FOTOGRAFII DE PE FRONT

Sinopsis

Pentru „Fotografii de pe front” am folosit povestea tatălui natural al Doamnei Rodica Codrea, născută Oproni, din Zorani. Tatăl ei a fost combatant pe Frontul de Est în 1941, luptând în Armata a 4-a, participând la luptele de cucerire a Odesei. Armata a 4-a, fosta Armată a 3-a „Transilvania” în interbelic, era formată din soldați recrutați de pe teritoriul istoric al Ardealului. Se pare că bărbații din zona Făget-Margina-Zorani-Sintești au fost concentrați în această forță de luptă. Povestea soldatului Oproni este o poveste tipică de război – după trei zile în tranșee în fața unui sat ocupat de ruși, fără mâncare, soldatul Oproni împreună cu un coleg se furișează într-o livadă de lângă sat. Sunt prinși de niște femei soldat și numărați ca într-un joc de copii. Colegul soldatului Oproni este împușcat. Soldatul Oproni, lăsat liber după judecata sumară a femeilor din livadă, suferă un șoc traumatic și ajunge înapoi acasă, povestind mai târziu fiicei sale episodul.

Cu câteva ore înainte, fusesem în vizită la muzeul satului din Sintești unde există un întreg perete dedicat eroilor care au luptat în Primul și al Doilea Război Mondial. Discutând cu Ciprian Mert, fiul lui Emil Mert – cel care a fondat și îngrijește în continuare muzeul, am aflat numărul mare de bărbați plecați din sat să lupte pe front. Și numărul extraordinar de mic al celor care s-au întors teferi. Cei care au avut norocul să se-ntoarcă, au adus cu ei povești despre război. „Fotografii de pe front” e o încercare de a reda experiențele acelor bărbați plecați la mii de kilometri de casă, luptând într-o conflagrație la care au luat parte fără să-i înțeleagă scopul, văzându-i însă și trăindu-i din plin consecințele. E o bucată de istorie pierdută și îngropată. În toate satele prin care am trecut se găsesc monumente dedicate veteranilor de război. Dar poveștile lor au fost uitate.


Pe 13 august 1941 se schimbase vântul, ca-n fiecare an, înainte să vină toamna. Luptau de pe 31 iulie fără oprire, trecând de prima linie de apărare, prin câmpuri de mine, straturi de sârmă ghimpată și șanțuri anti-tanc. Atacaseră frontal cazemate, folosind grenade, și noroc, și baionete, și nu-și mai aduceau aminte nimic, sau nu mai voiau să-și aducă aminte. Sau nu mai puteau, pentru că uitaseră până și cum funcționau amintirile.

Trecuseră Nistrul. Noaptea fumau pe fundul gropilor de vulpe, pe care le săpau mecanic, scâncind cu cazmaua în mână, încercând să se-afunde cât mai repede în pământ înainte să fie mângâiați de schije sau de gloanțe. Fumau palmând țigara de frica Kukuruznikurilor care bântuiau în noapte, plutind deasupra lor ca niște prădători peste cerul luminat de lună, plutind ca niște balauri întunecați veghind pământul și oamenii care se ascundeau ca viermii când le auzeau țăcănitul elicei, căutând cea mai mică urmă de lumină ca să se arunce peste ei, mitraliind pozițiile, bombardând și-n general nelăsându-i să doarmă, torcând coșmaruri pe cerul înstelat peste care oamenii își treceau privirea, încercând să nu se gândească la război, dar stelele tăceau printre coloane de fum și cântece de leagăn și rachete de fosfor, acoperite și înghițite de suntetul aparatului care le reamintea că sunt veșnic la război. Chiar și în vise. Rușii îi spuneau Kukuruznik, de la „avion pentru pesticidat cucuruzul”. Nemții îi spuneau die Nähmaschine, mașina de cusut. Românii nu-i spuneau nicicum. Nu prinseseră încă gustul umorului de eșafod, dar mai era timp să-și încerce inventivitatea între o gură de țuică și-un coltuc de pâine plină cu viermi.

