– Dumneavoastră sunteți de aici?
– Da. Sunt crescut aici, la vârsta de doi ani am fost adus aici de părinți, pe când în orașul ăsta erau doar trei blocuri.
– Asta era în ce an?
– Am venit în 1966.
– Și ce se lucra aici? Numai locuri de muncă ce deserveau Dunărea?
– Nu, se deschisese mineritul. Mineritul de cupru, flotația de exploatare și era perioada în care erau aduși foarte mulți muncitori din țară, în special din Ardeal și Moldova.
– Și dumneavoastră de unde ați venit?
– Din Ardeal.
– Din ce zona?
– Din Brad, de lângă Deva. De acolo erau părinții mei.
– Și cum a fost copilăria aici în zonă? Având în vedere că erau trei blocuri.
– Bun, orașul a tot crescut, s-a tot construit mult. Oricum copilărie mai frumoasă a fost atunci decât acum, cu siguranță.
– Și adolescența? Sau scoala unde ați făcut-o?
– Tot aici, la Moldova Nouă.
– Era școală până la liceu?
– Până la liceu, da. În anii aceia te scoteau de la scoală dacă făceai sport. Iar eu alegeam tot felul de sporturi ca să fiu scos de la școală. Mă apucasem de handbal și avusesem norocul să prind și echipa de seniori a localității. Jucau pe atunci în divizia B. Așa că eram scos de la scoală și eram încântat tare.
– După liceu ați rămas aici?
– Am rămas aici. Am făcut și armata. Tot datorită sportului am rezolvat să fac armata aici în oraș, aproape de casă, pentru că jucam pentru echipa de handbal. Și imediat după armată am fugit din țară.
– Ați fugit pe Dunăre?
– Da, am trecut înot, pe la Șușca.
– De ce Șușca?
– Tocmai ce mă căsătorisem și soția mea era din Șușca. Împreună cu un coleg din echipa de handbal, care era din Craiova, ne-am hotărât să fugim dincolo. El avea un frate în Germania care plecase legal de șapte-opt ani, fiind căsătorit cu o săsoaică, o doctoriță. Și ne-am hotărât să fugim, bazându-ne că el ne va ajuta.
– Cum v-ați pregătit pentru fuga?
– Pregătirea am făcut-o într-o săptămână. Aveam în gând de mult să trec, însă nu știam momentul pentru că era periculos. Îți era frică să vorbești cu prietenii că vrei să fugi. Se prindeau foarte des persoane care încercau să fugă. De obicei erau aduși în localitate cu grănicerii, care la fiecare sută de metri se opreau și îi băteau. Mereu îi vedeam plini de sânge, de abia mai stăteau pe picioare. Așa creau teama asta de a nu mai fugi din țară. În plus, am avut doi prieteni care au încercat să fugă din țară, iar unul a fost prins și omorât de marinarii de pe acele glisiere, turbojeturi sau cum se numeau. A fost omorât cu cangea și a fost găsit la porțile de fier cu vreo șaisprezece împunsături.
– Știți unde a fost înmormântat, ce s-a întâmplat cu el?
– Nu mai știu.
– Și cu toate acestea v-ați hotărât să fugiți.
– Da, ne-am hotărât să fugim, da.
– Spuneți-mi totuși cum ați făcut. Exista un antrenament? Cum ați ales să fugiți? Ce ați folosit? Ați plecat înot? Ați avut călăuză, nu ați avut călăuză, deși fiind de aici…
– Nu, nu am avut nicio călăuză. În afara faptului că eram sportivi, noi mergeam oricum toată vara la Dunăre. Era un loc de plajă pe lângă care mereu înotam și nu aveam probleme cu înotul. Eram bun înotător. Ne-am hotărât să plecăm pe la Șușca. Știam un loc unde se mergea la pescuit. Am vorbit cu prietenul meu că e cel mai simplu și cel mai sigur ar fi să plecăm ca și cum am merge la pescuit, cu undițe, cu tot și să rămânem în stufăriș. Ne-am dus la pescuit pe la orele prânzului, cred că era 12-13 și am rămas în stufăriș până la 12 noaptea. Deja seara nu ne mai puteam mișca din cauza fricii. Stufărișul cum se mișcă mereu, aveam senzația că ne vor auzi. Stăteam cât puteam de nemișcați și ne luaseră pe amândoi niște cârcei, inclusiv pe la abdomen. Am avut momente în care ne-am gândit dacă să ne întoarcem acasă sau să continuăm drumul.
