Despre cum se naște spiritul civic în comunitate.
Charlottenburg este singurul sat rotund din România care a devenit celebru prin imaginile aeriene fascinante apărute, în special, în mediul online. Este satul unde, dacă stai chiar în mijlocul lui, ești văzut simultan de toți locuitorii. Satul în care e atâta liniște încât poți auzi pisica din copac când toarce. Satul care respectă cu sfințenie orele de odihnă de la prânz și, nu în ultimul rând, satul în care propria sa istorie începe să își piardă urma.
Localitatea a fost înfiinţată în anul 1771, în timpul împărătesei Maria Tereza, prin colonizarea cu germani (şvabi). De la bun început colonia a fost proiectată în formă circulară, având în mijloc o plantaţie de duzi pe care locuitorii aveau obligaţia să îi îngrijească. În secolul XIX în acest spaţiu central au fost ridicate biserica, şcoala şi poşta. Comunitatea germană a început să se dezintegreze după cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând în anii ’80 să fie depăşită de români.
Într-o zi oarecare de ianuarie, aproape de orele prânzului, am oprit mașina chiar în fața școlii. Acolo am văzut un grup de oameni. Mai multe femei și câțiva copii stăteau în fața Poștei. În Charlottenburg școala și poșta împart același acoperiș. Sătenii s-au obișnuit deja cu jurnaliștii curioși de povestea jvabilor. De aceea, o doamnă din grupul local ne spune încă de la începutul conversației noastre că Peter (singurul neamț rămas în sat) e plecat la tratament în Timișoara și că nu știe când se întoarce. Noi îi mulțumim de informație, dar insistăm că nu vrem să vorbim cu el, ci cu oameni mai puțin „celebrii”, că ne interesează să aflăm și alte povești. Chiar a ei, dacă e de acord. Zâmbește timid și acceptă mirată.
Reporterul: Dumneavoastră de unde sunteți?
Eu vin din Maramureș. Între Sighet și Valea Vișeului, mai exact din Rona. Am venit în 1987. Am avut un unchi care a venit în satul ăsta cu 20 de ani mai devreme decât mine. S-a stabilit aicea, la muncă. Mai întâi a venit fratele meu care e cu doi ani mai mare decât mine și după aceea am venit eu.
Reporterul: Cine mai era în ’87 în acest sat?
În ’87 nu mai erau decât noi, ucrainienii. În ’88-’89 au mai venit o familie de moldoveni. Dar mai erau la muncă din Maramureș, Oltenia, Moldova. Veneau cu o echipă de oameni, munceau un sezon și apoi plecau. Dar ca să aibă case, nu. Decât nemții. Și până să ajung eu în sat începuseră să plece pentru că existau deja case de stat în care puneau pe altcineva. Pe moldoveni, de exemplu. Noi așa le spunem la cei din zona Iașului. De fapt nouă, ucrainienilor, ni se spune ruși, dar nu mă deranjează.
Banat vs. Maramureș
Când am venit aici, m-am șocat. La 17 ani am venit singură aici. Mă întreb de unde am avut atâta curaj. Nici nu știam limba, într-un sat nou, cu trenul. Acum mă amuz când îmi aduc aminte. Mi-a zis fratele în ce tren trebuie să mă urc, la care stație trebuie să cobor. Am coborât și am crezut că linia de tren trece prin sat. La noi exista linie de tren, prin ’73 s-a desființat trenul. Erau vagoane de marfă, dar și de călători. La noi se exporta sare. Acolo sunt băi sărate, iar oamenii aduc apă din fântâni. Saramură. În Maramureș. Așa mi-am închipuit că e și aici.
Acolo, în Rona, încă mai sunt 2-3000 de case. Aveam, în comunism, două magazine alimentare – unde găseai numai alimente, nu și confecții și mai știu eu ce. Două birturi, frizerie, cofetărie, poștă, librărie, de toate am avut. Și când am venit într-un sat atâta de inert și am coborât la un kilometru de sat, în pădure am zis că nu am coborât bine, dar a coborât mai multă lume și am zis că aici trebuie să fie. Un cetățean de aici era cu un tractor și cu un vagonaș de agricultură și toată lumea urca la el în vagon. M-am dus și eu cu bagajele:
„- Bună seara! Vreau să ajung în Șarlota.”
„- Urcă sus.”