Nemții luau Pervitin, iar energia lor debordantă și maniacală îi trezea cu noaptea-n cap, visând același vis care avea să-i poarte spre Valhalla, respirând Blitzkrieg, învăluiți în aura metodică a nebuniei lor mecanizate, alimentată din plin de euforia dată de amfetamine, care-i purta mai departe, rânjind.

Rușii se apărau bezmetic, agățându-se de votcă, luptând de frica batalioanelor disciplinare și de groaza ofițerilor politici, murind imbecil de ordine absurde date de politruci incompetenți vegheați de NKVD-iști paranoici, în timp ce marele Stalin se ascundea, dându-le tuturor ordine și directive STAVKA rupte de realitate, ordonându-le tuturor să intre cu vitejie în malaxor, semnând condamnări la moarte din rațiuni pur strategice, dintr-o casă de vacanță aflată la 2000 de kilometri depărtare, refuzând să creadă că toată catastrofa e doar vina lui, văzând peste tot conspirații hitleriste și subversiuni cosmopolite ale agenților străini, infiltrați cu gândul să distrugă raiul comunist pe care-l construise cu sângele și sudoarea atâtor milioane de oameni. 

Românii intraseră și ei în horă și jucau, nimeni nu știa exact ce, mânați în luptă, prost echipați, participând la una dintre cele mai mari farse ale umanității, care cu timpul va deveni istorie. Propaganda crease monștri și aceștia se treziseră din somn, înghițind totul în cale. Și oamenii toți mărșăluiau cuminți, ca niște somnambuli, înspre victoria finală a nu se știe ce, bălăngănindu-se peste marginea prăpastiei. O mare bătălie dialectică se purta la răsărit între materialismul marxist-leninist și teoriile rasiale ale național-socialismului. Argumentația se susținea cu muniție de război și doar morții se holbau distrați la cei vii, nepuntându-le împărtăși și lor, încă, finalul glumei. Pentru că în final, doar practica te omoară.

Armata a 4-a trecuse cu bine prima parte a ofensivei, dar în timp ce se apropiau de oraș, apărarea devenea din ce în ce mai turbată. Apăruseră trăgătorii de elită, mulți dintre ei femei voluntare de la Komsomol. Dăduseră peste echipaje de tun anti-car, de asemenea formate din femei. La început fuseseră îngroziți, dar mai apoi începuseră să se obișnuiască. Războiul îi învăța despre egalitatea dintre sexe. Și despre indiferența amuțitoare a morții care culegea tot ce alții semănau. Fără să strâmbe din nas sau să discrimineze în vreun fel. Moartea era o mare doamnă. Și fiecare-și dezvolta propriul simț al umorului. Sau tăcea, închizându-se și mai mult în el. Gândindu-se la altceva. Refuzând să ia totul în glumă.

Trecuseră de Înălțimile Hadjibei și de Conacul Kagarlâc, fiind plezniți constant de contra-atacuri și baraje de artilerie și mortiere. Zilele se-ncleiaseră intrând una-n alta. Și-n fața lor se-ntindea un orizont nesfârșit care-i lumina indiferent, și noaptea venea și ei nu puteau dormi de la oboseală.

Răsăriturile erau tot timpul roșiatice acolo și ei le priveau mut, nedormiți cum erau de zile-ntregi. Se mișcau încet, plini de praf, amorțiți, visând cu ochii deschiși în timp ce stepa se lumina în fața lor, soarele urcând încet topind umbre, lingându-i molcom și nepăsător, uscându-i pe dinăuntru. Își închiseră ochii pentru o clipă, orbiți de explozie. Râșcâise aerul ca o lamă ruginită trecând peste o pânză groasă care cedează și se sfâșie asurzitor. Obuzul căzuse scurt cu un pocnet surd, răspândind un miros acru și o undă de șoc care-i lovi pe toți adânc în stomac, culcându-i la pământ, lăsându-i fără suflu. Deschiseră ochii. Erau întregi, dar tremurau. Le era foame. Și sete. Și frică.