– Asta fiind pe la ce distanță de mal?
– Noi eram intrați în apă deja vreo 40 de metri. Eram chiar la marginea stufărișului.
– Deci încă era pe partea românească?
– Da, pe partea românească. Și în jur de ora 12 noaptea ne-am hotărât să înotam. Ne lipisem cu scoci de noi, cu bandă izolir, cu ațe, pantaloni scurți, tricouri, niște acte, niște bani, toate băgate toate într-o pungă pe care o dădusem cu călcătorul ca să nu intre apa. Și ne-am pus să înotam. Era trecut de 12 noaptea. Mai sus de Șușca e un cot, o curbă în care nu ai mare vizibilitate. Și chiar atunci când ne-am apucat noi să înotam venea în jos un vapor. Ne-am ales cam prost momentul când să plecam. Noi înotând, ziceam: „Ce facem, ce facem, ce facem?” Eram totuși speriați. Nici în spate nu puteam să ne întoarcem, că ne prindeau grănicerii. Vedeam în minte toate fazele alea cu oamenii bătuți și i-am zis colegului meu: „Hai să mergem, dă-i înainte!” Apoi din cauza fricii fiecare și-a văzut de ale lui. El a hotărât să se întoarcă puțin și eu am hotărât să merg direct spre sârbi. Nu am avut probleme cu vaporul, a trecut destul de departe de noi, dar era teama aceea. Auzeai motoarele în apă, puternice. Nu ne-a văzut nimeni. Am ajuns pe malul sârbesc și ne-am regăsit după vreo șase ore.
– Cum? Unde?
– Am ieșit destul de departe unul de altul. Ne-a dus Dunărea foarte mult în jos. Ne-am căutat pe mal și nu ne-am mai găsit. Ne-am găsit dimineața. Știam la ce oră pleacă autobuzul spre Beograd și ne-am întâlnit în autogară.
– Asta în ce an era?
– 1986.
– Deci încă nu era lagărul la sârbi.
– Ba era lagărul.
– Era? Ați ajuns în lagăr.
– Nu. Noi am vorbit de acasă despre asta, pentru că e întâmpla frecvent în anii aceia. Am avut foarte mulți prieteni care au trecut, au fost prinși de sârbi și dați înapoi. Dacă aveai nume sârbesc aveai o șansă mare să fii ținut în lagăr. Sau dacă aveai pe cineva din familie care era afară, prin alte tari. Dacă nu aveai pe nimeni, cum era cazul meu, de exemplu, era riscant. Aproape sigur erai dat înapoi.
– Cum se făcea trierea în lagăr? Știți cumva?
– Știu de alți prieteni care au fost dați înapoi. Am avut prieten care a fost dat înapoi de două ori.
– Și nu știe de ce.
– Nu știe de ce. El a mai trecut cu un partener, care avea pe cineva în Suedia. El a fost oprit, iar partenerul lui a ajuns în Suedia. Concluzia sau explicația ar fi doar asta: aveai un mare avantaj dacă aveai pe cineva afară, căruia trebuia să-i cunoști numele, adresa, date exacte.
– Deci era un soi de anchetă, se verificau niște informații.