Nici nu am mai pus întrebări, că am văzut că atâta lume a urcat, m-am urcat și eu. În februarie e întuneric la 5 jumate și pe atunci nu exista iluminatul stradal. Am coborât aici, nu departe. El m-a întrebat:
„- La cine vrei să ajungi în Șarlota?”
„- La Goteciuc.”
A rugat pe cineva să mă ducă la Goteciuc. Eu am crezut că o să mai avem mult de mers dar nu, era aproape. Mai târziu am cunoscut satul, fără niciun fel de obicei. Copiii ce se mai duc cu colindatul. Dar altceva nu există. Mi-a fost greu.
Deși și-a lăsat tradițiile acasă în Maramureș, spune că tranziția a fost foarte grea. Îi e dor de obiceiurile de Crăciun, de mascații care se țineau de șotii pe străzile satului, de Viflaem, de întâlnirile din zilele de sărbătoare în care mergeau grupuri de oameni ba la birt, ba la cofetărie, ba în centrul satului să mai discute una alta.
În tinerețea ei, exista și în „Șarlota” (numele românizat al satului) un birt. Se numea Cerbul. Pe timpuri se făcea și mâncare, apoi a ajuns un simplu birt și acolo se mergea de Anul Nou. Acum e cămin cultural. Se fac pomeni acolo. Lângă cămin este Biserică Baptistă. Sunt vreo patru familii de baptiști în sat iar pastorul vine de la oraș. Era un timp când mergea la Remetea, la biserica ucraineană din sat. Acum nu mai merge nici acolo. Simte că s-a îndepărtat de comunitatea ucraineană din zonă.
Reporterul: Mai știți limba?
Da, o vorbesc cu soră-mea, cu mătușa la care am venit. Copii mei nu cunosc limba. Nici nu am încercat să-i învăț. O familie din sat m-a șocat. Ei încă vorbesc între ei în ucraineană. Eu nu pot să înțeleg cum poți să trăiești în România fără să cunoști limba română, asta nu pot să accept. Pentru că este foarte greu. Și eu am fost în situația asta. Am stat în sat ucrainean, am învățat limba ucraineană și mi-a fost greu la început până am învățat româna. Eu am considerat că copii nu vor să se știe de unde vin sau cred că oricum nu ar fi vrut să o vorbească. Nici nu i-am întrebat. Mie mi-a fost foarte greu până am învățat să comunic cu toată lumea. Cred că trebuie să cunoști limba țării din care faci parte. Să spun că sunt româncă și să nu știu o iotă românește este anormal.
De Charlottenburg a auzit prima dată de la o doamnă care și-a cumpărat o casă în sat și care le-a povestit cât e de bine în Banat. În Rona, fiecare om a avut grădina sa, teren arabil, livadă, a fost totul privat. Doar la școală au auzit că există CAP, la ora de agricultură. Și de aia au venit aici, să muncească la CAP. Din nouă frați cât sunt la părinți, patru sunt în Charlottenburg, patru în Spania și unul a rămas acasă, lângă mama lor.
Munca cu Ocolul Silvic
Eu lucram și la CAP la creșterea vițeilor și creșteam și viermi de mătase. Unchiul lucra la Ocol. În timpul liber mă urcam în duzi, culegeam frunze și le dădeam viermilor să mănânce și când se făceau gogoașe le duceam la Ocol și primeam niște bani și niște lemne și aveam aproape două salarii pe timp de vară. Atunci se găsea de lucru. Acum e mai greu. Ai pământ, dar nu prea se poate lucra pentru că există vânat care distruge agricultura.
Reporterul: Ocolul Silvic ce face cu vânatul?
Ei au o parte din pădure care e îngrădită. E parc de vânătoare. Dar e multă pădure neîngrădită și vânatul nu e ținut sub control. Ziua trebuia să muncești, iar noaptea trebuia să te duci să-ți păzești pământul. Mistreți și capre. Mistreții nu sunt așa periculoși. Acum, când sunt vânătorile, e un pericol dacă te întâlnești cu un porc rănit și să stai în calea lui când fuge. În rest, ei fug când aud oamenii.
Reporterul: Oamenii de aici mai cresc animale?