Acasă era la peste 1000 de km spre apus. Înainte era a doua linie de apărare a Odesei și chiar în fața lor un sat urcat pe-un delușor, înconjurat de livezi. Armata a 4-a se punea în mișcare pe toată lungimea frontului susținută de elemente germane. Un mușuroi de mogâldețe maronii cu banderole galbene la brațul drept mișuna peste stepa arsă de soarele lunii august, vegheate din avioanele de recunoaștere care pluteau deasupra, și furnicuțele în bocanci se îndreptau în pas alert, cu baioneta la armă, spre răsăritul de soare care părea că vrea să-i înghită.

Nori de praf roșiatic se ridicau spre nord unde Regimentul 1 Blindate se urnea, și se auzea deja la orizont zumzăitul aparatelor Polikarpov care veneau în întâmpinare, cu soarele în spate, zburând la 500m, ca un roi de lăcuste. Norișori negri începură să răsară pe cerul care încă se albăstrea, iar tusea tabagică a flak-ului umplea liniștea. Caii nechezau neliniștiți, iar ofițerii înjurau și urlau la oameni să sape locașuri de tragere. Pe când Polikarpovurile treceau pe deasupra lor schimbând cursul spre pozițiile Grupului Tactic „Colonel Poenaru” care avea ordin să ocupe Cota 58 pe linia Makarovka-Vygoda, ei erau pe burtă lovind cu cazmalele în pământul uscat de secetă, în timp ce tirul de mortiere al celor din sat începea să se apropie tot mai mult. Pământul vibra cu fiecare explozie.

Oproni nu trăsese niciodată prea bine cu arma, dar se pricepea la săpat. Fusese primul care-și termină adăpostul, pitindu-se bine în el, aranjând ordonat pământul în fața sa, ca să-i servească drept scut. Scotea din când în când capul, privind satul care începea la 500 de metri, ridicându-se lin după livezile arse de soare. Se vedea doar turla borțoasă a bisericii de lemn. Între timp, tirul de mortieră din sat se domoli. Pesemne că nu aveau prea multă muniție, dar ocupanții doreau să dea de înțeles românilor că sunt pregătiți și îi așteaptă. Se așternu liniștea dintr-o dată și vântul care începuse să bată aducea din când în când la urechile lor pocnetele surde ale unui baraj de artilerie susținut cu mare entuziasm de aliații germani care loveau metodic un sector al frontului.

Oproni se întoarse spre băiat și roșcovanul îi zâmbi așa cum o făcuse dintotdeauna, dar acum zâmbetul era maniacal și ochii lui un pic duși. Săpa încă de zor în timp ce alții din pluton îl boscorodeau de frică să nu-l împuște careva. Dar cei care ocupaseră satul nu păreau prea dornici de păruială. Stăteau bine ascunși la umbră, așteptând ca românii să facă primul pas. Sau să moară de sete. Soarele urca tot mai sus și Oproni simțea cum i se-ncinge pielea și cum creierii încep să-i fiarbă sub casca de metal.

Căpitanul scoase harta și-l înjura cu mare stil pe locotenent în timp ce caporalul se uita mut la amândoi. Se dădu ordin ca oamenii să lege locașurile de tragere între ele și să-ncropească tranșee. Căpitanul se rătăcise și greșise sectorul pentru că nu știa să citească harta. Locotenentul, care era la fel de analfabet în cartografie nu se putea pune cu erudiția scatologică a căpitanului. Caporalul, singurul care știa să citească harta, n-avea voie să comenteze. Pentru că nimeni nu-l întrebase nimic. Încă.

Oproni încercă să ațipească după ce-și legă lăcașul de-al roșcovanului. Învățase să rabde războiul. Nu-i luase mult. Adormi într-o clipită. Visa fântâna din curtea casei de la Zorani și umbra prunilor și mirosul nevestesii.

