. A fost un om cu entuziasm, oriunde, orice sport ar fi luat. El le-a spus la ăștia, eu să vin, că la fotbal nu se face imediat, eu să alcătuiesc generația mea, îmi dați doi ani și după aia trei divizii o să sui fotbalul. Întâmplător a rămas la tenis, că el a jucat și fotbal și tenis, a fost la specializare, la Subotica, antrenor și după aceea a venit în anii șaizeci și ceva, s-a întors aici și a început să lucre cu băieții noștri. El a plecat în 1992 în America. Eu cu el stăteam la masă și mi-a zis: „Măi Dorule, eu mă dus, dar să știi că n-o să muncesc în fabrică, îmi găsesc lucru ce-mi place. Și taman a găsit la tenis de masă, numa americanii nu-s pentru tenis de masă, n-a prea reușit.
– Hai să mergem și la stadion.
Credit foto: Ionuț Suciu