– Da, da, probabil. Noi am ales varianta să nu ne oprim la sârbi deloc. De când am început să înotam până am ajuns în Italia, în Trieste am făcut 24-25 de ore. Am mers foarte-foarte bine. Am luat autobuzul de la Veliko Gradiște până în Beograd. În Beograd în autogară, când am oprit să coborâm, s-a întâmplat să fie control de miliție. Noi nu aveam acte, pașapoarte că să arătăm. Aveam doar buletinele cu noi. Am tot așteptat să plece de lângă autobuz, că erau mai multe autobuze acolo. Dar tot lângă autobuzul nostru stăteau și cereau acte. Nu la toți, dar la multe persoane. Am coborât ultimii din autobuz și ne-au întrebat de documente. Noi ne vorbiserăm că dacă e să ne oprească, fugim! Și fugim în direcții diferite, cu gândul că măcar unul dintre noi să scape. Așa că am luat-o la fugă amândoi. Eu cred că am fugit mai mult de un kilometru, nici nu m-am uitat în spate. Am trecut printre blocuri, parcuri, până când am cam obosit. M-am oprit la un bloc și am tot stat liniștit mai mult de jumătate de oră. Am văzut că nu sunt urmărit. Dar acum nu știam unde e gara. Nu știam să vorbesc sârbește. Crescând aici, majoritatea vorbeau sârbește, dar eu nu am fost interesat, spre rușinea mea. Și acum trebuia să caut gara. Știam pe la ce ora e trenul spre Trieste și nu știam cum să întreb. Îmi era și frică pentru că auzisem că și persoanele civile primeau recompensă dacă te predau, dacă te dădeau în primire. Opream de obicei unde erau foarte puține persoane, pe la chioșcuri pe unde era câte o persoană și nu știam cum să întreb de gară. Făceam semne, dădeam din mâini și îmi răspundeau la fel, arătau într-o parte, în alta. Și tot așa am ajuns până la gară.
– Și ați luat trenul…
– Și m-am întâlnit cu prietenul meu! Am văzut în gară când pleacă trenul. Îmi luasem un buchet de flori și un ziar, ca o acoperire și mă tot învârteam prin gară. De acolo am plecat pe bulevard că era destulă miliție în gară și m-am gândit să mă depărtez de ei. Mai aveam vreo trei ore și ceva până pleca trenul. M-am dus încolo și am văzut un cinematograf. Mi-am zis că cea mai bună alegere ar fi să mă bag în cinematograf. E întuneric, nu te controlează nimeni. M-am dus acolo, am cumpărat biletul. Dădeam tot timpul bani mari că să primesc restul. M-am băgat acolo și când s-a terminat filmul, cine era afară? Prietenul meu! A avut același gând că și mine. Fantastic! Am ieșit de la film, am mai pierdut acolo în părculeț o oră și ceva și apoi ne-am dus spre gară. Am urcat în tren, ne-am luat bilete diferite. Eu personal m-am dat surdo-mut. Nevorbind nicio limbă străină, mă făceam că dorm, că sunt obosit, cu biletul de la tren mereu în mână. Așa m-am dus, cu ziarul, cu buchetul de flori, cu biletul mereu în mână, până aproape de Trieste. Acolo la graniță am coborât din tren pentru că începeau controalele vamale. Granița am trecut-o paralel cu vama pentru mașini, unde în lateral, la câteva sute de metri, am luat-o printr-o pădurice și așa am ajuns în Trieste.
– Și în Trieste ce s-a întâmplat?
– În Trieste când coboram spre oraș, am fost opriți de carabinieri. Ne-au întrebat cine suntem, documente, nu prea înțelegeam noi ce spuneau. Le-am dat buletinele, le-am zis: România, Ceaușescu. Ne-au dus la poliție, ne-au băgat pe arest, am stat pe arest cred că vreo 12-14 ore. Ne-au adus niște sandvișuri să mâncăm și după ne-au dus la o pensiune unde puteam să stăm. Ne-au dat un document de la poliție că ne-au luat în evidență. Ne-au arătat unde era o cantină aproape de pensiune. Era o cantină a săracilor unde se servea prânzul și astfel aveam prânzul gratuit.
– Și la pensiune ați plătit?
– Nu, nu am plătit nimic. Era plătit de statul italian.