Îl trezi un scârțâit supărător. Pământul tremura. De undeva din stânga, de pe drumul care ducea spre sat, un șirag de panzere se profila ieșind dintr-o adâncitură a terenului, stârnind nori de praf și zgomot, îndreptându-se spre nord. Comandanții de tanc, în combinezoane negre, acoperite cu un strat copios de praf, stăteau ieșiți afară pe jumătate din turele, cu ochelari de protecție pe ochi și binocluri atârnând la gât, lipiți cu urechea de căștile radio. Pe fiecare tanc stăteau câte patru sau cinci Panzergrenadieri în feldgrau, fumând și clipind spasmodic din ochi, scanând orizontul. Cei din sat tăceau mâlc, lăsând coloana să treacă, așteptând românii și doar românii, pentru că românii erau musafiri mult mai cumsecade decât nemții. 

Căpitanul se agita fluturând banderola galbenă, gesticulând și epuizând repede vocabularul lui de limbă germană. Pentru că nu avea radio, vocea lui pițigăiată nu bătea prea departe, iar cei de pe tancuri făceau și ei cu mâna, neînțelegând invitația, scurgându-se pe lângă drum.

Avioanele parcă apăruseră din nimic, zgomotul răgușit al Ișaciokurilor fiind acoperit de hărmălaia motoarelor de tanc și scârțâitului de șenile. Măgărușii, cum își porecliseră rușii avioanele acelea bondoace, mici și rapide, veneau descriind un arc înconjurând satul la 200 de metri altitudine, coborând și trecând razant prin fața pozițiilor românești, căzând în spatele coloanei nemțești. Oproni văzu că unul dintre piloți era blond. Tancurile izbucniră în scântei, dar Măgărușii n-aveau arme de calibru mare. Puteau eventual să ciobească vopseaua de pe armura tancurilor nemțești. Și să surzească echipajele din interior. Știau asta, dar era de datoria lor să-ncerce. Măcar să le încetinească înaintarea.

Panzergrenadierii, în mod miraculos, scăpaseră doar cu sperietura și se adăpostiseră sub tancuri în timp ce Ișaciokurile își reluau arcul de zbor ca să-și mai încerce odată norocul. Turelele tancurilor se rotiră spre direcția din care veneau avioanele, încercându-și și ele norocul.

Oproni icnea de fiecare dată când un tanc trăgea, înghițind în sec în timp ce roșcovanul scoase aparatul de fotografiat și țăcănea entuziasmat. Rămăsese fără film undeva după Chișinău, dar nimeni n-avu inimă să-i spună, dar mai ales curaj, de frica lui Oproni. Sărmanului băiat îi lipsea o doagă și Oproni se-ngrijea ca nimeni să nu-l necăjească. Îl știa bine pe tatăl băiatului, care avea atelier de fotografie în Margina, și-i promisese să aibe grijă de flăcău.

Căpitanul se pregătea să dea ordine sectorului să deschidă foc asupra aparatelor care se apropiau din nou, când din spatele lor se auzi huruitul rece și precis al motorului proiectat de Bayern Motor Werke, torcând în fuselajul elegant al Messerschmidtului cu însemnele Aviației Regale, trecând razant pe lângă cele patru Ișaciokuri, urcând repede și rupând formația rusească. Aparatele rusești schimbară cursul încercând să câștige altitudine și viteză, dar motoarele lor erau net inferioare, iar pilotul român le doborî unul câte unul ca pe niște vrăbioi leneși care izbucniră în flăcări zdrobindu-se pe pământ, adăugând la coloanele de fum negru care începuseră să răsară peste tot de-a lungul liniei frontului. Cordonul de blindate se puse iar în mișcare iar Messerschmidtul dispăru și el spre nord-est, bălăngănind din aripi spre pozițiile românești, în semn de rămas-bun.

Căpitanul se felicita entuziasmat cu locotenentul, dilema hărții fiind uitată, în timp ce caporalul îi privea la fel de liniștit, rulându-și o mahorcă. Roșcovanul se liniștise și sugea un pesmet tare ca piatra, încercând să-l înmoaie. Renunță și-l aruncă cât colo. Se trânti în groapă și-ncepu să se legene.

