În Carașova, pe lângă croați (care sunt majoritari), mai trăiesc și români și romi. Cei din urmă sunt, în mod tradițional, muzicienii comunității și păstrătorii muzicii folclorice carașovenești, după cum ne explică Jacob Domăneanț, bibliotecarul localității.
Romii locuiesc în Carașova de peste 150 de ani, ne spune tot el. Vorbesc romani, româna și croata. „S-au cam adaptat la stilul de viață care se trăiește în Carașova, lucră pământul, mulți cântau la nunți, asta e de fapt meseria lor principală. Mulți sunt muzicanți. Cântă muzica din asta, tradițională locală folclorică carașovenească, o știu cel mai bine. Și când profesorul [Mihai] Rădan, fostul deputat [lingvist și etnolog], a încercat să culeagă toate melodiile să le pună pe hard-disk și pe CD, a trebuit să caute niște muzicieni care cântau la nuntă și care știau foarte bine.”
Ion Drăgan e unul dintre aceștia. Are 65 de ani și cântă la acordeon de când era copil. Bunicul lui cânta la „broancă” — la bas; tatăl la lăută — la vioară. El a ales acordeonul pentru valoarea de noutate: „apăruse acordeonul [nou] atunci”. A învățat să cânte singur. „Înainte nu era televizoare, nu era nimic. Era muzicanți fără state, fără nimica, și mă uitam la unul, la altul. Și atunci a reușit tata și a cumpărat un tranzistor, un radio, și auzeam la radio. N-am avut alte jucării decât radioul ăla și acordeonul. (…) Tata a vândut gâștele să-mi ia acordeon. Erau vremuri grele.”
Tatăl lui era lucrător prin sat. „Când eram mic, mă lua tata la coasă, la fân, mergeam la lume, prin sat, la tot satul. (…) Dar era sărăcie. (…) Eram mulțumit când aveam pâine pe masă.”
A făcut armata la Timișoara, „la muzică”, unde a cântat muzică de fanfară și muzică populară. Apoi s-a angajat la CSR (Combinatul Siderurgic Reșița) ca lăcătuș de întreținere. Mai târziu, „din cauza prafului”, s-a transferat la Doman ca mecanic utilaje grele. „Când n-aveam de lucru, luam armorica,” ne spune el. Cânta pe la nunți și botezuri. În 2002, s-a lăsat de serviciu, că era slab plătit, și a plecat în Austria, cu acordeonul. A lucrat și a cântat și acolo, și la evenimente și pe stradă. Vorbește romani, româna, croata, sârba și puțină germană.
„Eu am cântat și la români, și la croați, și la nemți,” zice Ion Drăgan. „Ești român, îți cânt românește, ești sârb, sârbește, ești țigan, țigănește.” A cântat cu Sandu Florea din Timișoara. A fost și în formația creată de profesorul Rădan, de care și domnul Drăgan vorbește cu respect și admirație. „A făcut multe, am mers cu spectacole [cu formația] prin toată țara. (…) Era un om bun, acuma e în pensie.”
Ion Drăgan s-a însurat la 17 ani cu o fată de pe strada lui, Ecaterina, care avea atunci 12 ani. S-au luat din dragoste. Părinții au văzut că se plac, au vorbit între ei și au aranjat căsătoria. Nunta a avut loc pe 15 septembrie 1974.
În timp ce vorbim, Ecaterina se mișcă eficient printre noi, aducându-ne scaune, pregătind și servindu-ne o cafea la ibric, parfumată și dulce, apoi o țuică de prună. Din când în când, ea și soțul schimbă discret replici în romani, aparent despre chestiuni organizatorice. „Când suntem bătrâni, suntem încâlciți,” ne explică domnul Drăgan. „Când cere cineva lingura, noi dăm farfuria.” Ecaterina pare încântată de oaspeți, față îi radiază. De altfel, în timpul vizitei noastre, își sună de pe telefon, cu webcam, copiii, ca să-i cunoaștem și pe ei.
Ion și Ecaterina au împreună trei copii și cinci nepoți. Copiii sunt plecați la muncă în Austria, în timp ce nepoții au rămas în grija lor. Trei dintre nepoți sunt de față în timpul interviului.
„E greu aici la noi de trăit. Majoritatea sunt plecați. [Numai] cei bătrâni au rămas.” Domnul Drăgan n-a mai plecat pentru că nu-l mai țin picioarele. „Eu, după văzutul meu, lumea pleacă de aici să câștige un ban. A câștigat un ban și vine acasă, pune un geam, repară, face și tot vine înapoi. Alții rămân definitiv. Dar 90% se întorc.”
Îl întrebăm dacă i-a plăcut în Austria. Ne spune: „Dacă câștigi bani undeva, își place. Dacă ai bani, oriunde-i bine. N-ai bani, niciunde nu-i bine.”
Despre copiii lui, spune: „S-ar întoarce și mâine, dar trimit bani acasă, mai cumpărăm de mâncare, plătim ce trebuie plătit, curentul… Așa că trebuie să stea. (…) Poți să dai jucării la copiii cât un munte, daca nu e mama și tata lângă el, nu e bine și nici copilul nu e crescut cum trebuie.”
Cu toate acestea, dintre cei trei nepoții de față la interviu, un băiat este student la UBB, un altul este la liceu în Carașova, iar fata este clasa a 6-a. La școală se vorbește română și croată. „Înainte se însurau mai devreme,” ne zice domnul Drăgan. „Acuma am progresat și noi. Nu era bine [înainte]. Trebuie să ai o muncă, să ai ceva ca să câștigi la copii.”
„Nu mai sunt muzicanți,” continuă domnul Drăgan. „Modernizarea asta… Acum nu se mai… Înainte muzica se căuta, înțelegeți, și acuma tineretul ăsta nu mai…” zice el cu referire la schimbarea modului în care se produce și se ascultă acum muzica. Totuși nepotul mijlociu al domnului Drăgan cântă la orgă. A învățat tot singur și tot din pasiune, dar e doar atât, un hobby, ne spune.
Acum domnul Drăgan mai cântă „doar când e nevoie”. Îl rugăm să ne facă o demonstrație. Mergem cu toții în casă, unde domnul Drăgan ia un acordeon frumos lucrat — „acordeonul ăsta are 20 de ani, de când m-am dus în Austria” — și ne cântă un fragment dintr-o melodie țigănească, dintr-una carașovenească și dintr-un vals german.
Credit foto: Diana Bilec