Mai sunt doar două vaci. Erau mai multe înainte, cred că până în 2002-2003 aveam și văcar în sat. Eu am avut două vaci și viței, cai, porci, dar dacă nu am avut cui să-i dăm laptele, să-l valorificăm, nu am mai ținut. Nu mai au oamenii nici oi. Poate 2 -3 oi de familie. Sunt doi ciobani care au turmele lor, nu ale satului. Unul e venit din Moldova, celălalt e bănățean, de aici. Și în Bogda este unul care crește vaci. Pentru carne. E și greu să crești animale, trebuie să ai grijă de ele zi și noapte și nu prea se merită.
Doamna este acum femeie de servici la școala din sat. Nu a putut să se ducă la oraș la lucru că a avut soțul bonlav mult timp și a trebuit să stea cu el. Are și nepoți și trebuie să stea și cu ei.
La școala din Charlottenburg sunt 17 copii adunați din 6 sate învecinate. Și nu există decât clasele 0-3. De când e clasa 0 nu se mai poate face și clasa a 4-a tot acolo. Într-a 4-a ei merg în Mașloc. Există mijloc de transport dat de prefectură. Un microbuz îi duce și aduce acasă. Învățătoarea face naveta de la Timișoara, dar e născută în Tomești. Și ea zice că s-a acomodat mai greu deoarece la Tomești e satul mai mare și are mai multe tradiții. Aici nu se păstrează tradițiile. Nici ruga satului nu se ține. La Buzad, da. Doamna nu mai merge nici la celălalte rugi. Copiii ce mai merg.
Reporterul: Totuși e un sat important dacă aveți școală și Ocol Silvic….
Da. Și de doi ani avem și un muzeu, care ține tot de Ocol. Mai avem pe drumul Buzadului, pe drumul forestier „Gaura Hoților”. Când eram tânără mergeam des acolo. Toamna asta am fost cu copiii și aproape să nu recunosc zona respectivă. Este o gaură, o galerie care duce până la Bogda Rigoș, la tabără. De acolo cică duce până la Lipova. Foarte interesantă, ca idee. Altceva… este un băiat de la oraș care are plantație de fructe de pădure, altul care a pus nuci. Asta cu gaura hoților, de fapt nu erau hoți, erau haiduci.
Legende locale
Înainte, în tabăra de la Bogda existau băi termale. Se duceau acolo oameni ologi, orbi și după ce se spălau cu apa respectivă, se făceau bine. Își lăsau acolo bastoanele. Era un loc special de agățat bastoane. Și săpând în deal, acolo la izvoare au găsit o icoană cu Maica Domnului, au dus-o în Biserică și de acolo peste noapte a venit înapoi, în tabără. Și atunci i-au făcut o capelă și acolo a rămas. Dar comuniștii au ridicat un zid și aș vrea, dacă ar cumpăra cineva tabăra de la minister, să o refacă. Acuma tabăra e părăsită. Apa aia și acum este bună. Un cumnat de-al meu a scăpat de dureri de încheieturi după ce s-a spălat cu apa aia. Când erau taberele cu copiii, acolo se ducea o doamnă de undeva de pe aici și le arăta copiilor cum se țese la război. Acuma parcă a murit totul. Bine ar fi dacă am fi câteva persoane să mai facem câte ceva. Eu aș vrea, dar nu am cu cine. Și singură nu pot.
La noi, când e furtună, apa curată vine de la Buzad, chiar dacă e cu tunete și fulgere, nu face pagube. Din partea cealaltă vine cu grindină și vânt puternic. La noi acasă se zice că dacă tragi clopotele când vine furtună, de-asta se sparg norii. I-am zis lui Peter să tragă clopotele, dar nu a vrut.
Singurul neamț care a rămas în sat, Peter, e clopotarul Bisericii și tot el se ocupă de cimitir. Când el nu va mai fi, nu se știe cine va trage clopotul. Că sunt niște reguli, pentru femei se trag clopotele într-un fel, pentru bărbați într-alt fel și pentru slujbă alt fel. Doamna nu crede că ar fi altcineva care să tragă clopotul. Înainte exista un cântăreț în strană dar, din păcate, chiar de Înviere a murit și acuma preotul își aduce copilul. El cântă așa cum poate, că e copil. La înmormântarea soțului ei a venit unul care știe să cânte bisericește, dar pentru că este prea în vârstă, nu prea se duce să cânte în Biserică. Mai cântă doar așa… la înmormântări. Doamna povestește că nemții mai vin în sat vara. Stau pe la localnici. Nu au uitat de sat, chiar dacă au plecat. În 2002 au refăcut Biserica.