Se așternu iar liniștea și soarele li se urcase în cap, apăsându-i răbdător. Căpitanul patrula țanțos inspectând pozițiile în timp ce caporalul venea în urmă, încercând să se facă cât mai mic. Căpitanul insista să fie salutat deși caporalul tot încerca, cu juma de gură, să-i explice odraslei de boier că nu-i prea inteligent ce face. Dar căpitanul n-asculta de pulime. Trecură bine de poziția lui Oproni când se-auzi o detunătură. Un stol de pițigoi tâșni din iarba înaltă a stepei odată cu creierii căpitanului care fu în sfârșit vindecat de prostie. Trăgătorul rus așteptase răbdător ca prostia căpitanului să i se dezvăluie în toată grandoarea sa, ca să-i confirme gradul. Gloanțele lui erau rezervate pentru o categorie specială de prost. Caporarul susură un „auăleu, mamă!” , locotenentul urlă pitulat dintr-o gură de tragere „ardeți-i, futu-i în gură!” și tot sectorul răspunse cu foc. De undeva din sat două mitraliere grele se băgară sec în dialog, urmate de câteva focuri flegmatice de mortieră, apoi se lăsă iar liniștea, punctată din când în când de câte-o-njurătură și de vocea caporalului care urla după sanitari.

Oamenilor le era sete. Și foame. Locotenentul trimise un curier să-ntrebe de popota mobilă și trecuse bine amiaza când băiatul se-ntoarse pe capra unei căruțe trasă de-o mârțoagă care abia mai respira în aerul care prinsese consistența cerii topite. În căruță erau două marmite enorme și-un butoi cu apă.

Descărcară butoiul și-l traseră într-o parte și se pregăteau să dea jos marmitele când se-auzi tusetul surd al tubului de mortieră care scuipă obuzul spre pozițiile lor. Cu toții se puseră la adăpost, în afară de calul care încerca să smulgă anemic și fără prea multă convingere o tufă uscățivă din rădăcini. Se auzi o pocnitură enormă și calul, căruța și marmitele dispărură într-un nor de fum. Ploua cu ciorbă de varză, scânduri, bucăți de roată și ciosvârte de cal. Se auzi un „’mnezeii mă-sii de viață” îmbufnat și toți își rulară o mahorcă la unison, pufăind, mulțumiți că măcar butoiul de apă scăpase nevătămat. „Norocul prostului” mai spuse unul, necatadicsind nici măcar s-arunce-o flegmă de ciudă spre pozițiile inamice.

Băură copios și soarele își mai domoli dogoarea când fură deranjați de sunetul unui Kübelwagen care venea nevrotic spre pozițiile lor. Doi ofițeri și-un radio-transmisionist coborâră. Ofițerii se îndreptară revoltați spre locotenent, certându-se mai mult pe muțește cu el, pentru că el nu pricepea ce zic ei și ei nu se pricepeau să-i spună ce vor de la el. Radio-transmisionistul se uita la caporal și caporalul dădea plictisit din umeri. Caporalul îi ceru transmisionistului o țigară, începură să vorbească, află că transmisionistul era din Charlottenburg și știa română, caporalul era de loc din Remetea Mică, rupea un pic germană și până la urmă se-nțelesese ce se dorea de către partea nemțească de la partea română. Remarcile de „Scheißschlamassel, Schweinerei, die feindliche Positionen schenllstmöglich übernehmen, aber dalli!” se transformară în traducerea transmisionistului din Charlottenburg în „Cu respect vă roagă să atacați pozițiile inamice ca să decongestionăm partea asta de sector. Domnul ofițer nu vrea să întârzie. Mai mult decât l-ați pus s-o facă deja.” Locotenentul dădu din cap scurt și caporalul transmise ordinul. Oproni oftă obosit, își verifică închizătorul ZB-ului, îi spuse roșcovanului să stea în spatele lui, și-și îndesă grenade în buzunar.