– Știți de ce? Știu că ONU avea ceva bani alocați.
– Am auzit și eu de asta, că avea bani și pentru sârbi și pentru austrieci, pentru toate țările care primeau refugiații. Dar nu știu ce sume.
– Ce ați făcut după?
– După aceea din Trieste am fost trimis spre Roma. Acolo m-au trimis. La lagărul de la Latina. Acolo era un lagăr. Nu m-au ținut în lagăr, m-au trimis pe via Aurelia la un hotel și acolo am stat vreo 7-8 luni. Mi-am depus actele pentru a emigra în America. De fapt am depus peste tot, în Canada, în Australia. Dar eu voiam neapărat în America, cu toate că nu aveam pe nimeni acolo. Eram fixat pe America, nu știu de ce. Și am fost acceptat de Canada, de Australia, dar de America, nu. După aceea m-am hotărât să plec în altă țară și să încerc totuși pentru America. America și New York îmi doream eu. Așa am plecat din Italia în Spania. Am aflat că de acolo se emigrează foarte repede.
– Cum aflați toate astea?
– Cu toate că eram puțini români, circulau multe zvonuri, adevărate și neadevărate. Când am ajuns în Spania, atunci eram doi sau trei români. Unul dintre ei, Sorin parcă îl chema, emigrase din Spania în Canada. Eu la fel am depus actele pentru America și Canada. Din nou am fost acceptat de Canada și de America respins. Probabil că aveau o bază de date și au văzut că aceeași persoană încearcă din diferite țări să ajungă la ei. Am stat în Spania cred că vreo șapte-opt luni și m-am reîntors în Italia, pentru că pe vremea aia se căștiga puțin în Spania, până în 300 de mărci. Erau salariile foarte mici, pe când în Italia se putea căștiga și până la 1200 de mărci. Mă refer la munca în construcții. Am stat în Italia încă vreo două-trei luni, după care m-am hotărât să plec în Austria. Vorbisem cu cel care era în Austria și venise în Italia să-și ia un prieten. Mi-a explicat cum e în Austria și ce avantaje ai față de Italia. Era mult mai bine decât în Italia, îți oferea mult mai multe statul. Inclusiv dreptul la munca legal, ceea ce Italia nu oferea.
– Revin un pic la Latina. Aveți ideea cam câtă lume era acolo, cam câți români?
– În perioada aceea cam douăzeci și ceva de români. Dintre ei unii ajungeau, alții plecau în alte state. Eram foarte puțini.
– Și în final v-ați stabilit în Austria?
– Da, m-am stabilit în Austria. Am stat în Graz cea mai mai mare perioada și apoi în Weiz, o localitate mai mică lângă Graz, care avea în jur de 18.000 de locuitori.
– Unde ați locuit când ați ajuns? Ce ați făcut, ce ați lucrat?
– La început în construcții, că salahor, aproape un an de zile. După care m-am băgat la o fabrică de mobilă, Ada. O fabrică mare, cu două mii și ceva de angajați. Acolo am lucrat vreo opt-nouă ani.
– Și unde ați locuit la început de tot?
– La început de tot am locuit câteva săptămâni bune în Viena și de acolo la Graz. Am stat vreun an de zile și apoi m-am mutat în Weiz, unde era și fabrica de mobilă.
– Și ați avut apartament?
– Nu, trebuia să îți plătești chirie. Am găsit un apartament, am locuit singur. La vreun an de zile după ce m-am angajat, am aflat că mai fugiseră niște prieteni de-ai mei din oraș. Am fost la Viena după ei, să vină lângă mine. I-am ajutat cu chiria, i-am ajutat cu angajarea la fabrica de mobilă și am făcut o mică comunitate de români acolo.
– De ce ați fugit de foarte tânăr? Care a fost motivația?
– Pentru mine personal, erau multe persoane care se întorceau în țară după ani de zile și toți erau cu mașini străine, cu haine mai deosebite decât aveam noi atunci în anii aia, cu țigări. Și mai stăteam de vorbă cu unii sau cu alții dintre aceștia, ne povesteau și mă captiva tot ce auzeam. Curiozitatea în primul rand.