Spirit civic
Noi, cei din sat i-am ajutat. În fiecare zi, câte o familie le făcea de mâncare. Eu am fost cea care a coordonat situația. Dar a mers, nimeni nu a zis că nu dă de mâncare. Nemții au dat bani pentru refacerea Bisericii, pentru materiale și muncitori și noi i-am ajutat. În primăvara asta aș vrea să refac geamurile, că sunt sparte și e frig înăuntru. Trebuie să mă duc din casă în casă să adun bani pentru termopane. La furtuna care a fost astă toamnă, s-au spart geamurile și am observat că și ramele sunt foarte vechi. Trebuie să găsesc o firmă care să vină aici și să spună cât ne costă să punem geamuri noi.
Biserica din centru este catolică, dar ne dă voie preotul să ne ținem și noi, ortodocșii, slujbele aici. O dată, de două ori pe lună vine părintele de la Buzad și ține slujbe aici. Există doar un singur catolic, dar vine preotul și pentru el. Și când a fost furtuna și au zburat țiglele de pe acoperiș a venit preotul catolic cu o găleată și niște unelte și a reparat și el. Preotul nostru a pus niște folii din plastic în geam, dar nu putem lăsa așa. E totuși monument istoric. Trece lumea pe stradă și vede plastic în geam. Am vrut să vorbesc cu oamenii despre repararea geamurilor la parastasul soțului meu, dar nu am putut. A început preotul să-i certe că nu mai vin la Biserică, oamenii s-au supărat și nu am mai putut să discutăm despre asta.
Nici nu știu cum o să fac la următoarea, pe cine să chem și pe cine să nu. Să nu iasă iar ceartă, să nu să se întâlnească lumea cu popa și să se certe. Aici nu prea ține nimeni cu preotul, pentru că el e foarte dur în cuvinte. Cred că la suflet nu-i așa de dur. Eu înțeleg că trebuie să te duci la Biserică, dar cred că dacă-i lăsa pe toți în pace, să fi mâncat, să fi băut și să fi zis la sfârșit că uite așa ar fi frumos dacă ne-am aduna toți la Biserică. Poate e bine și ce zice el. Cine sunt eu ca să-l judec?
E de-al meu, din Maramureș, dar se zice că nu-i bine să judeci popa, că el se roagă pentru fiecare. Nici copii mei nu vor să meargă la Biserică. Eu îmi iau nepoții și îi duc la Biserică. Cât o să mai meargă și ei, nu știu, dar deocamdată vor să mănânce pituță cu vin să crească mari. Dar nu a procedat bine popa, dar acuma eu ce să fac? O să fac cu popa parastasul în Biserică și o să chem oamenii la pomană fără popă. Cum o să fie aia? Vă dați seama.
Reporterul: Cu cine am avut onoarea?
Viorica Ardelean, dar mi se spunea „doboș”. Asta era porecla noastră de familie. Acolo, de unde vin eu, oamenii te știau mai mult după poreclă. Doboș era porecla stră-bunicului. El era un om foarte puternic, așa îmi zicea și tata. Erau care cu boi și el nu avea nevoie să pună frână la car. El prindea de roată și se ducea pe lângă roată. Era foarte puternic. Numele doboș probabil că era legat de puterea lui. Cică odată era în birt și cineva i-a zis că e mai puternic decât el. El i-a zis: „Nu mă contrazic cu tine, dar mergem la fierar”- și atunci el a luat nicovala și a adus-o în birt. Celălalt nu a putut să o ducă.
Cu promisiunea că ne va duce mai târziu să vedem „gaura hoților”, încheiem discuția. Între timp copiii care se jucau în jurul nostru au fost chemați la masă de către părinți, poșta s-a închis, iar celălalte femei din grup au plecat pe nesimțite pe la casele lor. Și soarele, care fusese blând cu noi, a dispărut după câțiva nori. Atunci ne-am dat seama că vorbim deja de ceva timp. Doamna Viorica trebuia să-și termine lucru la școală, iar noi aveam planuri mari să aflăm și alte povești locale. Dar când ne-am uitat în jur, am văzut că totul e închis și nimeni nu mai e pe drum. Doar o pisică cu chef de joacă. Ne-am uitat la ceas. Era ora prânzului. E clar, ne întoarcem spre seară în căutarea unor noi povești.
Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE.2017-2018.
Credit foto: Flavius Neamciuc