Mașina ofițerilor plecă, iar radio-transmisionistul rămase pe poziții ca să asigure legătura cu elementele de artilerie, în caz că era nevoie. Ordinele se dădură din gură-n-gură de-a lungul liniei și compania aștepta ordinul.

„Haida!” șuieră fără tragere de inimă locotenentul, și plutoanele se puseră în mișcare, încercând să treacă cât mai repede fâșia de 500 de metri de teren deschis, căutând să ajungă în umbra livezilor.

Oproni se uita țintă la turla bisericii, golit de gânduri. Trecea primul vânt de seară, răcorindu-i. Făcuseră 200 de metri și încă nu se trase. Așteptau să-i ia din plin. Oproni începu să se uite după vălurirea pământului, căutând vreun loc în care s-ar putea piti dacă ar mai fi fost în viață după prima rafală. Roșcovanul se ținea după el țopăind deșirat ca un ied.

Ajunseră nevătămați la marginea livezii. Era răcoare și umbră. Mirosea a piersici, a mere și a prune. Liniștea îi înghițise cu totul. Dealul urca lin la început și-apoi devenea abrupt și Oproni vedea printre pomi gardurile primelor izbe. Locotenentul făcu semn să se oprească. Unii căutau poame căzute pe jos, roși de foame. Locotenentul ordonă să se pună baioneta la armă. Erau șanse de luptă corp la corp.

Se porniră iar. Începea să se lase întunericul. Oproni transpira încontinuu și simțea că arde pe dinăuntru. Începură să urce dealul când auzi un țăcănit și-un răcnet.

„Streliat” țipă cineva răgușit și livada se umplu de zgomot, luminată de gura unei mitraliere grele. Oproni se aruncă peste roșcovan gustând praf. Frunze și crăci cădeau printre gemete și icnete. Bubuiră niște grenade apoi mitraliera tăcu. Mai înaintară câțiva metri și compania fu lovită din flancul stâng cu rafale de mitralieră și grenade. Se răspunse cu grenade și foc. Iar liniște. Mitraliorii ruși trăgeau scurt din locașuri ascunse și se retrăgeau, topindu-se ca niște stafii, înghițiți de liniște.

Locotenentul pizduia acum și ordonă atac la baionetă. Apucă să se ridice în genunchi și rafala îl descheie de parcă cineva îl trase de-un fermoar ascuns pe sub piele, și locotenentul se deșiră, împăștiindu-se pe panta abruptă. Caporalul dădu semnal de retragere și compania o luă la sănătoasa, împinsă din spate de câteva obuze de mortieră.

Cerul era vânăt și vântul ridica vârtejuri de praf roșiatic care jucau la orizont. În livadă ciripeau păsărele, iar roșcovanul făcea iar poze, zâmbind tâmp. Oproni se cuibări în tranșee privind cerul întunecându-se încet, ca o fotografie care se developa anapoda, neputând să-nchidă ochii.

În lumina lunii Kukuruznikul dădea târcoale, lăsându-și umbra să lingă pământul. Majoritatea oamenilor dormeau, iar Oproni se gândea să scrie o scrisoare către casă. Roșcovanul mormăia în somn vorbind cu taică-su despre timpi de expunere și lentile. Oproni cotrobăi prin raniță după creion și caiet gândindu-se să-i scrie nevestesii în lumina albăstruie, dar se răzgândi. Zgomotul avionului nu-i dădea pace. Se târî afară din groapă, lăsându-și arma în urmă și luând cazmaua, îndepărtându-se de tranșee, căută un loc mai ferit. Nori deși veneau dinspre sud, de pe mare, trecând repede, acoperind luna. Oproni se opri și-ncepu să-și sape gropița în care să-și facă nevoile. Întunericul îl înghițise cu totul. Kukuruznikul plecă și el la culcare.