– Când v-ați întors în țară?
– În ‘98. Am mai plecat, mai veneam, iară plecam. Până în anii 2000. Din 2000 am rămas definitiv în România. Aproximativ vreo cincisprece ani. Vreo doisprezece ani am venit și în concedii.
– De ce v-ați întors?
– M-am întors prin ’93-’94. Împreună cu un prieten care și el era fugit, a fost în Italia și America și s-a reîntors, ne-am hotărât să deschidem televiziunea prin cablu la noi în localitate. Ne-am cuplat amândoi și am deschis rețeaua de televiziune locală.
– Cum se numea?
– IMPEX SRL. Așa era atunci cu denumirile. Am avut Tv-ul vreo șapte-opt luni, după care l-am vândut. După aceea am făcut restaurantul și așa am rămas. S-a format parcă un magnet. Nu puteam să mai plec.
– Dumneavoastră ați fost căsătorit în România?
– Da.
– Și soția a rămas în urmă când ați fugit?
– Da, soția a rămas în țară. A venit după Revoluție. Am adus-o în Austria.
– Și intre ’86 și ’89 cum ați comunicat?
– Doar prin scrisori și telefoane. Atunci când vorbeai anumite lucruri, mereu să întrerupea convorbirea – eu fiind tânăr și vorbind tot felul, descriindu-i. (râde)
– Și soția dumneavoastră după ce ați șters-o nu a avut probleme?
– Soția mea stătea cu părinții mei, a fost și ea chemată o dată la miliție. Dar tatăl meu a fost chemat de 20-30 de ori la ei și la Securitate. Îmi povestea că taică-meu era mai fricos. Nu s-a comportat nimeni urât cu el, dar îl întrebau cu cine am plecat, ce mai știa, cine mai pleacă. Într-una venea cineva și îi spunea: mâine să veniți la miliție. Și era mereu stresul acela pe el.
– Ce le spunea?
– El le spunea că nu știa nimic. Și adevărul e că nu știa. Doar nevasta mea știa, nu a știut nici el, nici mama că vreau să fug. Mereu era întrebat dacă mai voia cineva din echipa de handbal să fugă, pentru că taică-meu era în relații cu foștii mei colegi de echipă și voiau să afle câte ceva. Nu l-au bătut, nu a avut altfel de probleme, doar că psihic era terorizat.
– Regretați că v-ați întors?
– Nu, nu regret. Acuma chiar e bine acasă.
– De ce doar acum?
– De mai multă vreme este bine. Pentru mine personal e bine acum.
– Și prietenul cu care ați fugit?
– El este în Germania. Asta nu v-am zis, când am ajuns în Italia ne-am schimbat banii pe care îi mai aveam, șapte-opt dolari, în fise pentru telefon. L-a sunat pe fratele lui în Germania că am ajuns. Vorbise cu el de acasă că atunci când ajungem să fiu și eu ajutat și așa mai departe. Când l-a sunat, a răspuns cu cumnata lui. Stăteam amândoi în cabina, țineam și eu telefonul că să aud ce vorbesc și i-a zis cumnata lui: „Bă, Liviu fă cumva să vii singur, să nu vii cu prietenul ăla al tău pentru că ne este greu și nu avem cum să îl susținem și pe el”. A mai sunat apoi, a vorbit și cu fratele lui, aceleași vorbe au fost. Și atunci eu am hotărât să rămân în Italia să îmi văd de viața mea. Și el a plecat în Germania.
– Cum v-ați luat la revedere?
– El nu avea nicio vina. Îi trebuiau bani pentru a-și plăti trenul. Am lucrat la o carieră vreo săptămână și toți banii pe care i-am făcut i-am lăsat lui, că să aibă pentru tren.
– V-ați revăzut?
– Da. El este băiatul de care v-am zis că a citit cartea și s-a lăsat de fumat. Era din Craiova de loc.
– E dureros pentru dumneavoastră să vă gândiți la momentul plecării?
– Am mai avut discuțiile astea și cu prietenii. Acuma dacă ar fi să plec, nu aș mai face-o. Atunci a fost curajul ăla, nebunia tinereții. Eu locuiam nu la blocul ăsta, la blocul următor și vedeam tot ce se întâmplă: cum vin grănicerii, cum se schimba turele, cum se duc. Știam din copilărie cât de dese erau rachetele de semnalizare, tot felul de alte treburi, câinii care te lătrau. Frica cea mai mare era să nu fii prins. Teama nu era de pușcărie, ci de modul cum te băteau, vedeam cum se întâmplă.
– Aveți cunoștințe care să fi fost prinși?
– Da. Am avut chiar un vecin care a fost prins. Chiar aproape de apă în timp ce își umfla un colac. Am înțeles că a luat bătaia promisă și că a fost închis un an și opt luni la Popa Șapcă pentru tentativă.
– Și cei care erau închiși pentru tentativă erau împreună cu cei de drept comun?
– Da, erau împreună. În anii aceia, când erai eliberat, erai tuns chel și erai recunoscut în societate de unde vii. I s-a dat un loc de muncă în altă parte față de unde fusese angajat înainte.
– Unde lucrase înainte?
– La flotație. Și apoi la un loc de muncă unde se văita într-una că e foarte greu. Ceva la iazuri, cu îndiguirea, trebuia tot timpul să faci muncă fizică grea. Mai am un prieten, un fost coleg de-al meu de scoală, care a sărit de pe vapor. Era vapor de la Orșova la Moldova, probabil că nu a sărit destul de departe și a fost prins de elice.
– L-au mai găsit?
– Am înțeles că a fost înmormântat, nu știu acum unde.
– Aici în zonă știți cumva cei care erau prinși unde erau înmormântați?
– Nu știu, știu doar că era un cimitir la sârbi. Cei care erau găsiți erau înmormântați într-o localitate pe aici pe la sârbi.
– Și pe malul nostru?
– Știu de două cazuri, în cimitirul de aici, înmormântați de familii.
– Sunteți printre puținii care s-au întors în țară.
– Da, cred că da. Cel puțin generația mea, care eram acolo, toți sunt cu copii, cu nepoți în Austria. Au casele lor toți.
– De ce credeți că lumii îi e teamă?
– Credeți că le e teamă?
– Da.
– Nu știu, nu pățești nimic, poți spune ce vrei tu. Probabil că e frica ascunsă. Dacă ați fi ajuns ieri, chiar astăzi a plecat un băiat care era mai în vârstă decât mine cu vreo zece ani, care era tot jucător de handbal. Și el a fugit. Avea nume sârbesc, nu a fost dat înapoi. Avea și un unchi în Australia. A trecut Dunărea mergând la pescuit cu o barcă. Când s-a înserat, a mers încet-încet cu barca spre malul sârbesc, s-a aruncat, a înotat și s-a predat. A stat un an în lagăr și apoi a ajuns în Australia. Ce știu e că în perioada aia erau câteva zeci de români care așteptau plecările.
– Nu voia nimeni să rămână în Iugoslavia.
– Nu, păi erau anii în care inclusiv sârbii plecau în Germania, în Austria. Trieste era plin de sârbi. Cu ajutorul lor am găsit de lucru. Le-a dat drumul Tito să meargă peste tot. A avut o altă viziune. Știm și acum o grămadă de sârbi care au lucrat în afară și s-ar întors la pensie în Serbia. A fost o politică bună dusă de Tito. La noi se mai tot vorbea de sași că plăteau. Au fost anii aia cu neajunsuri, numai la rând să stai, numai la cozi. Știu că aveam 14-15 ani, voiam să mai stau cu prietenii și dintr-o data se auzea: „Vino repede, cartela!!” Toată lumea era agitată.
Credit foto: Diana Bilec