Se lăsă pe vine. Liniștea era profundă și lui Oproni i se păru că aude valurile mării lovind țărmul undeva la câțiva kilometri depărtare. Niciodată nu văzuse marea. Se-mbrăcă și-o porni spre poziția lui bâjbâind. Norii se-ngroșaseră pe cer și bezna învăluise pământul. Se-mpiedică de cineva și-ncepu să porcăie și larma trezi tot sectorul. Unul care adormise în planton smuci începând să tragă în pâclă. Cei din sat răspunseră și ei și noaptea se umplu de trasoare. Fusilada se stinse repede. Erau obosiți. Și sătui. Roșcovanul dormea neîntors. Oproni se propti de peretele tranșeei și adormi.

A doua zi, caporalul plecă împreună cu transmisionistul spre centrul de comandă ca să raporteze moartea căpitanului și a locotenentului. Nu se grăbeau prea tare. Oamenii crăpau de foame, dar stăteau în tranșee ferindu-se cum puteau de soarele care-i pârlea nemilos. Apa se împuținase și deveniseră nervoși. În livadă se aciuiseră corbi și coțofene atrase de resturile celor care nu mai ieșiseră teferi de-acolo. Oproni auzea corbii croncănind mulțumiți. Cei din sat trimiseră câteva obuze înainte de miezul zilei și probabil se-ntinseră iar la umbră. Roșcovanul privea cerul fumând, legănându-se încet și zâmbind.

Vântul stătea și parcă peste ei se-așezase un clopot de căldură care înghițise până și ultimul sunet. Roșcovanul vorbea despre mâncare, privind livada. Obsesiv.

Înainte de înserat, caporalul se-ntoarse singur cărând după el un cărucior rebegit în care aducea un butoiaș cu apă stătută. Și nimic de mâncare. Oamenii îl întrebară ce se-ntâmplă și el dădu din umeri scârbit, lăsându-i să-și umple pe rând bidoanele. Urmau să primească ordine, dar nu știa exact când. Nemții se săturaseră și părăsiseră sectorul, cautând harță în altă parte. Fronul se mișcase, se făcuse o străpungere undeva și se pornea spre ultima linie de apărare a Odesei, doar ei stăteau în fața satului, uitați de toți și de toate. Urmau să rămână locului, până cineva avea să-și aducă aminte de ei.

Se-nnopta încet și oamenii moțăiau, treziți din când în când de croncănelile pofticioase ale corbilor care încă se-mbuibau. Oproni se afundă cu greu într-un somn chinuit, înțepat în ceafă de frică și-n burtă de foame. Îl trezi bocetul unei cucuvele. Burta-l durea din ce în ce mai tare. Se uită în dreapta căutându-l pe roșcovan, dar acesta dispăruse. Ceilalți dormeau duși. Ici colo cineva sforăia ușor, știind parcă și-n somn să nu facă prea mult zgomot. Cei din sat păreau că dorm și ei. Luna era sus pe cer și peste tot domnea liniștea.

Din livadă se auzeau foșnete și-un râset înfundat. Oproni se duse să trezească pe caporal, dar acesta-l înjură printre dinți, întorcându-se pe cealaltă parte. Se-ntoarse în tranșee și ciuli urechea. Foșnetele se opriseră. Rușii păreau să nu-și fi dat seama că au musafiri. Lui Oproni îi venea să râdă și nu știa de ce. Luă arma, își făcu cruce și-ncepu să se târască spre livadă. Noaptea era caldă, dar el tremura, sloiuri de gheață trecându-i peste șira spinării. Se mișca încet, strecurându-se prin iarba înaltă, încercând să facă cât mai puțin zgomot. Dacă avea să pună mâna pe roșcovan și-aveau să ajungă amândoi teferi înapoi, atunci avea să-l trimită la spitalul de campanie ca să-l verifice un doctor. După ce l-ar fi tăbăcit bine înainte. Ca să-i bage mințile-n cap. Era limpede că băiatul trebuia scos de pe front. Avea să scrie către tatăl băiatului care avea niște cunoștințe la Ministerul de Război.

La un moment dat Oproni obosi. Se-ntoarse pe spate cât să-și tragă sufletul, privind stelele. Adormi fără să-și dea seama.

Se trezi când cerul începea să se-nroșească înainte de răsărit. Își reveni ca ars, aducându-și aminte unde se află. Se târî până la marginea livezii. Întunericul parcă luase foc sub pomii sleiți de seceta ultimelor zile. Soarele începea să răsară. Ținându-și respirația, începu să-l caute pe băiat. Îl găsi dormind sub un măr, cu un zâmbet lățindu-i-se pe buze. Avea ranița plină cu fructe. Îl înghionti pe roșcovan de câteva ori, dar acesta se-ntoarse pe-o parte. Îi venea să-l împuște. Se pregătea să-i ardă una cu patul armei peste fund, când simți ceva împungându-l în spate. Auzi o voce vorbindu-i răgușit și subțirel în rusă. Înlemni. Lăsă ZB-ul să-i cadă din mână. Se-ntoarse încet.

Erau cinci. Mici și murdare. Păreau niște copile care se jucau de-a soldații. Cea care-l amenințase cu arma îi făcu semn să țină mâinile ridicate. Alta, tunsă chilug și cu un ochi vânăt se duse spre roșcovan arzându-i un vârf de bocanc în coaste. Băiatul sări ca ars, scâncind. Când le văzu pe femei amenințându-l cu arma începu să râdă. Răgușita se uita întrebător la Oproni, iar acesta încercă să le explice că băiatul nu-i în toate mințile. Încercă să zâmbească, dar rusoaica se strâmbă la el de parcă tocmai gustase ceva groaznic de amar. Una bondoacă și blondă le luă armele și verifică ranița roșcovanului. Găsi aparatul de fotografiat și fructele luate din livadă. Oproni începu să se roage în gând. Roșcovanul încă râdea când una dintre ele îl lovi cu patul armei în stomac. Băiatul căzu în genunchi tușind, dar continuând să tremure de râs.

Cea răgușită trase închizătorul armei. Oproni închise ochii, gândindu-se la nevastă-sa. Oare ce făcea în dimineața aceea? Auzea pe cineva numărând în rusește. Oare pe ei îi număra? Trebuiau să fugă? Sau jucau baba oarba? Ei trebuiau să se-ascundă? Sau să caute? Râsetul roșcovanului devenise isteric. Oproni simțea pe sub pleoape lumina soarelui arzând întunericul de pe lume. La un moment dat numărătoarea se opri, Oproni auzi o pocnitură surdă și urechile începură să-i țiuie. Râsetul roșcovanului încetase.

Deschise ochii și-l privea pe băiat, care zâmbea distrat la cerul care se vedea printre coroanele pomilor din livadă. În frunte îi răsărise un al treilea ochi cu care acum băiatul putea să vadă ceea ce Oproni încă nu pricepea că se poate vedea fără să vezi cu ochii. Bărbatul începu să râdă, nemaiputând să rabde. Femeile îl priveau mute și-apoi îi întoarseră spatele, luând cu ele ranița plină cu fructe și aparatul de fotografiat al băiatului din Margina.

Oproni se scurse prin aerul moale al dimineții, mergând agale spre tranșee, râzând în hohote. Trecu pe lângă toți, și-aceștia dormeau neîntorși și Oproni râdea, și trecu pe lângă caporalul care-și rula impasibil altă mahorcă ridicând pentru o clipă privirea și sprânceana spre Oproni întrebându-l cei atât de comic. Se sperie când văzu ochii bărbatului. Îl întrebă din nou ce-i așa comic. Oproni ridică din umeri, dând din cap, înțelegând că nimeni n-are cum să priceapă, și o luă spre casă.

Îl primiră într-un centru de prim ajutor și-l duseră în spatele frontului. Îl diagnosticară cu șoc de luptă și epuizare. Într-o lună era din nou acasă la Zorani, stând la umbră, cu capul în poala nevestesii. Încă râdea. Încercând să uite totul.


Poveste publicată inițial în cartea CĂMINE ÎN MIȘCARE.2017-2018.

Credit foto: Iulia Cotrău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.